CEI O SUTĂ Anabasis (4)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire.

Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Fiul regelui era de acum un bărbat între două vârste şi-l primi pe Primul într-o sală mare, unde se benchetuia într-adevăr, aşa cum se vorbea despre Belşaţar în afara zidurilor palatului. Dar prinţul nu se atingea nici de băutură, nici de mâncare. Un vas de aur, cuprinzând un amestec de vin cu curmale, struguri, susan, cereale fermentate şi apă, se găsea la îndemâna stăpânului întins pe un pat. Fiul regelui nu lua parte la petrecere decât prin prezenţă. Singura persoană care se ocupa de el era un sclav ce-i schimba din răstimp în răstimp vasul de aur cu alt vas de aur: stăpânul nu făcea decât să-şi umezească buzele în licoare, dar aceasta era înlocuită mereu cu alta rece. Audienţa Primului fu scurtă şi fără importanţă. Băiatul vorbi „în faţa regelui“, iar Belşaţar abia părea să-l vadă. Astfel amândoi au „salvat“ aparenţele, iar episodul putea fi considerat încheiat. Dar Primul ceru încuviinţarea de a se mai întoarce o dată în grădinile suspendate.

— Du-te, îngădui prinţul. Acolo-i ca şi aici.

— Nu-nţeleg, şopti Primul.

— Tu ai permisiunea de a te retrage acolo. Eu n-o pot face. Însă atât timp cât toţi cei pe care-i vezi sunt aici de faţă, pot să rămân la fel de singur ca tine în grădini.

— Da, îndrăzni tânărul, dar tu nu ai voie să fii singur: un rege puternic trebuie să aibă mereu supuşii în jurul său, pentru a le putea porunci şi pentru ca aceştia să ştie că vor fi pedepsiţi în cazul că nu-i vor respecta ordinele.

— Dacă acel Kuraş, Ahemenidul, va îndrăzni să ne mai tulbure liniştea, voi pleca şi eu în fruntea oştenilor pentru a-l zdrobi. Aşa ţi-am spus să-i vorbeşti şi regelui, tatălui meu.

— Tu, cel ce ai căutat mereu singurătatea în mijlocul curtenilor, fiind încredinţat că niciunde nu poţi fi atât de singur ca printre cei ce te înconjoară, nu vei fi la fel de singur şi printre oşteni? Dar căutând printre războinici singurătatea, aceştia te vor simţi şi vor fi lipsiţi de imboldul dat de prezenţa fiecărui mare conducător.

Belşaţar îl privi pentru prima oară şi băiatul simţi aţintită asupră-i sclipirea ochilor unui pardos. Vorbise prea mult, gândi Primul, însă clipa trecu şi acolo unde îl atinsese privirea prinţului, nu mai rămăsese decât rana urmelor unor colţi ascuţiţi. Belşaţar deschise gura să-i mai spună ceva, dar se răzgândi, iar buzele, în loc să ocrotească sunetele pe care ar fi trebuit să le sloboadă, se strâmbară într-un fel de râs.

Primul plecă şi se folosi de încuviinţarea de a se mai opri odată prin grădini. Nici un grădinar nu întâlni la ora aceea tânărul, nici un servitor, nici o femeie: de parcă florile răsădite şi copacii plantaţi crescuseră numai pentru el. Primul se culcă în iarbă, lipindu-şi un obraz de pământul rece. Nu trecu mult şi o viaţă frenetică i se înfăţişă din nou prin verdeaţă. Privi o vreme cu superioritate, dar şi cu o oarecare duioşie agitaţia gâzelor şi se simţi asemenea zeilor atunci când îşi coboară ochii asupra unui muşuroi locuit de oameni. Poate că în aceeaşi clipă şi în acelaşi chip Marduk contempla Babylonul. Stătu mai mult decât s-ar fi cuvenit în grădini. Cei ce-l iubeau erau acum îngrijoraţi. Poate că şi adormise printre tamaricşi.

În lunga călătorie prin Nefud, în drumul spre oaza Teima, unde îi aştepta bătrânul rege Nabo-na’Id, urmaşul lui Hamurabi şi al lui Sargon, Primul îi povesti lui Ţipor despre ce a văzut în grădini.

— Acolo, printre ierburi, soarele nu poate sfâşia carapacea cerului insectelor şi razele sale sunt mai blânde. Ideile ivite aici în deşert, pe boltă, mai ales atunci când setea şi căldura te sugrumă, nu sunt obişnuite acolo. Şi totuşi…, dar tânărul privi departe, fără a-şi sfârşi vorba. Căută în noapte luna şi cele cinci planete şi aşteptă un semn care nu mai venea — sau pe care se învinovăţea că nu-i în stare să-l vadă.

