CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (43)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

– Ce noroc să ai un asemenea urmaş, îl lăudau cei ai casei pe tânărul cuminte. Cine dintre părinţi n-ar fi fericit să aibă un băiat atât de ascultător?

Cu cât trecea timpul, Bătrânul ajungea la alte concluzii.

– Chiar şi părintele Köppel, pe care parcă nici un prunc nu-l mulţumeşte, este încântat de un asemenea elev, continuau mai toţi oamenii din Han.

Stăpânul vedea altfel lucrurile. Dacă tânărul ar fi fost fată, atunci un astfel de comportament s-ar fi dovedit a fi la locul lui. „Fetele trebuie să fie pregătite de copile să devină soţii şi mame bune. Ele sunt menite să aibă grijă de căminul unde vor trăi. Băieţii, în schimb, trebuie învăţaţi pentru lumea din afara casei, unde nu numai să aibă iniţiative, ci să ştie să şi lupte pentru punerea lor în aplicare.” Bătrânul îşi lua timp să urmărească din spatele unui geam jocurile copiilor: strănepotul său accepta orice rol, însă n-a fost măcar o dată cel care a condus ceata şi nu şi-a exprimat nicicând dorinţa pentru o anume activitate. E drept, se integra uşor în colectiv şi-şi ducea exemplar la capăt misiunile primite. Misiunile primite, fiindcă niciodată nu impunea el regulile şi nu împărţea el sarcinile…

Pe urmă, la cincisprezece ani, adolescentul nu părăsea curtea mai pe faţă, mai pe furiş, asemenea celorlalţi băieţi de vârsta sa, ci rămânea alături de copiii mai mici, jucându-se cu ei, la fel ca şi cu cei de dinainte.

Bătrânul trebui să constate că, în ciuda tuturor eforturilor, în ciuda succeselor extraordinare obţinute, în pofida averilor strânse în aproape un secol de viaţă dedicat familiei, se afla la cea de a treia generaţie incapabilă să-i ducă mai departe opera. În faţa acestei perspective, pălea orice binemeritată mulţumire. Dacă la vârsta de treizeci de ani, lui, cel căruia deja de atunci i s-a spus „Bătrânul”, i-a stat în inimă grija de a asigura continuitatea şirului, iar primul său născut nu s-a pliat pe planurile sale, ce să mai zică acum, când Dumnezeu l-a cruţat cu atâta milă, parcă oferindu-i un răgaz neobişnuit numai şi numai pentru a-l descoperi şi pregăti pe cel menit să-l urmeze? Iar, el, Bătrânul n-a fost capabil să se achite de această poruncă.

– Dar, Doamne, se tânguia Stăpânul, singur ore în şir în capela Hanului, nu vezi că, deşi ai avut atâta răbdare cu mine, nu mă dovedesc în stare să-mi îndeplinesc datoria? Eu înţeleg că mă pui la încercare şi că eu greşesc mereu şi mereu. După moartea primului meu fiu, am crezut că pot să schimb ordinea dată de Tine şi mi-am îndreptat privirea spre al doilea meu fecior, căruia am vrut să-i ofer cheile casei. Mi-ai arătat cât de mult am greşit, iar eu n-am înţeles şi n-am învăţat nimic. Aşa că am făcut aceeaşi eroare şi cu primul fiu al celui de al doilea meu fecior. Abia atunci, după semnul Tău, am priceput ceea ce ar fi fost necesar să-mi dau seama de la început. Aşa că am privit ca pe o pildă spre întâiul născut al primului meu născut, cel parcă mai puţin potrivit după statură să fie conducător. Dacă aceasta a fost ordinea şirului, aşa trebuia să fie şi aşa am făcut, nemailuându-mă după aparenţele înşelătoare ale trupului. Şi s-a dovedit, prin tot ce a realizat el – chiar dacă arăta aşa cum arăta şi se purta aşa cum s-a purtat – că el era omul. Şi, dacă am înţeles şi am făcut aşa cum ai vrut Tu, de ce m-ai lăsat ca, la vârsta nemeritată de patriarh, să mă aflu iarăşi în faţa aceloraşi grijă ca acum şaizeci de ani? Al Optzecilea vorbea ore în şir cu Creatorul, iar Acesta îi spunea prin tăcere să găsească singur în suferinţă şi bucurie calea şi adevărul.

