CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (9)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Totuşi, dacă stai în preajma cuiva, oricât de deosebit ar fi acela în mediul respectiv, până la urmă ajungi să te obişnuieşti cu el aşa cum e. Când, după cinci ani încheiaţi, Al Şaizeci şi cincilea a decis brusc să părăsească iar mănăstirea, localnicii n-au putut decât să se mire¹. Dar faptul că omul a revenit curând, că a plecat iarăşi şi s-a întors din nou a intrat şi el în obişnuinţă.

După cinci ani, Vezanul parcă se trezeşte dintr-un somn adânc, Al Şaizeci şi cincilea îşi reia călătoriile sale parcă fără de sfârşit. De data asta, însă, traseele îi sunt strict limitate între Laib, Lerins şi Ferme zu Chiuso. Ultimele două destinaţii îl confirmă cu siguranţă – pentru scrib – printre Cei O Sută. (O satisfacţie pe care bietul scrib nu şi-o poate ascunde.)

La Lerins şi la Ferme zu Chiuso, după cum a putut observa şi bunul cititor, şi scribul a găsit de nenumărate ori informaţii la care altundeva cu greu ar fi avut acces. Arhivele celor două lăcaşuri i-au oferit date inestimabile, dar poate că şi misterul unui confort interior special l-a făcut pe scrib să revină atât de des în bibliotecile unde a fost, de fiecare dată, atât de bine primit. Faptul că şi Al Şaizeci şi cincilea a făcut naveta (şi) acolo nu face decât să confirme vechile izvoare atât de generoase, pe care scribul nu poate să le evoce decât cu o infinită recunoştinţă. Dar mai este ceva: când a început acele drumuri, deloc uşoare pentru un om din zorii secolului al XIII-lea, trecut de prima tinereţe, era evident că mesagerul căuta ceva. Iar revenirile sistematice la Laib nu puteau avea decât două cauze: fie că şi la Laib a existat o arhivă demnă de a fi scotocită pentru confirmare sau pentru aprofundarea celor găsite în celelalte locuri – şi atunci, poate, Cavalerul fără Chip n-a lucrat vreme de cinci ani doar grădina de zarzavaturi şi n-a reparat doar stabilimentele mănăstirii, ci şi-a petrecut o parte din timp şi printre documente -, fie că acolo şi-a stabilit cartierul general ori, mai simplu spus, reşedinţa. Mai târziu, descoperind, treptat, câteva dintre misterele personajului – să nu ne facem iluzii: probabil nu cele mai importante – cele două ipoteze s-au dovedit a nu se elimina reciproc. Da, Al Şaizeci şi cincilea a trăit la Laib împreună cu familia sa, iar biblioteca mănăstirii a fost una importantă, mai importantă decât numeroase alte asemenea colecţii de manuscrise: ea a fost amintită de mai mulţi cărturari ai vremii şi profund regretată când, după “cruciada catară” au fost distruse din temelii şi multe aşezăminte al albigenzilor, în primul rând Laib, care a fost incendiat împreună cu locuitorii, biblioteca şi modestele ei obiecte de cult. Puţinele persoane care au scăpat au fugit cu ce au putut lua la repezeală cu ele. Printre acestea, un frate Alcuin – din nou altul decât deja pomenitul scrib de la Mainz -, şeful cancelariei, care a reuşit să salveze o căruţă întreagă de manuscrise, “nici a o suta parte din comorile care au ars”. După mai multe decenii, în arhiva bisericii satului reconstruit pe cenuşa vechii localităţi Laib, resturile acelor hârţoage au fost sortate, o parte dintre ele socotite eretice şi distruse, însă mai mult de jumătate păstrate. Aşadar, la Laib, Vezanul ar fi avut ce studia şi desigur că a şi făcut-o.

Pe de altă parte, legenda cu fecioara care a fost aleasă de Cavalerul fără Chip şi care şi-a pierdut graiul după primul sărut primit de la iubitul ei n-a fost inventată cu totul. Mesagerul şi-a adus cu el din Orient o soţie, o femeie² cu care a avut doi sau trei copii. Faptul că a venit cu întreaga familie în mănăstire nu trebuie să ne mire: la Laib, instituţia căsătoriei nu era recunoscută, dar nici interzisă. Cine voia n-avea decât să trăiască o viaţă familială, în calitate de mirean, doar că nu putea aspira la ierarhia monahală. Ceea ce Vezanul nici nu dorea. Problema era alta: cum putea un cavaler templier, după ce a depus triplul jurământ, să păstreze pelerina albă cu crucea roşie şi să întemeieze o familie. Se pare că soţia (mută!) a Celui de Al Şaizeci şi cincilea a devenit ea însăşi călugăriţă, ceea ce n-a împiedicat-o să locuiască într-o casă modestă, clădită în câmp şi lipită de zidul exterior al mănăstirii. Acel perete comun constituia şi cordonul ombilical ce o lega de comunitatea monahală, dar îi permitea şi o (severă) viaţă laică. (Familia Vezanului nu era singura aflată într-o asemenea situaţie: zidul mănăstirii Laib a fost ornat cu nenumărate adăposturi externe atât pentru pelerini, pentru oaspeţii ocazionali, cât şi pentru mirenii legaţi de viaţa călugărilor. Într-un înscris, dăm de un epitet privindu-l pe Cavalerul fără Chip: el este numit nu capul familiei sale, ci apărătorul ei, atribut ce-l apropie mai degrabă de statutul de cavaler (templier), de ocrotitor al unei largi categorii de oameni ce aveau nevoie de ajutor.

