În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

AL ŞAIZECI ŞI ŞAPTELEA

Omul fără Dileme

– un destin faustic –

(1205 – 1265)

Despre cel ce stabilea destinele

(Scribul îşi aminteşte: când, în urmă cu o veşnicie, s-a înhămat să aştearnă pe hârtie viaţa Celor O Sută, a crezut că intră într-o aventură de patru-cinci ani. Dar după ce a constatat că efortul este mult mai mare decât a putut el bănui la început, şi-a dat seama că şi-a amanetat restul zilelor pentru a realiza acel proiect. Mai târziu, a început să se teamă că acele zile nu vor fi destule. Se gândea, pe atunci cu nădejde, că dacă va apuca să-l cunoască şi pe Al Şaizeci şi şaptelea – cine să ştie de ce tocmai pe acela? -, atunci izbânda va fi mai aproape şi vor exista toate şansele ca strădania să-i poată fi încununată prin rotunjirea întregului. Şi, ori de câte ori îi era mai greu, îşi spunea, ca pe o formulă magică: “Voi ajunge şi la Al Şaizeci şi şaptelea şi atunci totul va fi în regulă!”. E bine că omul îşi fixează repere şi îşi face asemenea speranţe: altfel, fără nici o oază la orizont, n-ar mai avea puterea de a continua. Şi chiar dacă oaza aceea nu este decât o fata morgana, nădejdea rămâne.

Azi, ajuns tocmai gata să pătrundă în oaza aşteptată, drumul i se pare la fel de lung scribului ca la început, iar orizontul tot atât de îndepărtat. Şi simte forţele cum i se tot împuţinează. Spre a-şi mai face curaj ca totuşi să mai continue, acum îşi fixează în faţă o altă oază intermediară. Un popas mai apropiat. Forţele ce i-au mai rămas până acolo tot speră că l-ar mai putea duce. Şi, privind cu mereu mai multă teamă înainte, fiecare oază viitoare o va căuta mai aproape de precedenta. Măcar până acolo – încă un pas! – să mai poată face…)

Asemănătoare sunt firile indivizilor oameni! Scribul a întâlnit, în lungul şir, tot timpul, oameni ce-şi puneau des marile probleme, seniori încântaţi de nostalgia stării de otium, persoane frământate de rostul vieţii, bărbaţi cărora – oricât de mare le era faima că se dovedeau întotdeauna hotărâţi şi fermi în acţiuni -, nu se puteau sustrage de a nu fi năpădiţi şi ei de îndoieli ori opriţi din drum de nurii unei femei. Chiar şi truditorii cei mai umili, consumându-şi întreaga energie muncii, chiar şi ei se pomenesc frământaţi de te miri ce întrebări existenţiale. În aceasta şi constă superioritatea omului faţă de animal: în aceea de a nu se putea desprinde de dialogul cu eternitatea şi de a-şi aminti, măcar din când în când, de strădaniile vieţii trecătoare în inutilitatea de a fi pur sau impur în faţa eternităţii. O eternitate ce-i rămâne interzisă de moartea implacabilă şi cu un termen ştiut doar de bunul Dumnezeu.

Asemănătoare sunt firile indivizilor oameni, mai toţi având şi momente de îndoială, numite şi de “slăbiciune”, momente când devin cu adevărat oameni, când încep să-şi pună veşnicele întrebări, când braţele li se moaie, gândul le rătăceşte în vis, iar atât scopurile înalte, cât şi cele mărunte, nu li se mai par chiar atât de importante.

Asemănătoare sunt firile oamenilor, dar se mai nimereşte printre ei şi câte unul care are mai puţine îndoieli decât ceilalţi. Sau care se întâlneşte mai rar cu ele.

A fost Al Şaizeci şi şaptelea o asemenea excepţie? El, despre care se spunea că n-a stat nici o clipă în cumpănă şi că a acţionat de fiecare dată împins de un impuls nestrămutat? Scribul trebuie să spună, de la început: fiul Omului fără Nume a fost admirat de mulţi contemporani, ca şi de către cei ce au întocmit cărţile de istorie pentru urmaşi, lăudat pentru hotărârea sa, pentru deciziile sale întotdeauna ferme; însă Al Şaizeci şi şaptelea a înspăimântat şi mai multă lume prin faptele săvârşite – ce păreau lipsite de orice înţelegere faţă de semeni. Supranumit şi “Omul fără Dileme”, personajul nostru era perceput ca orice mecanism care, acţionând mecanic, nu păstra nimic uman în el.

