CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (67)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Şi, iarăşi, nici în privinţa acelor numeroşi pomeniţi descendenţi ai Fugarului, scribul nu dispune de documente. Dintre toţi aceia, doar despre cel socotit Al Şaptezeci şi doilea există oarece indicii că ar fi fost într-adevăr fiul Viteazului iepure. În cele două scurte perioade cât Fugarul s-a desprins din lesa tatălui său, în prima era încă foarte tânăr – la întoarcere avea doar 18 ani -, aşa că, probabil, în preajma lui 1313 trebuiau să fi fost concepuţi toţi acei copii, de care aminteşte Carol Laberdine. (Şi în producţiile despre personajul nostru, menestrelii parcă uită că se referă la un cavaler monah şi-i atribuie iubiri nemuritoare. Sublimul Jacques, Menestrelul din Gura Raiului, nu este singurul cântăreţ al aventurilor galante ale celui numit de scrib „Fugarul”.) Al Şaptezeci şi doilea s-a născut în oribilul an 13 cu 13¹ în spaţiul desemnat drept Enigma Europei, a fost „fiul unui cavaler templier, victimă a lui Nogaret” şi a venit în Occident spre a-şi căuta părintele, despre al cărui sfârşit cumplit doar acolo află, motiv pentru care „îi va combate prin vorbă şi faptă pe cei ce au putut pune la cale asemenea mârşăvii ale trecutului şi ale prezentului”. Din nou, amănunt pe care nu-l aflăm din documentele despre Fugar, ci din cele referitoare la descendentul său. Memoria Celui de Al Şaptezeci şi unulea ne-a parvenit, deci, nu în mod direct, ci doar drept completare la biografia tatălui şi a fiului său. În vreme ce Al Şaptezeci şi unulea a fost cel ce n-a suportat, în cea mai mare parte a scurtei sale vieţi prezentul!

Scribul se fereşte să completeze cu naraţiuni fabuloase nepermisele lacune din ceea ce a aflat despre Fugar, deşi fragmentele de informaţie şi indiciile pe care le oferă sunt numai bune pentru a încropii povestiri comerciale. Să recapitulăm încă o dată itinerarul probabil al Celui de Al Şaptezeci şi unulea, atât cât a izbutit scribul să reconstituie: iniţial, evadat atât de spectaculos din mâinile anchetatorilor, tânărul, în mod logic, a trebuit să stea ascuns. Apoi, cu multă prudenţă, luând legătura cu supravieţuitorii templierilor şi cu cei ce mai aveau curajul să-i ajute, a urmat calea celorlalţi fugari şi s-a ascuns o vreme în mănăstirile helvetice. (Probabil nu şi la Ferme zu Chiuso, unde scribul n-a găsit nici o urmă a trecerii adolescentului.) Pe urmă, ţinând mereu direcţia sud-est, a traversat Marea Adriatică până în Grecia. Aici, la Thesaloniki, se pare că a stat mai mult, atât cât să contacteze şi să cunoască fraţii care au reuşit să se refugieze şi să încerce să se reorganizeze. Tot aici a fost şi locul unde a fost iniţiat cavaler templier. (Şi tot atunci, la Thesaloniki a fost asasinat Constantinos Dukas, descendent al ilustrei familii Dukas.) Traversând, apoi, Tracia istorică, a ajuns în Enigma Europei, ţinutul unde era cel mai sigur să te ascunzi. Dar, dat fiind faptul că nu a rămas decât puţină vreme la nord de Dunăre – deşi din cântecele menestrelilor aflăm că în ţinutul străjuit de Munţii Carpaţi s-ar fi simţit el, în sfârşit, în largul său -, este de crezut că scopul său nu a fost doar să-şi piardă urma, ci că a mers în Enigma Europei cu un motiv precis: revenirea în teritorii mult mai nesigure pentru un transfug nu putea fi pricinuită decât de misiunea pe care şi-a asumat-o. Misiune care permite nenumărate ipoteze romanţioase… Fapt este că acelaşi mobil la adus înapoi în Italia. Însă de ce de la Bari, urcând pe costa orientală a Cizmei până la Barleta, n-a revenit pe mult mai protejata cale folosită la plecare, ci, urmând pe uscat ţărmul Adriaticii, s-a îndreptat spre Termoli, prin Manfredonia şi Vieste? Oricât de imprevizibil a fost întotdeauna, de data asta pare să-şi fi luat rolul în serios, parcurgând o cale care i-a fost îndrumată. Cu atât mai mult cu cât ceea ce l-a făcut şi mai puţin sigur ca de obicei a fost că, la primejdie, brusc şi în mod misterios, a trebuit să constate că nu-i mai simte în apropiere pe cei din „Armata tăcută”: lesa protectoare, din care s-a smucit de mic, părea să nu mai existe pentru el. De acum, acel bungee jumping cu care şi-a alimentat ieşirile încă din copilărie, devenea un salt extrem de periculos. De ce l-a părăsit tocmai atunci misterioasa forţă protectoare? Şi acest amănunt îl vom afla doar din paginile referitoare la fiul său.

