CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (31)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Simon nu împlinise şaizeci de ani. Nici companionul său, doar cu câteva luni mai vârstnic: „Noi nu împlinim şaizeci de ani” fusese o presimţire cu efect devastator, pe care nici focul n-a reuşit s-o înlăture. În ajunul bătăliei de la Evesham, teama devenise certitudine, iar după moartea lui Simon de Montfort, despre Omul fără Dileme nu se mai pomeneşte nimic, în nici o sursă. El a mai supravieţuit doar în trimiterile autorilor care au preluat citate din manuscrise vechi şi drept tatăl legendar al lui Lilith, nepăstrând alt rol decât de a fi a şaizeci şi şaptea verigă a lungului şir. Ceea ce, recunoaşte scribul, nu e deloc puţin lucru.

Cu Omul fără Chip, Omul fără Nume şi Omul fără Dileme se mai termină un segment eroic din lungul şir. Segmente unitare, cum au mai fost şi altele. Urmează noi destine, toate la fel de importante, toate şuruburi ale aceluiaşi mecanism, aşa că toate indispensabile coerenţei întregului. Dar noduri atât de unitare ca acela terminat cu Al Şaizeci şi şaptelea sunt puţine. Şi cu atât mai dificil de decelat.

Scribul se uită în faţă, pielea de şagri este tot mai zbârcită, în clepsidră nisipul se scurge parcă tot mai repede, alte treizeci şi trei de vieţi mai aşteaptă la rând. Va mai primi scribul răgaz şi pentru ele?

A Şaizeci şi opta

– Miriam / Lilit(h) –

[1234 – 1259 (?)]

Fântâna lui Miriam (Un romanţ – poate – din trecento)

De peste douăzeci de ani, de când îşi măsoară trecerea vremii prin numărul personajului la care a ajuns în lungul şir, bietul scrib a tot visat să ajungă, în sfârşit, şi la un destin aflat sub zodia unui timp nedefinit, când toate evenimentele personale nu se mai supun atât de necondiţionat convulsiilor istoriei celei mari şi când şi micul individ îşi poate aranja soarta plutind liniştit pe val şi nu doar exclusiv preocupat să evite talazurile uriaşe pe care le simte mereu că-l ameninţă de pretutindeni. Şi, de peste douăzeci de ani, de când îşi măsoară trecerea vremii prin numărul personajului la care a ajuns în lungul şir, bietul scrib n-a cunoscut nici măcar răgazul unei scurte şi singure vieţi, în care primejdii inerente să nu amâne iarăşi şi iarăşi plutirea visată pe o mare calmă. Abia atunci a înţeles scribul vorbele celor ce se tot vaită că niciodată lucrurile n-au mers atât de rău ca pe vremea lor, întrucât, buric al pământului, tot individul este disperat că tocmai puţinul ce i-a fost lui hărăzit este întinat de cumplitele grozăvii. Şi iarăşi, o singură perioadă calmă n-a întâlnit scribul de la căderea Babylonului şi, iată, ajungând, de acum, cu şchioapele-i însemnări, până în trecento, până în zorii Renaşterii, sălbaticele invazii, veşnicele crime născute din nemăsurat orgoliu, prostia în acţiune, dreptatea absolută a celui ce s-a pomenit vremelnic puternic în numele unor false ierarhii, epidemiile, calamităţile pământului, ale apei şi ale focului, precum şi alte nesfârşite pedepse ale unui Dumnezeu pe drept supărat pe nevolnicia oamenilor, toate n-au făcut decât să-i pună pe bieţii muritori în situaţia de a fi ocupaţi viaţa întreagă cu peticitul unui destin căruia, în vreme ce-i astupi o gaură, se şi căscă în el imediat alte zece. Şi chiar şi cei ce îşi încordează muşchii şi-şi scot pieptul înainte spre a simţi biruitori, chiar şi ei nu sunt decât, cel mult, învingătorii unei secunde şi învinşii în veşnicie.

