CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (103)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Aici logica scribului se împotmoleşte. Şi după moartea atât de neaşteptată a tatălui său, Fiul Contelui a continuat să-şi ducă viaţa, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, asistând imperturbabil la modul cum se adunau norii în filiale şi la primele furtuni aduse de acei nori. Asta cu toate că era evident că băiatul îi era încă mult prea mic pentru a putea avea vreun cuvânt în administrarea firmei şi nimănui nu-i trecea încă prin cap că insignifianta A Doua Marie se va dovedi capabilă să mai menţină, măcar şi pentru o vreme, corabia pe apă. Fiul Contelui neluând nici o atitudine, scribul a tins din nou să-i dea dreptate tatălui, care spunea întotdeauna „fiul meu, care nu este normal”.

În lipsă de idei, scribul şi-a imaginat un scenariu complicat: Robert, care a tânjit de multă vreme la norocul prietenului său, l-ar fi dus dinadins pe acesta în afara sferei de influenţă a Hanului pentru a-l pierde şi pentru a-i lua locul. Nici Robert, şi-a zis scribul, nu şi-a putut imagina că soţia Fiului Contelui s-ar fi putut opune planului său, aşa cum nimeni nu a prevăzut evoluţia ei. Scribul a îmbrăţişat atât de mult această ipoteză încât a fost sigur de veridicitatea ea. Pe urmă…

… pe urmă a trebuit să-şi schimbe impresia. Bunul cititor se poate întreba, pe bună dreptate, cum de-şi permite scribul să descrie stări sufleteşti, dialoguri şi circumstanţe pe care doar cineva care a fost de faţă le-ar fi putut percepe. Şi este vorba despre acelaşi scrib care pretinde tot timpul (cu suficienţă!) că tot ceea ce aşterne în scris provine din surse găsite de el cu mare trudă. A descoperit el cum era vremea în cutare zi, când pe Marie – oricare dintre ele – a durut-o capul? Sau poate pretinde bietul scrib că a văzut pe desenele copiilor ce i-a spus Contele Lorenzzi fiului său – „care nu era normal” – şi ce i-a răspuns acela? În fapt, unele lucruri scribul le-a luat din registru, altele i-au fost oferite din alte surse, dar multe le-a descris aşa cum i-a dictat Mâna Nevăzută. Iar acelea au fost mai autentice decât informaţiile provenite de la copiştii neîndemânateci, de multe ori ei confundând nu numai o literă cu alta, dar schimbând cuvinte pe care nu le-au înţeles, dând în felul acesta un alt sens istoriei. Iar erudiţii au citit încrezători textele corupte, erorile devenind literă de lege. Sunt mai sigure documentele unanim recunoscute şi dătătoare de prejudecăţi decât cele notate de pana mânată de Mâna Nevăzută?

Pe Muntele Athos era o iarnă mult mai aspră decât de obicei în acele locuri. Muntele Athos, lumea eminamente masculină de când Plagudia, soţia lui Teodosiu cel Mare, a fost oprită de către o voce din cer să intre în biserică… Fiul Contelui l-a auzit în Han pe un călugăr de pe Meteora că, uneori, în perioadele reci, de sus, de pe vârfurile ascuţite pe care au fost cocoţate mănăstirile, puteau fi văzute fiinţe ciudate care veneau – doar atunci! – să aprovizioneze călugării cu de-ale mâncării. Lăcaşurile de acolo erau obişnuite să-şi ridice în mari coşuri împletite cele necesare, măsură venită încă de mult, pentru a le feri de atacurile păgânilor gata oricând a le trece prin foc şi spadă. Erau şi mănăstiri unde nici nu exista alt mod de urcare. Locul era bântuit de legende, începând cu miturile fondatoare. Una dintre legende pornea de la faptul că întotdeauna trebuia să fie prezent un frate în schiturile de la marile înălţimi inaccesibile, altfel cine să-i ridice pe cei ce voiau şi erau îndrituiţi să urce? Bine, dar atunci se pune întrebarea: cine a fost primul care a răzbit până sus şi care a pus prima piatră de temelie pe vârful înalt? Legenda răspunde, vorbind despre oameni din metal şi lemn drept începătorii construcţiilor inaccesibile. Aceiaşi poate cu cei care au devenit din nou vizibili odată cu temperaturile neobişnuit de reci, când androizii aprovizionau, în condiţiile atât de grele, coşurile cu merinde şi apă.

