CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (17)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Despre asemenea ritualuri mai face aluzie şi Karl cel Înţelept. Dar şi Gregorius Domenicus şi (Sfântul?) Glosius. La începutul secolului al XIII-lea, Taciturnus relatează, în calitate de martor ocular: “Câmpul e neliniştit, cerul e întunecat, luna stă ascunsă acoperită de un văl negru. Animalele înţeleg despre ce este vorba şi rămân şi ele nemişcate. De undeva, dintr-o gaură a pământului, se aude un zgomot ritmic, un zgomot care vrea să imite bătăile inimii universului. Cei ce realizează acele sunete au un auz atât de ascuţit, încât percep semnele originare. Ei le imită, dar se află la o distanţă convenabilă, au ochii legaţi şi sunt postaţi cu spatele şi pitiţi după copaci. Un număr anumit de bărbaţi stau în cerc. Ei ştiu că pulsul pământului va persista puternic, până ce un corp nu va fi aruncat în gaura numită <marele ombilic>, care chiar este marele ombilic. Atunci toţi bărbaţii din cerc vor trece pe rând prin faţa lui (a marelui ombilic – nota scribului), se vor despuia de veşminte în jurul pântecului şi-şi vor aşeza propriul buric pe buricul pământului. Atunci vor auzi pulsul universului mai tare, iar legătura ombilicală le va da mai multă energie decât ar fi putut-o primi de undeva. Nimeni, în afara celor aleşi, n-are voie să vadă, să audă şi să ştie (ce s-a petrecut în locul acela – nota scribului). Apoi, puternici, bărbaţii se sărută între ei de trei ori şi-şi urmează fiecare drumul”.

Era un ritual sugerat şi de alţi autori, dar nici unul nu a îndrăznit să-l descrie atât de amănunţit. De obicei, sugestiile veneau din surse intermediare. După ştiinţa scribului, doar Taciturnus pretinde că ar fi participat nemijlocit la un asemenea ritual. Ofranda umană oferită “marelui ombilic” era stabilită pe loc şi nici unul dintre aleşii care sperau să primească extraordinara energie direct din buricul universului nu ştia dacă nu cumva el însuşi va fi cel sacrificat. Şansele erau de 1 la 13 (sau de 1 la 16), în funcţie de numărul aleşilor admişi.

Cum se făcea selecţia reprezenta un alt procedeu ritualic, despre care scribul n-ar mai putea spune mare lucru. Fapt este că trebuia să parcurgi un complicat şi sever drum de iniţiere pentru a ajunge demn de a fi admis să primeşti energie primordială şi că existau unele personaje care ar fi obţinut-o de mai multe ori. Despre Barbarossa însuşi se şoptea că ar fi participat de şase ori – un record! – şi că în felul acela se explica şi vigoarea lui extraordinară până la bătrâneţe, când doar accidentul stupid de la râul Cydnus l-a putut înfrânge¹. Dar Gregorius Domenicus, într-o diatribă împotriva Omului fără Nume, pretinde că şi acesta ar fi supt de trei ori energie primordială chiar din pământ şi că doar această forţă cu totul neobişnuită i-ar fi dat puterea de a săvârşi nepedepsit atâtea mârşăvii. (Aceasta şi… faptul că nu avea nume şi, deci, în lipsă, nimeni nu se putea referi la el.)

Despre locul unde se afla acest buric al Terrei nu ştiau decât iniţiaţii, dar se şoptea că s-ar fi aflat în mijlocul codrilor de lângă Toulouse, în Ţara Sfântă, în mlaştinile din Carpaţi (în Enigma Europei), în apropiere de Bamberg. Acolo, la Bamberg, va fi ucis Philipp von Schwaben, în iunie 1208. De către Otto von Mittelsbach, scrie în cronici, iar menestrelii introduc în poveste şi o femeie, iubită de Otto, dar pe care Philipp n-a vrut să i-o da de soţie. (Realitatea este că Philipp, căsătorit cu Irina, fiica împăratului Bizanţului, avea toate şansele să reunifice, miticul imperiu roman. Din această căsătorie se va naşte Beatrix, care va deveni, într-adevăr, prima soţie a rivalului Otto IV, mezinul lui Heinrich Leul.) Povestea de dragoste va fi mai dragă urechilor contemporanilor, eroii umanizându-se – chiar dacă prin crimă. Şi, printre atâtea confuzii, nu mai conta nici că, în romanţul acesta, doi Otto se confundau întrei ei. Pentru clasele suspuse, crima de la Bamberg avea o cu totul altă semnificaţie: împiedicarea proiectului milenar de a reunii cele două imperii romane trebuise să fie zădărnicit. (Mai ales că şi Irina moare pe neaşteptate, două luni mai târziu.) Atâtea coincidenţe dau de bănuit…

Dar Taciturnus ne dă alte indicii. Nici el nu ne explică modul cum erau aleşi cei sacrificaţi în “ombilicul pământului” (sau în “marele ombilic”). Dar sugerează, într-un catren, că regele german, Philipp von Schwaben, doar cu patru ani mai mic decât Omul fără Nume, ar fi fost azvârlit în măruntaiele pământului de către bagauz: “Nu o femeie a fost cea care a stat la originea pieririi lui Philipp,/ cum se spune, ci ticăloşia monstrului fără nume,/ care, în schimbul a mulţi bani,/ a măsluit fatala înţelegere secretă”//. Citit fără o prealabilă pregătire, ce înţeles poate avea un asemenea text scris în maniera preluată şi de Nostradamus?