A ajuns în Cizmă în 1309, la doi ani după arestarea simultană a fraţilor din Franţa, când şi papa Clement începea să-i urmărească pe templieri. Aşa că nu a fost de mirare că, la Termoli, s-a pomenit arestat fără nici o explicaţie. Scribul a povestit despre cât de greu a suportat Viteazul iepure „interminabila” detenţie, el care era obişnuit să rezolve orice incident prin fugă. A urmat norocoasa nouă evadare, de data asta împreună cu nişte tâlhari eliberaţi de acoliţii lor. După care revenirea pe mare până la Marsilia şi întoarcerea la Le Source Noir. Scribul îşi cere iarăşi scuze pentru repetiţie, însă este convins că, de fiecare dată, bunul şi atentul cititor a putut să deducă noi amănunte. Şi îşi mai cere iertare scribul şi că încearcă să-l conducă el pe acelaşi prea răbdător cititor, când, mai mult ca sigur, acela se poate orienta şi singur. Şi încă mult mai bine!

Prima întrebare care sare în ochi este: de ce a riscat atât de mult Al Şaptezeci şi unulea să se întoarcă tocmai la locul unde a fost arestat şi de unde n-a reuşit să dispară decât cu o şansă atât de incredibilă? De ce a fost el dispus să părăsească ţinuturile natale din răsărit, unde toate sursele îl indică drept omul succesului, admirat şi iubit?

Modul cum a fost prins nu numai că nu ne lămureşte, ci ne aduce şi alte elemente gata mai mult să ne învălmăşească gândurile. Al Şaptezeci şi unulea a fost prins în toamna lui 1313. „Dat în consemn de atâta vreme, tânărul a fost capturat prin vicleşug, oamenii regelui considerându-l un trofeu de primă mână. În momentul acela, Fugarul nu mai purta la vedere însemnele templiere, dar asupra sa s-a găsit un inel cu un sigiliu reprezentând Mielul Domnului cu crucea în gură, pecetea ordinului templier. Deşi evident doar o replică a celebrului inel de pe mâna Marelui Maestru, se punea, totuşi, problema dacă nu cumva, în împrejurările excepţionale ale acelor ani, nu s-ar fi elaborat şi structuri paralele, care să fiinţeze din umbră, în speranţa de a face mişcarea să renască şi să supravieţuiască.” Chiar n-a ştiut tânărul că, după ce a evadat prima dată, a fost dat în consemn? Şi, dacă da, din nou: de ce s-a întors totuşi? Pe de altă parte, dacă Viteazul iepure a revenit în gura lupului, de ce a fost nevoie să fie capturat prin vicleşug? Se bat informaţiile cap în cap sau există iarăşi ceva ce i-a scăpat scribului?