Şi tocmai când, după peste douăzeci de ani de când îşi măsoară trecerea vremii prin numărul personajului la care a ajuns în lungul şir, bietul scrib aproape că a uitat să mai viseze că ar putea să surprindă şi un destin aflat sub zodia timpului nedefinit de nenorociri curente, când evenimentele personale să nu se mai supună atât de necondiţionat convulsiilor istoriei cele mari şi când şi micul individ îşi poate aranja soarta plutind fericit pe un val calm şi nu preocupat exclusiv doar să evite talazurile uriaşe ce-l ameninţă mereu şi de pretutindeni, când nici scribul nu se mai aştepta să atingă un asemenea liman, iată că tocmai în miezul „evului întunecat” a dat de o astfel de insulă izolată de presiunea nemiloasă a istoriei. Dragostea şi doar dragostea a reuşit să dilate atât de mult o clipă, iar clipa singură – se ştie – numai ea poate oferi privilegiul de a se sustrage atât terorii amintirilor, cât şi temerilor viitorului. De aceea, bietul scrib, prototipul funcţionarului cu ochelari de sârmă şi mânecuţe negre, deşi se bazează doar pe documente şi sacrifică întotdeauna şi logica şi probabilitatea, atunci când dă de o dovadă oricât de extravagantă din epocă, până şi bietul scrib a rămas profund uimit când s-a întâmplat să nimerească şi chipul Celei de A Şaizeci şi opta. Şi, tocmai fiindcă se bazează numai pe fapte atestate, a atribuit viaţa frumoasei Miriam celui de al treisprezecelea secol creştin, deşi clipa aceea – scăpând de trecut şi de viitor – ar fi putut, la fel de bine, să se ivească din oriunde şi din oricând.

Greutatea pentru scrib de a se obişnui cu relatarea unei asemenea biografii a venit din mai multe cauze. O dată, că era vorba despre trecerea unei femei. (Dar femeie a fost şi Cea de a Cinzeci şi una din lungul şir, Eva, care, cu nici cinci sute de ani mai înainte, a uimit Bagdadul!) În al doilea rând, cum să fi trăit clipa senină tocmai A Şaizeci şi opta, ea care a fost fiica unei evreice, provenind, deci, dintr-un neam aflat întotdeauna în mijlocul furtunii, fără ţară şi izgonit, mai devreme sau mai târziu, de mai pretutindeni? (Un neam izgonit atunci când i se mai oferea prilejul de a fugi…) Dar cel mai dificil i-a venit scribului să admită că tocmai într-un prezent terorizat de zgomotul tot mai specific şi mai înfricoşător al CSLA (Ciocănitul Sfârşitului Lumii Acesteia) să poată să se desfăşoare senin un asemenea destin. Cum de tocmai atunci i s-a oferit cuiva o asemenea şansă? Şi, iarăşi, de ce tocmai Celei de a Şaizeci şi opta?

Faptul că Al Şaizeci şi şaptelea, numit şi Omul fără Dileme, şi-ar fi omorât socrul poate să fie doar parte a legendei. Lui, Omului fără Dileme, identificat atât de persistent – până la asimilare – lui Simon de Montfort, era logic să i se fi pus în cârcă şi o asemenea faptă, pentru că şi perechea sa, ducele de Leicester, n-a pregetat să-şi înfrângă socrul şi să-l ia prizonier (la Lewes). Iar socrul acela a fost chiar regele, pe când celălalt, viitorul socru al Celui de Al Şaizeci şi şaptelea, n-a fost decât un evreu… (Şi încă un lucru nu lipsit de semnificaţie: faptul că Omul fără Dileme l-ar fi ucis pe Ţipor înainte de a se întovărăşi cu Rahela, nu numai că-i oferea circumstanţe atenuante în ochii mulţimii tradiţional antisemite, ci făcea ca omul generos să fi luat de soţie o biată orfană şi nu o fiică de jidov.) Ceea ce s-ar fi întâmplat prin 1234 la Toulouse, când se spunea (în şoaptă, desigur) că Al Şaizeci şi şaptelea l-ar fi ucis pe Ţipor, înainte de a fi părăsit precipitat ţinutul, împreună cu Simon de Montfort, putea fi interpretat în fel şi chip: ba că Omul fără Dileme ar fi înăbuşit, astfel, din faşă, o nouă nenorocire asupra întregii comunităţi evreieşti, nenorocire foarte probabilă dacă Ţipor ar fi continuat să provoace atât de nechibzuit vanitatea puritană locală; ba că, tocmai pornind de la acel puritanism, (de două ori extrem, după ce albigenzii şi valdensienii au fost înlocuiţi cu creştinii catolici, care, după toate cele întâmplate, au devenit mai grijulii ca niciodată în a nu încălca dogma venită de la Roma), nobilul cavaler ar fi impus cu pumnalul dreapta credinţă; ba că Al Şaizeci şi şaptelea n-ar fi făcut decât să fie executantul dorinţei subconştientului colectiv al acelui loc – izbăvindu-l. Şi desigur că au mai fost şi multe alte asemenea ipoteze, în funcţie de spaţiul şi de timpul unde erau luate în discuţie. Doar posibilitatea că altcineva şi nu Omul fără Dileme să-l fi ucis pe evreu nu s-a pus vreodată. Asta pentru că varianta încetăţenită, de oriunde ai fi privit-o, era, pentru toată lumea, cea mai avantajoasă.

