CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (50)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Cei ce tocmai au trecut pe acolo au povestit că şi Diavolul cel Mare s-a mişcat înclinându-se într-o parte şi în cealaltă, potolindu-se însă curând1.

– A fost cutremur! şi-au explicat oamenii cele ce s-au întâmplat atunci când a murit bătrânul.

Au trebuit să treacă săptămâni să-şi revină Marie, după lungile zile şi nopţi de veghe. Şi pentru ea, perioada aceea trăită în semiîntuneric se confunda cu visul, încât nu mai ştia nici ea dacă au fost reale toate acelea ori dacă doar i-au fost povestite de Bătrân. Ce a trăit aievea şi ce…

– Bunicul a adormit, ca de atâtea ori. De câteva zile respira tot mai greu şi nici mâncare nu mai voia. Îi era limpede că se stinge. Deodată, s-a trezit şi a repetat cuvintele lui Luther în faţa ierarhilor: Hier stehe ich. Gott helfe mir. Ich kann nicht anders2. Şi a adăugat aproape râzând, el pe care nu l-am văzut niciodată să râdă. „Aici stau eu – nu Luther!”. După care a început să horcăie şi să-i apară transpiraţia morţii la tâmple, a povestit Marie.

O controversă s-a iscat în legătură cu Diavolul cel Mic: după ce a căzut din locul său de pe şemineu, nimeni n-a îndrăznit să-l atingă, darămite să-l ridice. Să fie reaşezat pe piedestalul de unde n-a fost clintit vreme de atâtea veacuri? Să-şi fi terminat Diavolul cel Mic misiunea odată cu moartea Bătrânului? Cercetându-l din ochi – de la o distanţă prudentă… -, oamenii s-au mirat că, deşi nimeni nu l-a şters de atâta vreme, nici un fir de praf nu s-a lipit de el. Însă au rămas şi mai uimiţi cei ce au îndrăznit să se apropie de şemineu, atunci când au observat că locul de unde căzuse figurina era umed şi că nu s-a uscat nici după mai multe zile. Iar de sub umezeală pâlpâia, din când în când, un clipit palid, dar un clipit! În orele târzii din noapte, când salonul cel mare se golea şi semiîntunericul năştea iluzii, licăritul putea deveni înspăimântător. Unii pretindeau, desigur doar în şoaptă, că în liniştea ce acoperea atunci salonul pustiu, dinspre şemineu se puteau auzi şi sunete înfundate. Unii susţineau că în liniştea ce acoperea salonul pustiu, acele zgomote ar fi fost un fel de gemete, alţii erau convinşi, dimpotrivă, că locul de unde s-a prăbuşit Diavolul cel Mic emitea hohote înfundate de râs. Oricum, faima acelor fenomene a devenit tot mai apăsătoare şi lumea a început să evite să mai intre în Han. Agitaţia obişnuită dispăruse cu totul.

Părerea cvasi unanimă era că Diavolul cel Mic trebuia eliminat. Dar cum? Cine să-şi ia răspunderea pentru aşa ceva, atâta vreme cât nu era nimeni dispus nici măcar să pună mâna pe el? Şi unde să fie dus Diavolul cel Mic pentru a nu se putea răzbuna? Pe de altă parte, dacă ar fi fost aruncată statuia din interior, mai rămânea impozanta sculptură din piaţeta din faţa hanului. Or aceea, dacă este adevărat că şi aceea s-a cutremurat la moartea Bătrânului, ulterior n-a mai produs nici un fenomen ieşit din comun. Cei ai casei l-au întrebat pe Al Optzeci şi treilea ce să facă, însă el nu le răspundea decât prin veşnicul său zâmbet senin. Dar forfota din Han a dispărut.

Sigur, faptul că muşterii nu mai aveau îndrăzneala de a frecventa Hanul nu era chiar o nenorocire pentru urmaşii Bătrânului. Afacerile lor s-au extins atât de mult încât, măcar pentru o vreme, despre pericolul unui faliment nu putea fi vorba. Însă Hanul Diavolul Argintiu era o etichetă atât de valoroasă – un „brand puternic”, cum i-am spune astăzi -, încât ea nu trebuia să se piardă, mai ales că puţină lume ştia din ce îşi extrăgeau Păpuşa şi ai lui bunăstarea. Şi nici nu trebuia lumea să afle. Şi nici să nu-şi pună prea multe întrebări. Cei ai casei l-au întrebat pe Al Optzeci şi treilea ce să facă, însă el nu le răspundea decât prin veşnicul său zâmbet senin.