Vom încerca să eliminăm din start orice ipoteză, oricât de tentantă, pentru care ne lipsesc dovezile, dar suspiciunea comisiilor de anchetă cum că ordinul încerca să se reorganizeze nu este lipsită de temei: cea mai mare parte a imensei averi mobile a templierilor n-a putut fi descoperită, rămânând o bază materială mai mult decât suficientă pentru a finanţa orice plan. Chiar şi acest singur fapt – dispariţia atât de perfect organizată a tezaurului, în pofida arestării simultane a fraţilor – permitea asemenea suspiciuni: dacă imensele bogăţii au fost atât de iscusit ascunse, era limpede că exista o structură care să le păzească. Să le păzească pentru ce? Pentru revigorarea ordinului – sub aceeaşi sau sub altă denumire. Cu aceleaşi sau cu alte scopuri. Asemenea gânduri erau logice, constituind unul dintre motivele pentru care s-a tărăgănat atât de mult procesul templierilor. Aceştia au fost arestaţi vineri, 13 octombrie 1307², însă Marele Maestru a fost condamnat şi ars pe rug abia şapte ani mai târziu. Papa, la fel de avid după bani ca şi Filip cel Frumos, nu numai că a ezitat multă vreme să desfiinţeze ordinul, însă a sperat şi el că, avându-i în custodie pe demnitarii frăţiei, va ieşi la iveală şi imensa avere, în vreme ce prizonierii morţi nu mai au cum să vorbească. Aşa că orice fir care ar fi dus cât de cât la urmele comorii dispărute era analizat în detaliu, chiar dacă în cele peste o sută de capete de acuzare nu se face explicit vorbire despre tezaur. (Protocoalele durelor interogatorii evită şi ele acel subiect ori, în orice caz, nu-l pun în prim plan, deşi este mai mult decât probabil că el a constituit un capitol important în beciurile de tortură.)

Printre procesele vremii, ni s-au păstrat şi documentele unei alte judecăţi, aparent fără legătură cu cauza templierilor. Este vorba despre un evreu, cu numele Ţipor, asupra căruia s-au găsit mai multe vase rituale din aur, bănuite a fi servit la ceremoniile secrete ale ordinului templier. În goana după comoara căutată, evreul Ţipor părea să fie un fir preţios pentru comisiile de anchetă. (Nici Filip şi nici Clement n-au economisit fonduri pentru a infiltra numeroşi agenţi însărcinaţi cu aceeaşi misiune a găsirii tezaurului.) Evreul Ţipor a fost arestat la Rennes-le-Château, localitate jucând un rol important şi în bogata literatură stârnită de cărţile lui Dan Brown. (Faptul că, nu departe, la Alet-les-Bains, se află biserica purtând hramul Sfântului Andrei, având şi simboluri templiere, deşi a fost ridicată mult după suprimarea ordinului, amănunt reliefat în contextul aceleiaşi literaturi amintite, este doar un exemplu în favoarea ipotezei comisiilor de anchetă că frăţia, bazându-se pe imensele-i resurse, continua să acţioneze din întuneric. Amănuntul că la biserica Sfântului Andrei găsim imagini cu steaua lui David, însemne considerate cathare de către autorii contemporani scribului, dar, oricum, iudaice, „justifică” prezenţa evreului Ţipor în acele locuri.)