Scribul a descris, pe larg, în timp ce relata viaţa Celui de Al Şaizeci şi şaptelea, ciudatul trio care a colindat, o vreme, drumurile Europei, după ce, la mult mai cunoscutul chip dublu al legendarului conte de Leicester, format din nobilii Simon de Montfort şi din Omul fără Dileme, s-a adăugat, în mod atât de neaşteptat, şi evreul Ţipor, un om mult mai în vârstă decât cei doi, închinându-se nu numai unei alte credinţe, dar şi păstrând portul şi stilul de viaţă specific ailor săi. (Scribul a trăit şi el şi s-a obişnuit cu asemenea întâmplări reale, chiar dacă atât de puţin verosimile, şi le găseşte explicaţia în aceea că, dacă acel neprevăzut ar lipsi, viaţa n-ar fi decât parte a unui rigid algoritm scris dinainte.) Însă niciunde, printre rândurile niciunui autor, în versurile niciunui menestrel cântând faptele de vitejie ale Contelui, în nici o altă referire nu se pomeneşte ca acel trio ciudat, hălăduind prin lume, să fi fost însoţit şi de altcineva, de o escortă, de un detaşament de militari, de alţi călători, darămite de vreo femeie. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, erau doar pomenite, fiind socotite fapte notorii, originea şi neamurile celor doi nobili, iar despre evreu nu s-a amintit decât că avea (unde?) o familie numeroasă, de care se îngrijea de la distanţă. Dintr-o singură sursă, scribul a aflat de Rahela, drept „fiica lui Ţipor”. Însă nu ar fi exclus ca Fratele Valerius, de la care avem şi această informaţie, să nu fi folosit decât un nume generic pentru a pomeni de fata unui evreu. Se pune întrebarea: unde şi când a întâlnit-o Al Şaizeci şi şaptelea pe acea femeie, despre care ştim destul de multe din biografia atât de singulară a lui Miriam şi aproape nimic din cea a bărbatului, care nu a ascuns că i-a fost tată? De altfel, chiar şi Omul fără Dileme va primi în amintirile fiicei sale o înfăţişare diferită faţă de cea din sursele pomenind strict biografia celor două chipuri ale lui Simon de Montfort.

(Încă înainte chiar de a ajunge la relatarea propriu-zisă a vieţii lui Miriam, o amânare impardonabilă, ţinând cont de răbdarea tot mai mult pusă la încercare a din ce în ce mai puţinilor cititori şi de timpul tot mai drămuit al bietului scrib, acesta nu se poate abţine şi se căinează iarăşi, de data asta pentru că răstimpul vieţii sale nu-i permite o muncă suficient de profesionistă pentru a putea reveni la cele scrise, el fiind obligat să se despartă definitiv de un personaj, în clipa când a pus punctul final unei biografii. Însă, de prea multe ori, continuarea descâlcirii firului proiectează cu totul alte lumini şi umbre asupra unei vieţi astfel doar în mod artificial clasate. Dacă ar reveni la cele odată socotite încheiate, călcându-şi regula de el însuşi stabilită, scribul ar ajunge în situaţia, foarte probabilă, de a nu mai fi în stare să avanseze cu nici o verigă din lungul şir. Aşa că, dacă bunul cititor va găsi inadvertenţe în desenul unuia sau altuia dintre personaje, să nu fie nici revoltat şi nici măcar mirat: chiar şi istoria cea mare se rescrie fără încetare.)

După toate astea, să părăsim „biografia atestată” a Celui de Al Şaizeci şi şaptelea şi să ne concentrăm asupra destinului atât de puţin dovedit istoric a Celei de A Şaizeci şi opta. Şi asta, chiar dacă vom fi obligaţi să lăsăm în urmă lacune serioase în derularea cronologică a faptelor consemnate în documente, cum ar fi şi locul şi circumstanţele momentului întâlnirii părinţilor ei.