Născut în urma unui viol asupra mamei sale, copilul părea să fi moştenit dorinţele fără stavilă ale părintelui său. Care, deşi l-a protejat – periodic şi de la distanţă -, nu l-a recunoscut niciodată explicit. Şi, într-adevăr, lipsa de scrupule a tatălui părea să i se fi transmis în întregime. Viaţa Omului fără Nume a fost reţinută drept un lung şir de trădări, de înşelăciuni, de satisfaceri egoiste ale oricăror capricii împotriva regulilor încetăţenite ale unei societăţi apte de a funcţiona. Dar dacă Al Şaizeci şi şaselea în calitate de “Nou Epicur” (şi câştigându-şi renumele drept “Coincidenţa lui 66”) şi-a format viaţa sub deviza “Să bei, să iubeşti, să uiţi şi să mănânci”, întrucât nu vedea decât în satisfacţia imediată şi nemijlocită singurul rost logic al vieţii, fiul găsea şi scopuri mai mediate ale acţiunilor sale. Da, ciudat: amândoi au fost resimţiţi ca nefiind în stare să se îndepărteze prea mult de starea de animalitate – Omul fără Nume, fiindcă a fost mânat toată viaţa doar de instinctele primare nude, chiar dacă a reuşit, uneori, strategii extrem de ingenioase spre a le putea pune în aplicare, iar Omul fără Dileme, întrucât pornirile sale – care nu au fost nici pe departe atât de “primitive” ca acelea ale tatălui său şi, deci, ar fi fost mult mai uşor de înţeles şi de acceptat – erau realizate, odată decise, fără nici o tresărire în privinţa consecinţelor, oricât de grave, ce i-ar fi putut atinge pe cei ce se nimereau să fie atraşi în joc. De aceea, şi Al Şaizeci şi şaptelea, ca şi părintele său, a fost considerat o fiinţă prea puţin umană, Omul fără Inimă, fiind mai pe înţelesul celor ce l-au cunoscut, decât Omul fără Dileme. (Doar puterea de care s-a bucurat, mai ales după ce şi-a contopit viaţa cu cea a contelui de Leicester¹, a făcut să-i fie preferat ultimul apelativ, unul mult mai laudativ, deoarece el oferea şi un sens de hotărâre nestrămutată unui bărbat considerat cu o voinţă de fier.)

Aşadar, să ne aducem aminte de împrejurările ivite parcă dintr-o legendă a vremii, despre sosirea pe lume a copilului: mama sa, dintr-o familie seniorială, de spaima unui măritiş ce i-a fost impus cu un mic nobil bătrânel, vecin de domeniu, alianţă necesară pentru păstrarea averii strămoşeşti, fugise de acasă, însoţită doar de câţiva servitori de mare încredere. Sperase să ajună la mătuşa favorită şi înţelegătoare, unde să afle răgazul pentru a găsi o soluţie de a ieşi din acel impas. Dar, pe drum, se întâlnise cu o ceată de briganzi, iar unul dintre tâlhari, poate chiar căpetenia nelegiuiţilor, a decis că n-avea trebuinţă în clipa aceea de bunuri materiale, ci mult mai mare îi era dorinţa pentru fecioară. O fată tânără şi înspăimântată. La început, simţindu-se profund umilită, pe urmă, aşa cum au cântat şi menestrelii, frumoasa s-a îndrăgostit de cel ce a posedat-o iniţial cu forţa, l-a urmat vrăjită, iar bagauzul i-a rămas unica mare dragoste a vieţii. Bărbatul n-a părăsit-o în pădure, ci a dus-o cu el la Marsilia, a instalat-o într-o casă înconjurată de o grădină întinsă, o casă a cărei chirie femeia n-a trebuit s-o achite niciodată, deşi n-a avut nici o dovadă că imobilul i-ar fi aparţinut ei sau iubitului ei, a născut un băiat şi şi-a trecut restul vieţii retrăind cu nesaţ clipele intense cu Al Şaizeci şi şaselea. Pe care nu-l va mai revedea niciodată decât în scenariile-i imaginative tot mai pline de dor şi tot mai concrete, într-un epic mereu mai organizat.

Şi, altfel, situaţia mamei şi a copilului ei a rămas la fel de incertă. În oraşul unde siguranţa oricui era mereu periclitată de mulţimea de vagabonzi pripăşiţi în marele port, un mister învăluia casa în care trăia aceea femeie singură cu copilul ei. Bănuiala că era protejata unui personaj extrem de puternic a ferit-o întotdeauna de orice agresiune, dar a şi izolat-o de cei din jur. Taina ce o învăluia a însoţit-o în solitudine până la moarte.

Copilul a crescut în această atmosferă dublă: pe de o parte, în calitate de membru al unei familii misterioase, a avut un statut aparte, despre care nimeni nu comenta nimic. Cel mult, era vorba despre “Ei”¹. Pe de altă parte, firea încăpăţânată a copilului l-a împins să nu asculte de mamă şi să facă, de mic, ceea ce credea el că e bine şi că îl satisface. (Iar bine pentru un copil nu e decât ceea ce îl satisface imediat…) De aceea, nu simţea nevoia protecţiei interiorului acela atât de securizat, ci, abia ce a învăţat să umble, a şi început să prospecteze lumea: mai întâi casa, apoi grădina, apoi strada. Al Şaizeci şi şaselea începuse să fugă de la Laib pe la opt ani. Al Şaizeci şi şaptelea porneşte mai devreme, încât, la nici cinci ani, dispare pentru prima oară. Cercetează în amănunte oraşul şi e interesat, mai ales, de port. După câteva zile, revine murdar, însă, mai ales, mort de foame. Ca şi tatăl său, povesteşte puţin, dar nici nu se lasă pedepsit. (Nici nu prea era cine s-o facă. După următoarele evadări tot mai dese şi tot mai lungi, mama a încercat să-l fixeze în interiorul curţii cu un soi de lesă lungă. De care el a scăpat fără nici un fel de probleme.)