Procesul lui Ţipor a început în 1309 şi a durat şi el neobişnuit de mult. Din documentele păstrate lipsesc numeroase file. Totuşi, o remarcă vine să ne specifice că acel prizonier trebuia tratat altfel decât prin procedurile obişnuite în asemenea cazuri, fiindcă ne aflam în faţa… unui protejat. Termenul poate duce în eroare şi chiar l-a şi înşelat pe scrib. Până ce a aflat de la persoane mult mai învăţate decât el³, că, în accepţiunea timpului, un protejat era o persoană care s-a antrenat cu diferite tehnici şi substanţe pentru a nu simţi durerea. Exemplele au venit din Orientul Îndepărtat, unde, se spunea, au fost văzuţi preoţi-vrăjitori apţi de a-şi deconecta simţurile de la realitate, putând, de pildă, să se plimbe desculţi pe un covor de tăciuni aprinşi. Protejaţii înşişi erau consideraţi persoane profund eretice, vrăjitori care au sfidat condiţia dată omului de către Dumnezeu, capabili oricând să înşele orice probă juridică tradiţională, cum ar fi, de pildă, ordaliile. (De aceea, rugul a înlocuit tot mai mult spânzurătoarea, spunându-se că un protejat ar fi capabil să mimeze perfect moartea şi că ar putea renaşte în mormânt, chiar şi după ce a stat atârnat mai multe zile în ştreang⁴.) Având un renume mai degrabă sinistru decât miraculos, capacitatea de a-ţi deconecta simţurile, eliminând senzaţia de durere, era asociată puterilor diavolului, cel atât de apropiat sufletului evreilor, precum şi a celorlalţi nebotezaţi. Era, aşadar, evident că Ţipor, mai atribuindu-i-se şi calitatea de protejat, era din primul moment de după arestare sortit rugului. Şi, totuşi, şi procesul acela a durat neobişnuit de mult. Mai ales pentru osândirea unui evreu.

Ceea ce i-a atras, de la început, atenţia scribului a fost că în documente, acelaşi personaj apare când sub numele său real – Ţipor -, când sub apelativul Asmodeus, demonul păzitor al comorilor ascunse. Asmodeus poate fi găsit şi în bogata literatură esoteric – comercială din contemporaneitatea scribului, fiind amintit drept unul dintre demonii neutralizaţi de înţelepciunea regelui Solomon şi a miticului său arhitect Hiram Abib pentru ca Templul Sfânt să fie ferit de influenţele malefice ale întunericului. Asmodeus a fost făcut inofensiv fiind obligat să care apă, spune legenda. Acest amănunt venit din adâncul tradiţiei poate lămuri şi tratamentul la care a fost supus Ţipor, evreul asupra căruia s-au găsit obiecte părând a fi vase rituale provenite din tezaurul templierilor. (Vase în care, în cursul ceremoniilor, desigur că se punea apă.) Dar, încă înainte de a vorbi despre acel tratament, se pune, în mod firesc, întrebarea: ce legătură a avut destinul Fugarului cu cel al lui Ţipor?

Să ne aducem aminte că, nu cu mult timp în urmă, un cavaler templier, ascendent direct al Fugarului, a călărit acelaşi cal cu un evreu având acelaşi nume – Ţipor. Ceea ce, dacă pe vremea aceea n-a făcut decât să stârnească tăcute priviri nemulţumite, acum revenea în memorie drept un alt grav cap de acuzare în sprijinul tuturor incriminărilor de pângărire de către templieri a dreptei credinţe. („Evreul e evreu, Ţipor e Ţipor, toţi sunt la fel…”) Se spunea, de pildă, că, nu de mult, acel călugăr ostaş care a călărit acelaşi cal cu evreul Ţipor ar fi fost implicat în nenumărate activităţi pe care nici un creştin de bună credinţă nu le-ar fi acceptat vreodată: prin ce se deosebea camăta unuia de cea a celuilalt ori batjocorirea însemnelor sfinte practicate de ambii? Doar că toate acestea nu erau decât acuze generale. În cazul Fugarului, a apărut şi ceva în plus: el a sfidat atât ordinea religioasă, cât şi cea laică, ignorând pericolele la care se supuneau membrii unui ordin aflat în plină anchetă. Fugarul, purtând semnele templiere, dădea impresia că „lui nu-i păsa”. Şi Ţipor dădea aceeaşi impresie, el afişându-se senin cu obiectele incriminante în faţa oricui voia să le cumpere. Şi el sfida, şi lui părea să „nu-i pese”. De unde atâta siguranţă la amândoi?