— Există un dregător, îl linişti bătrânul, păstrătorul de sigilii şi cel mai înţelept dintre toţi sfetnicii. Daniil se numeşte şi, la fel ca mulţi alţii, şi el visează. În cetate, nu neapărat în pustiu. Apoi sfaturile şi tălmăcirile lui sunt de mirare şi de cel mai mare folos, mai zise Ţipor şi privi neliniştit cum Primul îşi mişcă buzele asemenea crapilor din Eufrat când vin la suprafaţă pentru a bea aer.

Bătrânul aşteptă în continuare cu răbdare ca tânărul să-i povestească singur ce are de spus. Drumul se arată lung, iar în timpul zilei se dovedi aproape imposibil de înaintat prin deşert. Noaptea se făcea întuneric şi frig. Pentru că regele însuşi îl chemase pe Primul la el, acum erau însoţiţi şi de oşteni. Măcar se aflau cât de cât mai feriţi de atacurile oamenilor. Dar soarele făcea cu ei tot ce dorea.

— Acolo, printre ierburi, reluă după câteva clipe Primul, acolo în rai, în grădini, tot ce am văzut se petrecea şi cu voia mea. Priveam lumea aceea mică şi puteam s-o cruţ sau s-o distrug după voie.

— Trufia nu este folositoare, şopti Ţipor.

— Nu mă gândeam atunci la aşa ceva. Abia acum îmi dau seama că aveam puterea zeilor. Şi, totuşi, n-o aveam. Nu făceam nimic pentru acele gâze şi ele trăiau. Sau mureau. Iar eu eram Omul Mare şi nu întreprindeam nimic.

— Tu nu erai decât un copil care privea jocul gâzelor.

Dar Primul vorbea asemenea unor preoţi, ce preziceau în transă. În acea stare nu se putea conversa cu el.

Într-o zi când soarele strălucea parcă şi mai nemilos ca înainte, când nu mai aveau decât puţin până a ajunge la fortăreaţa Teima, o iluzie se înfăţişă mai vie ca oricând în faţa lor. Şi le trebui mult efort pentru a înţelege că nu era iluzie armata care parcă ar fi coborât de pe cer prin aburii fierbinţi pe nisipul pe care păşeau ei. Şi înţeleseră şi mai greu că era Nabo-na’Id, cel care revenea — în sfârşit după opt ani — din oaza de la capătul lumii la Babylon, încât să poată măcar de data asta să fie prezent la sărbătoarea anului nou.

— Vom avea timp destul să vorbim în lungul drum de întoarcere, spuse bătrânul rege, privind adolescentul care îşi deschidea gura pentru a înghiţi aer, asemenea crapilor din Eufrat.

Dar era evident că Primul nu va fi capabil să facă drumul de întoarcere. Cel puţin deocamdată. Doar după o singură zi de mers înapoi, puterile îl părăsiseră cu totul. Acesta părea a fi un semn rău. Şi dacă un tânăr bărbat ca el ar fi murit în drum spre Babylon, lucrurile ar fi putut fi interpretate catastrofal. Nabo-na’Id, regele puternic, acceptă ca băiatul să plece mai departe spre Teima, la patru zile de drum, pentru a se întrema acolo şi pentru a putea veni apoi şi el în cetatea „Porţii zeilor“.

Însă în noaptea când hotărâse astfel, Marele Rege, stăpânul celor patru lumi, discută cu Primul. Regele îl chemase, deoarece îl considerase de la venirea lui în coşul de paie pe calea apelor în cetate drept un trimis al zeilor şi, fiindcă ţara era din nou ameninţată, voia să afle părerea Primului.

Tânărului, regele i se păru bătrân şi resemnat, la fel cum resemnat i se păruse şi Balşaţar, cel ce căuta singurătatea în mijlocul oamenilor. Nabo-na’Id pleca la Babylon pentru ca, recitind versurile din Enuma Eliş, să-şi redobândească şi de formă prerogativele regeşti, astfel încât, dacă zeii vor dori, ţara să aibă un conducător legal care s-o poată salva de pericolul ahemenid. Nabo-na’Id îşi făcea datoria, la fel cum şi-o va face şi Belşaţar în fruntea armatei, dacă zeii vor considera necesară o confruntare. Unelte ale zeilor şi slujitorii acestora, desigur, tată şi fiu dădeau impresia că nu încearcă în nici un fel să-i influenţeze pe stăpânii lor cereşti în hotărâri. Discutând cu Primul, regele nu voia decât să ştie cu puţin timp înainte ceea ce era deja de mult hotărât şi scris în Marea Carte. Şi tânărului i se părea că nici curiozitatea nu mai era reală: şi ea se dovedea doar fructul unei conştiinţe obosite, ce se voia cât mai liniştită că şi-a făcut datoria. Regele şi fiul său nu mai inspirau prin ei înşişi nici un fel de elan.