A fost un început timpuriu de iarnă într-adevăr foarte rece. Neobişnuit de rece. (Pe urmă, după Sfântul Crăciun, frigul s-a mai potolit.) Fiul Contelui n-a reuşit să urce pe nici unul dintre vârfurile Meteorei şi a plecat împreună cu Robert şi cu părintele Radu la Athos, cu gândul de a se reîntoarce, atunci când vremea i-o va permite.

Dar nu s-a mai întors.

Oprindu-se pentru o clipă din povestit, scribul crede că a găsit şi motivul plecării Celui de Al Optzeci şi şaselea din Han: vechile obsesii din tinereţe s-au trezit o dată cu relatările monahului în trecere de la Praga, relatări care nu puteau să nu pomenească şi despre Golemul evreiesc ori despre maşinăriile mecanice ale lui Leonardo şi apoi despre ceilalţi androizi descrişi în atâtea scrieri din biblioteca lui Rudolf.

Detectivul din scrib se întoarce şi lansează o nouă ipoteză: dar dacă Al Optzeci şi şaselea, decepţionat de cei din jurul său în urma loviturilor succesive cu care se confrunta Hanul după moartea tatălui, s-ar fi întors la vechea lui manie cu maşinăriile mecanice care l-ar elibera pe om nu numai de muncile fizice, ci chiar şi de gândurile legate de corvoada realizării acestora? („Dacă omului nu i-ar fi mintea la cum să facă una sau alta – în timp ce o face -, dacă ar şti că totul se va înfăptui de către maşinării, ca de la sine, atunci nici n-ar fi nevoie să ne mai luptăm unii cu alţii, că şi aşa am avea totul”) Aşadar, Fiul Contelui, care nu tânjea decât să fie liber să facă tot ceea ce dorea sau să nu facă nimic, dacă tocmai nu voia să facă nimic, scârbit de tenacitatea semenilor săi de a se lupta tot timpul între ei (chiar şi pentru cauze extrem de mărunte), a văzut drept singură soluţie visele sale în fiinţele mecanice, apte de a se substitui lucrătorilor, dar fără a avea patimile acestora. Un motiv suficient ca un asemenea om să plece pentru a-şi căuta himerele.

Şi iarăşi, instinctul scribului – sau Mâna Nevăzută? – spune că nu acesta a fost mobilul care l-a adus pe Fiul Contelui la mănăstirea monahului Vasile, Rusicu. Deocamdată, doar până aici l-am putut urmări pe Al Optzeci şi şaselea. De la Rusicu s-ar fi dus cu rusul şi cu evreul. Şi ar fi fost jefuit şi omorât de cei doi. A fost el cu adevărat omorât? De ce a plecat Fiul Contelui din confortul Hanului? Fiindcă aşa i-a dictat conceptul său despre libertate. De ce a plecat Fiul Contelui de la schitul valah la Rusicu? Fiindcă aşa a crezut că va găsi drumul spre conceptul său despre libertate.

Iată un amănunt picant şi, bineînţeles, cu totul nesemnificativ: scribul a dat de un cântec al unui menestrel întârziat, Paul von Himmelshoff. Acesta vorbeşte despre două personaje cu o stare materială foarte bună, soţ şi soţie, care nu s-au putut bucura de dragostea lor printre cei de acasă, motiv ce i-a determinat să lase avere şi confort şi să plece, fiecare pe cont propriu, în lume. Despre amândoi s-a zvonit că ar fi fost ucişi, însă adevărul care a dat tâlcul naraţiunii a rezultat din împrejurarea că bărbatul şi femeia s-ar fi întâlnit undeva în lume şi, neştiuţi de nimeni, au trăit fericiţi până la moarte. Şi până după moarte cum glăsuieşte cântecelul. (Cele două personaje se potrivesc întru câtva cu eroii noştri, doar că Himmelshoff a murit undeva pe la mijlocul veacului, iar Al Optzeci şi şaselea şi Cea de a doua Marie au dispărut din Han în deceniul al şaptelea. Iar în legătură cu marea dragoste dintre cei doi, scribul are mari îndoieli, chiar dacă poate ei n-au fost chiar atât de străini unul de celălalt, după cum s-a spus.)