Şi chiar dacă suntem îndreptăţiţi să-l bănuim pe Al Şaizeci şi cincilea că ar fi scotocit vreme de cinci ani prin importanta bibliotecă de la Laib, pe lângă munca îndeplinită pentru a se face util şi a-şi întreţine familia, că nemulţumit de rezultat, ar fi simţit nevoia să-şi lărgească câmpul investigaţiilor la întotdeauna atât de primitoarele mănăstiri Ferme zu Chiuso şi Lerines, ceea ce tot nu ştim încă este ce a căutat cu atâtea eforturi şi înfrigurare personajul nostru. Pentru că naveta între cele trei lăcaşuri aflate la distanţe apreciabile şi destul de greu accesibile, Vezanul a început-o la etatea de 48 de ani şi a perseverat încă 15. Şi va avea 63 de când se va sfârşi acest dute-vino. Cu ce rezultat? Păi, încă nici nu ştim măcar ce a căutat!

Al Şaizeci şi cincilea a călătorit întotdeauna singur sau, cel mult, însoţit de ciudatul Ţipor. A fost de două ori atacat pe drum, o dată grav rănit şi jefuit de celebra sa armură, când, se pare, s-a retras la Vaza, unde a fost îngrijit, refăcut şi unde a fost înzestrat cu un echipament nou, identic pe dinafară, dar având câteva îmbunătăţiri faţă de cel vechi, îmbunătăţiri tehnice sesizate de cavaler în atâţia ani de utilizare. A continuat aceleaşi itinerarii şi a copiat numeroase documente din cele trei mănăstiri. Drept mulţumire, a ajutat la punerea în ordine a unor părţi din arhive şi a adus corecturi acolo unde datele nu se potriveau între ele. (De mai multe ori, Carol cel Înţelept notează în monumentala sa cronică: “conform notelor de margine ale Mesagerului”. Ceea ce dovedeşte că munca acestuia a dobândit credibilitate chiar şi în faţa unui autor de o asemenea talie.)

Popasurile la Lerins şi la Ferme zu Chiuso au variat între câteva zile şi mai multe luni. (Cel puţin la Ferme zu Chiuso, aceste date sunt uşor de verificat: arhivele n-au fost aici niciodată răvăşite şi catastiful unde se treceau – şi se mai trec şi astăzi – toate vizitele străinilor este intact.) O dată, chiar de anul nou, evreul Ţipor, care l-a mai însoţit şi altădată, a fost ucis de un fanatic, în vreme ce toată lumea se afla la slujbă. A fost o perioadă grea pentru Vezan, şi el tocmai fusese atacat la drumul mare, pentru prima oară, şi chiar dacă n-a fost încă jefuit şi rănit, întâmplarea l-a răscolit. Era şi bolnav în perioada aceea, măselele îl dureau îngrozitor şi nelipsitele-i săculeţe cu prafuri nu-l prea mai ajutau. Evreul fusese sub protecţia cavalerului templier şi călugărilor de la Ferme zu Chiuso le era frică de reacţia Mesagerului, a cărui faimă era atât de mare. Judecata celui ce l-a omorât pe Ţipor este şi ea conştiincios consemnată şi tot din protocoalele păstrate aflăm şi alte lucruri decât strict împrejurările crimei. Din depoziţia unui oarecare frate Manuel, adjunctul trezorierului lăcaşului, aflăm că “evreul şi-a băgat nasul unde nu-i fierbea oala”, că asasinul l-a găsit citind un manuscris copiat de cavaler şi intervenind pe text, desigur pentru a-l corupe cu idei păgâne. (În timpul crimei, şi cavalerul se afla, împreună cu mulţimea, în biserică, la slujbă.) Soarta ucigaşului părea să devină mai blândă, mai ales că şi alte declaraţii găseau justificări serioase faptei. Şi, să nu uităm, n-a fost omorât decât un evreu… Majoritatea dintre ele în legătură cu imixtiunea victimei în acte în care n-avea ce să caute altceva decât a le pângări. Aşa că s-a ajuns, în mod inevitabil, şi la conţinutul înscrisurilor cu pricina. Şi, astfel, a reieşit că era vorba chiar despre documente extrem de importante, alături de simple note, în legătură cu date demografice, bilanţuri defalcate ale strângerilor de impozite, schimburi de domenii între nobili. În toate trei lăcaşurile se aflau şi numeroase pergamente artistic lucrate şi conţinând arbori genealogici, mare parte ieşite din atelierul parizian al lui Schwartz von Schwartz. La acestea sau la copiile lor originale, cavalerul ar fi avut oricum acces, fără a fi obligat la o atât de istovitoare căutare. În paginile despre care s-a făcut vorbire la procesul asasinării lui Ţipor, la datele uzuale ale acelor arbori genealogici fuseseră adăugate numeroase altele, care au necesitat, într-adevăr, multă documentare. Personajele nu aveau consemnate doar anii naşterii, traseele înrudirilor şi pomelnicul titlurilor oficiale, ci şi averea estimată, numărul de supuşi (împărţiţi pe sexe, vârste, specializări, incorporabili, categorii de avere etc.), caracteristici individuale. Liniile de unire (de descendenţă/ascendenţă directă, descendenţă/ascendenţă prin alianţe sau/şi ramurile alianţelor) între diferitele personaje de pe un desen erau completate cu acele date. Reieşeau compatibilităţi (sau incompatibilităţi), interese personale, simetrii eventual posibil de a se repeta. Printre compatibilităţi (sau incompatibilităţi) erau luate în calcul şi elemente din mistica cifrelor, din ghematrie sau din statistici istorice obiective sau oculte. Încetul cu încetul, pentru scrib, rolul lui Ţipor devine tot mai evident.