Bătrânul a încercat să discute şi cu învăţătorul adus să-i instruiască pe copiii din Han. Însă înţepatul tânăr făcea exerciţii de retorică, fără a fi în stare să înţeleagă îngrijorarea Stăpânului. Cum poţi să nu fii mulţumit, în loc să-I mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-a dăruit un urmaş atât de dispus spre muncă şi ascultare? Ce să-i reproşezi unui astfel de tânăr?

Bătrânul a încercat să discute şi cu strănepotul său, cu fiul Bastardului. Într-adevăr, printr-o discuţie faţă în faţă, ce să-i reproşezi? Mai ales că tânărul aproba senin tot ce i se spunea. Bătrânul simţea că nu s-au inventat cuvintele prin care să i se transmită Celui de Al Optzeci şi treilea că nu promitea nici cea mai mică speranţă că şi-ar putea dezvolta harul necesar spre a fi în stare de a conduce un colos precum Hanul Diavolul Argintiu.

Cu cine să mai discute patriarhul care – iată – se apropia de un veac de viaţă pe pământ? Cu cine să se consulte? Sorocul său era pe sfârşite şi i se părea că degeaba a construit un imperiu pentru moştenitorii săi, când aceştia păreau a nu fi fost făcuţi să aprecieze şi să se bucure de truda sa. Cu cine să mai discute patriarhul care – iată – se apropia de un veac de viaţă pe pământ? Cu cine să se consulte? Desigur, doar Domnul ştie ce a fost, ce este şi ce va fi, însă el, Bătrânul, se îndoia că mai poate să tălmăcească Cuvântul, pentru că Dumnezeu vorbeşte prin semne şi Bătrânul era tot mai slăbit şi se apropia de o sută de ani petrecuţi pe acest pământ. Atunci, Bătrânul, tot citind Cartea, a ajuns într-o noapte la Cărţile Împăraţilor, şi a nimerit şi la Eli şi Samuel, „Cei din urmă doi judecători în Israel”. La 7.12. din Cartea a doua a lui Samuel, Bătrânul a citit: „Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, eu îţi voi urca un urmaş după tine care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia”. Acesta era un semn: cum altfel să fi dat Al Optzecilea chiar atunci tocmai peste 7.12. din Cartea a doua a lui Samuel?

– Dar cum, Doamne, fă-mă să înţeleg! Pentru că nu pot pricepe cum îmi vei urca urmaş după mine, care va ieşi din trupul meu, şi va întări ce m-ai lăsat să fac şi să adun, dacă mi l-ai luat pe primul meu născut, şi mi l-ai luat şi pe cel de al doilea meu născut, şi mi-ai luat şi primul născut al celui de al doilea meu născut şi mi l-ai luat şi pe cel născut din primul meu născut? Eu nu pricep să citesc Cartea şi nu înţeleg tâlcul versului 15 din Psalmul 116 – „Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El” -, aşa cum nu înţeleg tâlcul nici din celelalte multe pagini ale Cărţii. Însă o nădejde tot am primit: scrie „Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, eu îţi voi urca un urmaş după tine care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia”, iar zilele mele se împlinesc şi înseamnă că acum ar trebui să urce şi urmaşul. Şi, pe urmă, iar se tânguia: „Dar eu sunt primul aici, eu nu voi fi culcat cu părinţii mei…”

Domnul nu s-a grăbit să-l ia lângă El pe Bătrân şi Al Optzeci şi treilea, strănepotul, ajuns la douăzeci de ani, a rămas tot „elevul sârguincios” care făcea orice în mod exemplar, fără să aibă niciodată vreo iniţiativă de capul său. Unii oameni în vârstă, istoviţi de trecerea vremii, dorm tot mai mult. Alţii, printre care şi Al Optzecilea, se pomenesc că nu mai pot să pună pleoapă pe pleoapă. Tot citind din Carte, Bătrânul a avut, într-o noapte, viziunea că abia atunci când strănepotul său va împlini 25 ani, se va trezi şi hotărârea din el. Şi strănepotul a împlinit şi 25 ani şi nu s-a schimbat nimic.