Incapabilă să stăpânească situaţia, mama a fost obligată să se resemneze şi să se roage ca pruncul să nu-i păţească nimic în oraşul acela atât de periculos. (Femeia trăia tot mai mult în propriul ei univers, mai ales de când a realizat că băiatul nu i-l va aduce mai aproape, şi cu atât mai puţin înapoi, pe singurul bărbat pe care l-a cunoscut şi prin imaginile amintirilor căruia (mai) trăia. Amintiri tot mai fabuloase, cu un substrat narativ tot mai bogat şi tot mai acaparator. La îmbarcarea pruncilor în dezastrul cunoscut în istorie drept “Cruciada copiilor”, puştiul avea şapte ani. Ne amintim, din biografia Omului fără Nume, de rolul atribuit acestuia în legătură cu deturnarea expediţiei şi cu procurarea unui număr suficient de ambarcaţiuni pentru a încăpea toată mulţimea aceea de copii. Şi ne amintim că îmbarcarea a avut loc… la Marsilia. (Localitatea de pornire atestată în toate scrierile.)

Tentaţia a fost prea mare! Abia porniţi la drum, atât copiii francezi, cât şi cei germani au dovedit utopia tragică a demersului lor, chiar dacă în primele etape ale călătoriei au fost sărbătoriţi cu toată cinstea. Al Şaizeci şi şaptelea, simţindu-se mai mult decât în largul său printre nenumăraţii prunci, unii mai mari, alţii mai mici, a ajuns repede în prejma ciobănaşului Etienne, praelecta juventus oficial în cruciadă. Pe urmă, lucrurile şi-au arătat adevărata faţă. Pentru copiii francezi, “ţinta iniţială a fost Saint Denis, dar alungaţi de acolo, trimişi acasă de mai marii locului, (la fel ca şi nemţii de către papă), ceea ce s-a desfăşurat, iniţial, sub forma unui marş solemn şi disciplinat, a decăzut în aceeaşi disperare, doar că <armata lui Etienne> nu s-a întors în ţinuturile natale, ci a hotărât să-şi continue drumul spre… Ierusalim”. Scribul continuă să citeze din viaţa Celui de Al Şaizeci şi şaselea: “Rolul lui praelecta juventus devine tot mai palid şi nici un scrib nu este în stare să ne mai spună cine a tratat cu doi armatori din Marsilia să transbordeze marea masă de ţânci flămânzi şi epuizaţi în Palestina. (…) S-a folosit Omul fără Nume de fiul său? Şi în ce scop? Întâmplările sunt foarte îndepărtate în timp, imensa masă anonimă de victime inocente face parte dintr-unul dintre episoadele cele mai dureroase ale istoriei, iar istoria a încercat să-l uite. N-avem liste cu nume, n-avem scribi care să fi relatat drept martori oculari, n-avem documente oficiale care să ateste trecerea copiilor. Nici Rainer, nici Colombanus, nici Mathieu din Paris, nici autorii analelor Marbacenses, nici Médardus şi nici Karl cel Înţelept nu s-au deplasat alături de copii. Totul nu ne apare decât drept relatarea relatării unui vis urât. (Care, e drept că în proporţii mai mici, se va repeta prin alte marşuri ale unor cete însemnate de copii şi în deceniile următoare.) Un vis în care impresiile copleşitoare acoperă contururile.” Sunt adnotările scribului în legătură cu implicarea Omului fără Nume în Cruciada Copiilor. Urmează precizarea că Al Şaizeci şi şaptelea ar fi fost răscumpărat în Africa, împreună cu alţi prunci, de către acelaşi Om fără Nume, că ar fi fost readus la Marsilia şi lăsat în faţa casei mamei sale. Că ar fi fost prima întâlnire a fiului cu tatăl său. Care s-ar fi ferit s-o mai revadă pe cea care continua să-l aştepte de o viaţă.

Tot din biografia Celui de Al Şaizeci şi şaselea am mai aflat şi despre diferite întâlniri ale Omului fără Nume cu băiatul său, despre modul cum l-a scos de mai multe ori din încurcături, uneori chiar fără a-şi face simţită prezenţa. Or, dacă nici lunga listă de autori atât de remarcabili amintită mai sus nu a fost în stare să ne lase o imagine indubitabilă despre ceea ce s-a numit “Cruciada Copiilor”, cum ar putea povesti mai multe şi încă în mod credibil bietul scrib?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.