Dar care a fost rolul Celui de Al Şaizeci şi cincilea însuşi? A trebuit să mai intervină, în mod fericit, încă o sursă nesperată de informaţii pentru a-l afla, ulterior, şi pe acesta. Or pentru ca, mai târziu, scribul să aibă temei să se amăgească zicându-şi că l-a găsit… Părăsind acum Ferme zu Chiuso³ şi zăbovind, pe urmele Vezanului, la Lerins, vom da de un fapt aparent nesemnificativ, pe lângă care şi scribul a trecut de mai multe ori fără a-l băga în seamă. La Lerins, există un popas pe şoseaua principală, alături de indicatorul rutier care arată distanţa până la mănăstire. Deşi a zăbovit de numeroase ori acolo, scribul n-a sesizat decât târziu că modelele tablourilor frumos înrămate în sala de mese nu se regăsesc în realitatea de pe teren. “Nu sunt decât nişte ilustraţii, nişte prelucrări ale unor artişti”, şi-a spus scribul, admirând bunul gust şi stilul propriu al pictorului. (Al pictorilor, de fapt, acuarelele fiind realizate de un tată şi de doi fii.) Abia când a întrebat, mai mult într-o doară, de ce face indicatorul rutier precizarea “Mănăstirea veche Lerins”, a aflat că nu este vorba despre o referire la vechimea lăcaşului, ci la faptul că, lângă biserică, a luat naştere, la sfârşitul secolului al XIX-lea, o mănăstire nouă, unde nu mai trăiesc decât doi călugări. Ilustraţiile din restaurantul hanului sunt făcute la noua mănăstire, aflată în cealaltă parte a insulei, însă, fiind “tematice” şi iradiind o oarecare patină, au fost acceptate şi la popasul ce-şi trăgea veniturile în special din partea vizitatorilor veniţi la lăcaşul istoric. În sfârşit, scribul s-a hotărât să stea de vorbă şi cu călugării din aşezământul (mai) nou. De la care n-a aflat mare lucru, în schimb, un mirean, fiind în acelaşi timp contabil, administrator, şofer, şef cu aprovizionarea şi om de serviciu, a povestit cum mica mănăstire de lângă biserică s-a despărţit de cea tradiţională, întrucât, în timpul Restauraţiei, liniştea de acolo a fost mereu tulburată prin nesfârşitele scotociri ale arhivelor de către tot felul de oficialităţi laice – la un moment-dat s-a pus chiar problema strămutării tuturor actelor la… Ministerul Afacerilor Externe – şi fiindcă nici mai târziu acele intruziuni insistente ale autorităţilor secularizete nu s-au mai oprit.

– A fost o vreme când parcă nici nu mai era mănăstire acolo, ci cancelarie pentru tot felul de funcţionari, îşi amintea bărbatul relatările repovestite de strămoşii lui – care au ocupat aceeaşi funcţie cu şi el, când noua mănăstire mai avea în jur de douăzeci de călugări.

De ce să se fi pus problema ca acele documente să fie mutate… tocmai la Ministerul de Externe? Scribul a căutat o similitudine la Ferme zu Chiuso, dar acolo, în ceea ce îi privea, nimeni n-a auzit de o astfel de intenţie. Pe de altă parte, mănăstirea Laib a fost distrusă la începutul veacului al XIV-lea, iar, localnicii nu prea sunt conştienţi nici astăzi de bogăţia manuscriselor salvate şi depozitate în mănăstirea reclădită. Deocamdată, scribul n-a ajuns la nici un răspuns mulţumitor. Decât… decât că Mesagerul a transmis documente privind istoria cea mare. O concluzie parcă nu îndeajuns de explicită pentru a ne lămuri de ce, de pildă, s-a şi aflat Cavalerul fără Chip mereu atât de punctual la locul faptelor. El, un simplu emisar…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.