La întrebările tranşante ale lui Nabo-na’Id, Primul răspunse vorbind „în faţa regelui“. Nu, nici el nu mai crede într-o victorie, dar nu vede nici dezastrul imediat al Babylonului. Stăpâni şi slugi, oamenii „Porţii zeilor“ i se păreau vlăguiţi, asemenea trunchiurilor ce şi-au pierdut tăria şi care se îndoaie sub orice povară. În felul acesta nu se frâng, dar nici nu mai au puterea să stea vreodată drepte.

Regele luă la cunoştinţă cele auzite, fără a le comenta în vreun fel. Şi nici nu puse vreo nouă întrebare, aşa cum făceau mereu oamenii, atunci când sperau să smulgă de la prevestitor măcar ceva-ceva care să-i liniştească. Noaptea era plăcută. Tânărul se mai învioră cât de cât şi el. Sorbind apă rece, ţinută în burdufuri atârnate în bătaia vântului, Primul privi chipul bătrânului rege şi i se păru că-l vede murind. „De ce până la potop, regilor şi oamenilor li se permitea să-i slujească sute de ani pe zei şi acum toţi suntem trimişi atât de repede în împărăţia infernului? De ce suntem atât de mulţi, dacă zeii ne folosesc atât de puţin? Rostul nostru aici este să-i slujim pe zei, dar după moarte ce rost mai avem? Ce rost mai are moartea însăşi?“ ar fi vrut să-l întrebe Primul, însă ştia că asemenea întrebări nu se pun. Aşa că îşi formulă altfel cuvintele:

— Ce rost mai avem noi după moarte, dacă în cele şapte ziduri ale Lumii de jos nu ni se mai îngăduie să-i slujim pe zei?

Dar nici astfel întrebarea nu-şi atinse ţinta. Bătrânul rege îl privi ca şi cum Primul ar fi încercat să-i tălmăcească un semn.

— Şi cum ai putea să explici cele ce ai spus? Nici o clipă nu crezu Nabo-na’Id că Primul pusese o întrebare care era chiar o întrebare.

— Nu ştiu, şopti băiatul. Despre aceste lucruri nu se vorbeşte.

Regele dădu mulţumit din cap. Era un răspuns care nu-l angaja cu nimic.

Noaptea respira neliniştită. După puţin timp, oamenii se pregătiră de plecare.

Primul sosi la Teima la trei zile după despărţirea de rege. Oaza se resemna să reintre în uitarea din care ieşise pentru câţiva ani. Deodată locul devenise foarte larg. Primul ar fi putut să se instaleze în fostul sediu al regelui, dacă ar fi dorit. Impresia era că foarte în curând nisipul va înghiţi şi această oază. Eroici, copacii stăteau nemişcaţi, aşteptându-şi poate moartea. Nici cea mai slabă adiere nu se simţea, aerul era greu, dificil de respirat. Regele îi luase locului şi ultima boare.

Pustiul şi boala tânărului îl făceau pe Ţipor să se aştepte în ceea ce-l privea la o pedeapsă meritată pentru toate numeroasele păcate făptuite. Pentru toate păcatele şi pentru fiecare în parte. Un singur lucru îi mai dădea curaj: după pedeapsă vine izbăvirea.

— Am auzit despre nenumărate viziuni în deşert, spuse Primul. Eu însumi am avut parte de câteva. Dar acolo, în grădinile din Babylon, am apucat să văd mult mai mult…

— Daniil, ţi-am mai spus, a văzut un leu cu aripi de vultur, un urs cu trei coaste în gură, un pardos cu patru capete şi patru aripi şi o arătare cu dinţi de fier şi zece coarne. Daniil a ştiut să-i tălmăcească fără greşeală lui Belşaţar vedeniile.

— …acolo, în grădini, continuă Primul, am văzut din nou procesiunea preoteselor, cea întâlnită şi în drumul de la Susa. Ele duceau o piatră grea, scrisă toată cu semne. Era o piatră de dinainte de Potop şi voiau s-o înfăţişeze regelui, pentru ca acesta s-o citească…

Primul se îmbolnăvi şi năduşea cumplit în oaza de la Teima. Gândindu-se la visele tânărului, Ţipor ajunse la concluzia că ceea ce-i lipseşte Primului nu este decât o femeie. Şi îi dădu una.

— De vei avea un fiu cu Primul, îi spuse, copilul va deveni moştenitorul unei mari averi…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.