Miriam (Lilith; sau Lilit?) s-a născut într-un an extrem de promiţător: anul care, după cronologia creştină, este notat „1234”, adică scara progresivă elementară – care poate sări în ochi şi observatorului celui mai puţin educat. (Cifră, desigur, fără nici o semnificaţie în interiorul unei familii evreieşti, drămuindu-şi viaţa după un alt calendar.) În „biografia atestată” a Celui de Al Şaizeci şi şaptelea nu reiese de niciunde că Omul fără Dileme ar fi avut şi alţi urmaşi şi nici în povestea fetei nu apare nici cea mai mică insinuare în acest sens¹, aşa că scribul a avut, din nou, un extraordinar noroc, descoperind – chiar dacă într-o femeie – a şaizeci şi opta verigă (intermediară) a şirului.

„În toată grozăvia epocii”, după cum tot repeta ori de câte ori i se ivea prilejul, contele palatin al Bavariei, Ludwig de Wittelsbach, conducătorul care a ştiut să-şi conserve puterea „chiar şi în vremurile cel mai grele de când a apărut omul pe pământ”, A.D 1234 a reprezentat o speranţă, aşa cum oamenii se agaţă de fiecare dată chiar şi de un fir de pai, doar pentru a mai privi cerul. (Şi ce au fost bolţile înalte ale catedralelor, alături de cântecele eroice ale trubadurilor, adică dragostea fierbinte în Dumnezeu şi în iubita castă, decât concentrarea într-o lume izolată de mizeriile vieţii zilnice?) Iar traiul lui Miriam a fost atât de impregnat de acea speranţă, încât nici măcar bubuiturile venite direct din CSLA n-au reuşit să-i tulbure seninătatea.

Se pare că Al Şaizeci şi şaptelea a cunoscut familia lui Ţipor încă de pe când ciudatul trio a cutreierat împreună continentul, de pe când evreul i-a dus să facă escale lângă târgul unde i s-au aciuit neamurile. Soţia şi copiii îi locuiau într-o aşezare în apropiere de Tours, după ce au scăpat cu greu din comitatul Toulouse, în timpul crunt al înăbuşirii creştinilor albigenzi de către tatăl Contelui şi când, în numele purităţii credinţei, oricine – şi în primul rând evreul – putea fi socotit duşman, jefuit şi omorât. Ţipor avea mai mulţi fraţi şi se pare că familia i s-a dispersat strategic în toată lumea, pentru a găsi întotdeauna, la nevoie, un spaţiu de refugiu. (Ar fi exagerat să pomenim de strategia pierdutei Mâini Albe, cea care şi-a ascuns comorile în toată lumea, având la dispoziţie „seifuri” secrete oriunde se afla şi oricând avea nevoi materiale? Ori, pur şi simplu, nevoile l-au învăţat pe Ţipor să procedeze astfel?) Într-adevăr, lângă Tours, exista un asemenea loc, deşi şi din ramura de acolo a familiei o parte s-a mutat la Worms, iar o alta, mai numeroasă, a traversat continentul până în Lituania, socotită tot mai mult un tărâm intermediar pentru comandamentul suprem al fiecărui evreu: întoarcerea în Israelul Istoric. Doar invazia tătară şi, apoi, cea mongolă, au domolit ispita ca tot mai mulţi evrei să se stabilească în acele Stätl, unde puteau forma comunităţi distincte, cu o autoguvernare ce nu trebuia să dea socoteală decât numai suveranului. Însă şi la Worms mai funcţiona statutul servitus camerae, instituit mai ales după pogromurile din vremea primelor cruciade, aşa că multe familii evreieşti au făcut halte de veacuri sub protecţia caselor regale germane şi au rămas acolo până la marea epidemie de ciumă neagră, când au fost alungate şi din centrul continentului. Deocamdată, apele mai erau relativ calme şi, după excesele din timpul primelor cruciade, a urmat o perioadă impusă de legile promulgate nu numai de către stăpânii laici, ci chiar şi de către biserică. Aşa că nobilii cavaleri, purtând hainele lor atât de strălucitoare, însoţiţi de Ţipor îmbrăcat în ţinuta evreiască medievală obligatorie, au găsit peste tot locuri de popas „în familie”. Până când evreul a pierit în evenimentele de la Toulouse, e de crezut că a trecut cu tovarăşii săi de mai multe ori pe la Tours şi că relaţia dintre Al Şaizeci şi şaptelea şi Rahela, fiica lui Ţipor, exista deja de o bună bucată de vreme¹, fapt care ar constitui şi cea mai simplă explicaţie pentru întovărăşirea stranie a celor trei.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.