Şi a mai existat un motiv pentru care s-a interesat atât de mult Bătrânul de Al Optzeci şi treilea. Întotdeauna, lucrurile se leagă prin numeroase fire, unele mai uşor de urmărit, altele nici măcar bănuite. A mai existat un motiv pentru care s-a interesat atât de mult Bătrânul de Al Optzeci şi treilea. Scribul nu mai poate amâna: deosebirile din interiorul coincidenţelor sunt cele ce despart desenele din alcătuirile aproape nelimitate ale pietricelelor din interiorul Marelui Caleidoscop al lui Dumnezeu. Aşa cum nefericitul Qasimodo, Al Şaptezeci şi nouălea, tatăl Bătrânului, a devenit incendiatorul, după ce n-a putut trece de moartea unicei femei care nu numai că l-a acceptat, ci l-a şi iubit, aşa şi strănepotul său, Bastardul, Micul Monstru, a trăit aceeaşi cumplită tragedie. Deosebirea din interiorul acestei coincidenţe a fost că Al Optzeci şi doilea n-a devenit un nou Erostrat, el n-a dat foc unor ziduri, el s-a răzbunat pe oameni şi pe sine însuşi. (Plus că nici unul dintre ei n-a dărâmat din dorinţa nemărginită de glorie, ci din disperarea din care n-au reuşit să mai iasă.) Nenumărate mame au murit aducând pe lume copii, însă, la distanţă de doar puţine generaţii, s-a întâmplat ca în aceeaşi familie să se prăpădească la naştere cele ce au fost unicele femei care au acceptat nişte fiinţe pe care nu le-a dorit nimeni de bărbat, ci doar, cel mult, de soţ. În urma deosebirilor acestei coincidenţe, s-a născut Bătrânul, care a văzut în Al Optzeci şi treilea repetarea propriului său destin de fiu nedorit de un tată care n-a putut să uite că, născându-se, i-a distrus fericirea. Parcă făcând parte din două poveşti diferite, cele două istorii au rămas indestructibile în acelaşi lung roman. (Ca şi atâtea altele… „Scribul se repetă” i-au reproşat unii. În imaginaţia aproape infinită a lui Dumnezeu, istoria se repetă…¹ Scribul se repetă dar prin această comparaţie – comparându-şi lucrarea cu Lucrarea Lui – comite un nou sacrilegiu.)

Cu peste un deceniu în urmă, în 1582, papa de la Roma a impus un calendar nou, după planurile lui Aluise Baldassar Lilio, care, la rândul lui, a folosit vechile propuneri ale lui Sacrobosco (John of Holywood). Lilio a murit cu doar câţiva ani înainte ca Grigore al XIII-lea să fi emis, în februarie, la Mondragone, bula Inter Gravissimus, prin care le cerea creştinilor să adopte noua măsurătoare a timpului. Sacrobosco a murit cu 350 de ani mai devreme… După sălbatica furie catolică împotriva reformaţilor, furie ajunsă la apogeu în cumplita Noapte a Sfântului Bartolomeu, asasinat în masă aprobat de Grigore, altfel socotit moderat, tot ce venea de la Vatican era perceput de „hughenoţi” ca o ameninţare. Aşa că regiunile fidele Romei au adoptat noul calendar, celelalte l-au privit cu groază. În Hanul Diavolul Argintiu, de sufletele oamenilor se ocupa Gabriel Köppel. Acesta a fost şi cel care a insuflat dacă nu spaima, cel puţin ostilitatea faţă de noua marcare a timpului, căreia îi găsea tot felul de ascunse intenţii potrivnice reformei.

Cu încă un deceniu mai devreme, în Noaptea Sfântului Bartolomeu, Jean Lorent Louis Baptiste de Fragniol, mic nobil de ţară, a reuşit să adune în grabă un grup de bărbaţi cu care a reuşit să străpungă barierele şi să ducă în bejenie câteva zeci de familii sortite a fi măcelărite. Se pare că de Fragniol l-a cunoscut pe Pater Jakobus, prin care a obţinut, împreună cu ai săi, azil la Hanul Diavolul Argintiu, unde a şi rămas. (De altfel, Bătrânul n-a avut, din principiu, nimic împotrivă ca diferiţii refugiaţi de toate categoriile să fie găzduiţi de către oamenii lui, cu condiţia ca străinii să fie în stare să plătească într-un fel ospitalitatea de care se bucurau. Nu neapărat în bani: unii erau folosiţi la diferite munci, alţii chiar începeau o nouă viaţă, angajându-se în deja amintitele „activităţi conexe”, iar, în câteva cazuri, fugarii au reuşit să profite de învârtitul roţii istoriei şi, ajungând din nou în poziţii puternice, să răsplătească mai târziu binele care li s-a făcut. Foarte bun psiholog, Bătrânul avea răbdare să aştepte şi ştia să-i amintească oricui datoria avută faţă de el. Chiar dacă datoria aceea era foarte veche.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.