Abia când şi-a mai revenit Marie, Diavolul cel Mic a fost repus pe locul său de pe şemineu, fiind nevoie de cinci bărbaţi să ridice figurina nu mai mare decât trupul unui copil de cinci ani! Rudele celor cinci bărbaţi au aşteptat cu groază să vadă ce vor păţi cei ce au pus mâna pe sculptura despre care au început să circule atâtea zvonuri cumplite din partea unor persoane ce se declarau martori oculari. (Ciudat că până ce n-a căzut pe duşumea, Diavolul cel Mic n-a înspăimântat pe nimeni. Şi nici de atunci încolo, copia mare din faţa Hanului n-a produs nici poveşti, nici teamă. Pe urmă, aşezată la locul ei, şi figurina din interior a devenit iarăşi doar un obiect de decor, parcă despărţindu-se de miturile ce au continuat să se propage3.)

Revenirea la viaţă a soţiei Păpuşii a readus clientela în Han, iar tumultul a reapărut şi el. Şi nu s-au reîntors doar clienţii obişnuiţi, ci şi călătorii în trecere, împreună cu veştile lor. Una dintre aceste ştiri era că la Hildesheim s-ar fi ivit un criminal care ar fi acostat mai multe femei, le-ar fi violat şi omorât. Pe urmă, asemenea fapte înfricoşătoare s-au semnalat şi în alte localităţi, ba chiar şi în câteva sate izolate. Monstrul proceda mereu în mod identic, fiind evident că era vorba despre acelaşi asasin. Până la urmă, de ce le-a fost frică celor din Hanovra n-au scăpat. Într-o dimineaţă a fost găsit, chiar în apropierea Hanului, leşul încă aproape cald al unei tinere. Fără îndoială, criminalul a ajuns şi la Hanovra şi poate – cine ştie? – se afla cazat chiar la Diavolul Argintiu, poate că era tocmai unul dintre străinii care se aflau în salonul cel mare şi-şi luau micul dejun. Spaima nu mai bântuia prin împrejurimi, spaima a pătruns peste tot, chiar şi în casele oamenilor. Care, mulţi dintre ei, panicaţi, au ajuns să se refugieze în Han cu familiile lor cu tot. Şi ce’ dacă? Poate şi criminalul se găsea tot acolo. Da, dar faţă de atâta lume, nu va îndrăzni să lovească!

Din nou, Hanul Diavolul Argintiu a devenit o fortăreaţă, aşa cum s-a prezentat şi în faţa molimelor, şi în faţa inundaţiilor. Din nou, Hanul Diavolului Argintiu a constituit azilul cel mai sigur: în cetate, peste o săptămână a mai fost descoperită o femeie omorâtă. Apoi a dispărut o alta, care n-a mai fost găsită niciodată. Pe urmă, crimele s-au repetat tot mai des, azi într-un loc, mâine într-altul, azi în mijlocul unei localităţi, mâine pe holdă. În afară de incinta Hanului tot mai suprapopulat, niciunde nici o femeie nu mai era sigură de viaţă. Nici măcar gărzile formate de bărbaţi înarmaţi patrulând pe uliţe nu s-au dovedit eficiente. Când a fost omorâtă o nevastă în propria ei casă, spaima s-a transformat în isterie de masă.

– Este ciudat cum oamenii trăiesc ca pe o fatalitate o molimă ce ucide în timp scurt o jumătate de sat şi se revoltă atât de tare acum, când, totuşi, n-au fost lovite decât câteva familii, s-ar fi exprimat într-o seară Marie.

Aceasta n-a fost o remarcă prea potrivită. Surescitată la maximum, lumea a început să mormăie:

– Bătrânul n-ar fi vorbit niciodată astfel.

Pe urmă, dezaprobarea s-a transformat în indignare:

– Ei e uşor să vorbească la umbra Diavolului Argintiu

Până la urmă, indignarea a devenit ameninţare, întâmplându-se un lucru care ar fi fost de neconceput cu puţină vreme în urmă, pe când mai trăia Stăpânul: cineva a răspândit zvonul că Marie însăşi, în dorinţa ei nebunească de a se îmbogăţi, ar fi fost la originea acelor crime abominabile, întrucât niciodată Hanul nu a fost atât de aglomerat ca în acele zile cumplite. Păi, ce: lumea era găzduită pe gratis la Diavolul Argintiu? Frumos stăm dacă a ajuns o femeie să-i ia locul Bătrânului! Despre care, într-adevăr, n-aveai ce cuvinte rele să spui. Dar despre soţia Păpuşii…

Păpuşa însăşi a recepţionat cu acelaşi zâmbet senin acele vorbe. Cum poţi să iei în serios asemenea prostii? Da, dar acele prostii se tot repetau şi creşteau prin însumare.