Să mai amintim că, de la Taciturnus aflăm că Philipp von Schwaben ar fi greşit nepermis, supunându-se “peste rând” la ceremonie: după anii de excomunicare, cât a fost părăsit de mai toţi aliaţii săi, el revine în forţă şi beneficiază o dată de acest “dar dumnezeiesc”. Eforturile formidabile, care i-au adus atâtea succese consecutive l-au vlăguit şi el a încercat prea repede să se umple din nou cu energie. Faima lui Ulrich von und mit der Flamme avea să impună versiunea romantică, iar rolul Celui de Al Şaizeci şi şaselea va fi să împlânte şi el pumnalul în trupul măcelărit de Otto von Wittelsbach, după ce a pus la cale circumstanţele atentatului. Şi, spune menestrelul: “Ticălosul era atât de mizerabil, încât, profitând de faptul că nimeni nu-i putea reţine figura¹, s-a dus la văduva regelui şi – desigur, tot pentru bani – i-a înlesnit recuperarea cadavrului oribil ciopârţit, spre a fi înmormântat creştineşte. (Prima demnitate înaltă a lui Philipp a fost cea de episcop de Wűrzburg…)

Cea de a doua întâmplare-povestire atribuită… postum, în legătură cu Omul fără Nume, cântecelor lui Ulrich se referă tot la o posibilă diversiune. Dacă regele Philipp al Germaniei a murit fiindcă nu trebuia să se întâmple, după un mileniu, reîntregirea imperiului roman, de data asta este vorba chiar despre cuvintele ce ar fi trebuit să-l definească pe “Noul Epicur”- “Să bei, să iubeşti, să uiţi şi să mănânci sau coincidenţa lui 66”. Dar în ce context!

Se pare că, îmbrăcând în mod abuziv mantia templieră, fiul Omului fără Chip a fost obligat să renunţe la acel rol; brigandul ar fi făcut de râs ordinul, dar, mai ales, fiindcă ar fi complotat împotriva catarilor, cerându-le ceea ce azi am numi “taxă de protecţie”. Şi asta în numele templierilor, cu care foarte mulţi catari deveniseră rude prin alianţă. Aşa că Omul fără Nume trebuia să-şi caute o altă identitate şi alţi însoţitori.

La Assisi, un tânăr entuziast făcuse multă vâlvă prin faptul că se înţelegea fără nici un efort, se spunea, cu orice creatură a lui Dumnezeu Tatăl. Cunoştea graiul păsărilor şi conversa în deplină linişte cu fiarele cele mai crude. Un lup uriaş, de pildă, venea, din când în când, spre a se sfătui cu el. Renumele acelui personaj a crescut şi mai mult, după ce papa Inocenţiu a mărturisit că l-a întâlnit în vis şi l-a văzut susţinând cu trupu-i fragil Bazilica Laterană, gata de a se prăbuşi. Tânărul fusese botezat Giovanni, dar toată lumea îl numea Francesco (“Francezul”), întrucât mama sa era o francă, iar pruncul se născuse în vreme ce tatăl se aflase plecat cu negoţul în sudul Franţei. Nu departe de Laib, fiind cunoscute relaţiile sale cu aprigul negustor Piere de Vaux (Petrus Valdus), despre care a mai fost vorba în această lungă istorie. În schimb, pentru Sfântul Părinte, fiul va fi chiar speranţa readucerii pe calea cea bună a albigenzilor şi a valdensilor. Cântecul lui Ulrich va pretinde că Omul fără Nume l-ar fi cunoscut pe Francesco, când acela, copil fiind, şi-a însoţit tatăl într-una din călătoriile sale negustoreşti.