Teoria scribului-detectiv este plauzibilă, însă, la fel ca şi în cântecelul lui Himmelshoff, şi aici se găseşte o inadvertenţă greu de depăşit: lăsând la o parte prezenţa evreului la mănăstirile de pe Muntele Athos, în inima credinţei ortodoxe şi admiţând că evreul, în conivenţă cu rusul, s-ar fi alăturat celor doi doar după ce ei au părăsit Sfântul Munte Ortodox, mai dificil de explicat ar fi de ce şi-ar fi părăsit brusc Fiul Contelui tovarăşii de călătorie şi de himere în favoarea unor necunoscuţi. S-or fi certat dintr-un motiv sau altul – aşa cum se mai întâmplă între vechi cunoştinţe – ori rusul ar fi fost mai convingător decât părintele Radu (care şi-a luat cunoştinţele din cărţi) şi decât Robert (care, nu-i aşa, a avut întotdeauna ceva de contestat în legătură cu „dreptatea universală”). Numai că scribul n-a găsit niciunde vreo referinţă despre acel călugăr Vasile, „un monah cu rang bisericesc înalt”. Aşa că: sau n-a avut Vasile acel rang bisericesc înalt, pentru că altfel ar fi trebuit să apară menţionat măcar într-un hrisov din acea perioadă, sau acel Vasile a fost o figură inventată de Robert. Vasile este un nume slav uzual (Vasili), dar nici un Vasili din a doua jumătate a secolului al XVII-lea descoperit de scrib nu s-a potrivit cu Vasile a lui Robert.

Pentru locatarii Hanului din Hanovra, ruşii se confundau cu tătarii sau chiar cu mongolii. Cu orientalii, în general. Iar din Orient au venit toţi năvălitorii sălbatici, ştiau ei. Sigur, nenorociri şi orori cumplite au cauzat de atâtea ori şi duşmani din nord ori din apus. Dar ăia erau resimţiţi ca sălbaticii lor, sălbatici creştini, deci un fel de pedepse venite de la un Dumnezeu creştin. Pedepse de foarte multe ori greu acceptate, deşi nimeni nu avea îndrăzneala să conteste că Dumnezeu are întotdeauna dreptate. Pe când hoardele din răsărit s-au ivit, de fiecare dată, gonind pe caii apocalipsei, şi mânaţi de zei păgâni… (Şi creştinii de rit bizantin le erau locatarilor Hanului din Hanovra la fel de străini ca şi neamurile închinătoare la idolii pe care nu-i puteau în nici un caz asemui cu sfinţii lor.) Aşa că un slav (pronunţă „un sălbatic nemilos, crud”) şi un evreu (pronunţă „întotdeauna necinstit şi viclean”) formau în mentalul celor din Han cea mai potrivită pereche de asasini. Una mai înspăimântătoare nici nu era de imaginat.

În momentul acela, scribul-povestitor trebuie să admită că nu Mâna Nevăzută i-a călăuzit pana, ci mult mai degrabă, convingerea că albinosul minţea şi că a înscenat cu premeditate totul doar pentru a pune stăpânire pe Han şi pe tot ceea ce mai reprezenta Hanul. În momentul acela, scribul-povestitor a trebuit să-şi recunoască şi faptul că (încă) n-avea suficiente argumente pentru a demonta logica scribului-detectiv.

Şi, iarăşi, unele lucruri scribul le-a luat din registru, multe i-au fost oferite din alte surse, iar altele le-a descris aşa cum i-a dictat Mâna Nevăzută.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.