Scribul nu poate reconstitui cu exactitate momentul întâlnirii decisive între cei doi: cert este că pe Al Şaizeci şi şaselea, tocmai refuzat de templieri, l-a cucerit ideea comuniunii senine cu natura şi că a gustat cu poftă şi din această rară oportunitate a vieţii. Şi l-a încântat şi viaţa nomadă a noilor săi fraţi: dacă, pentru aceia, un asemenea trai era confundarea cu sărăcia, pentru fiul Templierului, mutarea dintr-un loc în altul constituia fuga care i-a intrat în sânge şi pe care o socotea drept preţul clipei epuizate. Mai târziu, fiindcă revelaţiile oferite se adresau mai mult clipei singure (chiar dacă unei – vai! – cu totul alte clipe singure), Omul fără Nume, rămânând tot el, a început să caute câştiguri concrete din întovărăşirea cu un personaj ce se bucura de atâta apreciere. Prilejul s-a ivit când Francisc a plecat pe urmele unei cruciade spre nordul Africii, unde regii Ioan de Brienne, Leopold de Austria şi Andrei al ungurilor încercau să-l aducă la catolicism pe sultanul Alkamil. După primele victorii ale cruciaţilor, arabii i-au aruncat înapoi pe cavaleri, iar fraţii lui Francisc, cum ar fi fost Giordano Pietro Cattaneo şi Bonaventura Illuminatus, şi-au chemat, în disperare, şi şeful spiritual în ajutor. Acesta ar fi venit degrabă, însoţit de un grup de ucenici, printre care şi Al Şaizeci şi şaselea, ar fi străpuns – printr-un miracol – liniile frontului şi ar fi ajuns la sultan. În dorinţa nestăvilită de a se răscumpăra prin martiriu, Francisc ştia că fie îl va aduce pe sultan la creştinism, fie îl va aştepta cumplita moarte eliberatoare. În loc de acestea, Alkamil l-a primit cu multă bunăvoinţă, fiind cucerit de personalitatea debordantă a sfântului, însă nu şi-a arătat dorinţa de a se boteza. Atunci, Francisc a propus o dispută extremă în vederea stabilirii cine apără dreapta credinţă: un umil călugăr creştin sau un ierarh musulman. Ca dovadă, tânărul ar fi fost dispus să se supună probei focului. Nu s-a întâmplat aşa. Dumnezeu a vrut ca monahul să fie, şi în continuare, foarte bine primit de Alkamil, dar acesta să persiste să nu-şi renege credinţa. Noua minune a constat în aceea că Francisc a reuşit să converseze cu sultanul, chiar dacă nici unul dintre cei doi nu cunoştea limba celuilalt. Dar pentru cineva care era în stare să vorbească în mod curent cu făpturile necuvântătoare, fapta nu era decât o consecinţă a capacităţilor miraculoase ale sfântului. Care s-a reîntors printre creştini, refuzând darurile scumpe primite de la păgânul profund impresionat de entuziasmul nestăvilit al tânărului călugăr. (Pentru că nu s-a ajuns la încercarea de a-şi dovedi credinţa prin foc, Francisc a făcut o demonstraţie unică: scufundat în rugăciune, din trupul său au izbucnit flăcări ce l-au înconjurat şi luminat, spre admiraţia îngrozită a celor aflaţi de faţă – tânărul conversa cu întreg universul, în vreme ce tot trupul îi ardea, împrăştiind în jur nu iz de carne arsă, ci inegalabilul miros specific moaştelor sfinţilor.)

Despre perioada petrecută de Al Şaizeci şi şaselea printre fraţii lui Francisc, informaţiile sunt pitoreşti, dar evident corupte. Atât de corupte încât scribul se fereşte să le reia, neavând nici un criteriu de a despărţi sâmburele de realitate de învelişul gros al legendei. Totuşi, două elemente comune reies atât din cântecul lui Ulrich von und mit der Flamme, cât şi din alte surse:

1. Al Şaizeci şi şaselea a revenit din Africa, din “Cruciada de la Damiette”, aducând cu el darurile refuzate de Francisc de la sultan. Omul fără Nume va risipi acele comori în foarte scurt timp, folosindu-le într-un mod “atât de josnic”, încât Francisc ar fi afirmat către discipolii săi că ”felul cum s-a folosit el¹ de nefericitele ispite reprezintă unul dintre stigmatele cele mai dureroase pe care le va purta (Francisc – nota scribului) până la moarte şi, desigur, şi după ce aceasta va binevoi să-l elibereze”.

2. În al doilea rând, preluând tema contopirii cu natura şi a vieţii simple (pe care – chiar dacă n-a respectat-o – i-ar fi experimentat plăcerile elementare: “Să bei, să iubeşti, să uiţi şi să mănânci) şi în acel anturaj. [Căci, aşa cum spunea însuşi Sfântul din Assisi: “Dar dacă vine o vreme, când cineva acţionează împotriva dorinţelor Sale, atâta smerenie şi răbdare are, câtă arată atunci şi nu mai mult” (Îndemnuri, 13, 2.)]. Ceea ce l-ar fi izgonit din mijlocul fraţilor săi vremelnici. În privinţa aceasta, tot ceea ce ştim este că Francisc a fost, într-adevăr chemat în comunităţile discipolilor săi pentru a îi aduce pe rătăciţi la doctrina originară. Mai ales fraţii din Bologna au fost atenţionaţi astfel, atunci când au încercat să urce pe scara socială, să se apropie de universitate şi să construiască edificii din piatră. Era momentul când el se afla la Bologna, risipind averea adusă din Africa. Francisc impunea un mod de viaţă, Al Şaizeci şi şaselea îşi impunea uitarea.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.