Într-o seară, Marie însăşi a dispărut de acasă. La fel şi în noaptea următoare. În a treia zi dimineaţa, asasinul a fost prins: Marie s-a expus ca momeală şi a rătăcit pe uliţele pustii până ce criminalul nu s-a mai putut abţine şi a atacat-o. Câţiva bărbaţi din „Armata de oameni” au intervenit prompt şi l-au imobilizat.

La auzul veştii, o mulţime uriaşă s-a adunat din toate părţile, gata să-l rupă în bucăţi pe cel ce a terorizat atâta vreme liniştea acelor comunităţi atât de cucernice. Îmbulzeala iscată de furia colectivă risca să mai producă şi alte victime. Aşa că încă în aceeaşi dimineaţă monstrul a fost spânzurat în faţa Diavolului cel Mare.

Ucigaşul s-a dovedit a fi fost un bărbat uscăţiv, mai degrabă scund, ciung şi cu un fier împlântat în ciotul antebraţului lipsă. Cu toate acestea, arăta mai degrabă demn de milă decât feroce. Înainte de a fi ridicat în ştreang, şi-a recunoscut toate crimele şi a declarat, plângând, că îi mulţumeşte lui Dumnezeu că a fost prins şi că s-a terminat totul: de şase ani trăia cu spaima că va fi dat de gol, întrucât o fetiţă dispărută atunci a fost prima sa victimă. (Până în ziua când l-au spânzurat, nimeni n-a făcut legătura dintre crima petrecută cu atâta vreme în urmă şi ucigaşul în serie.) Nu ştia nici el cum s-a întâmplat acel prim eveniment şi, îngrozit el însuşi, s-a angajat pe o corabie cu care a cutreierat vreme de trei ani mările şi oceanele. (Ca marinar, şi-a pierdut antebraţul drept.) Undeva, pe o insulă pierdută în lumea nesfârşită, a urmat şi un al doilea eveniment. Şi un al treilea. Chiar dacă ar fi fost descoperit, acolo nu ar fi păţit mare lucru pentru că victimele au fost tinere băştinaşe de culoare, or prin colonii asemenea întâmplări erau la ordinea zilei. Uneori, în loc să fie pedepsit, făptaşul era privit cu admiraţie, amorurile violente cu femeile locului fiind considerate isprăvi de bărbăţie, fapte povestite cu fală la un pahar de către autorii lor. Doar că a urmat o crimă şi într-un port european, iar femeia batjocorită şi omorâtă nu mai avea pielea colorată, ci era chiar una dintre doamnele din înalta societate a locului. De atunci, ucigaşul a cutreierat continentul, şi-a ras barba, iar braţul schilod îl ascundea sub mâneca goală. Da, e drept, de câteva ori a tras şi la Hanul Diavolul Argintiu. A trebuit să fugă doar atunci când a trecut prin Hanovra „Domnul Paolo”, întrucât cu unul dintre însoţitorii aceluia a fost împreună matelot pe aceeaşi corabie în drum spre San Domingo. Câţiva localnici l-au recunoscut: au băut câteva seri la rând cu el şi şi-l aminteau ca pe un individ tăcut şi extrem de agitat. În loc de aceasta, după ce a fost prins, pe faţa ucigaşului a apărut o linişte adâncă, aşa cum se întâmplă după o oboseală îndelungată.

1 Diavolul cel Mare a rămas o constantă a locului. Şi Bătrânul a fost vreme de trei sferturi de veac o constantă a locului. Să amintească, din nou, scribul despre coincidenţe: despre modul cum a dominat figura Omului din fereastră Florenţa, la fel cum Bătrânul ţinutul Hanovrei? Mai e cazul să amintească şi despre deosebirile din interiorul acestor coincidenţe? E bine să subliniem repetiţiile neîncetate ale unor fragmente din desenele Marele Caleidoscop? Bine măcar că acestea, repetiţiile neîncetate ale unor fragmente din desenele Marelui Caleidoscop, nu sunt de cele mai multe ori nici măcar sesizate. Bine, într-adevăr!

2 „Stau aici! Dumnezeu să mă ajute! Nu pot altfel!” (în limba germană).

3 „Diavolul cel Mic” a devenit o baladă cu largă circulaţie, fiind preluată şi în alte limbi. Ea nu s-a păstrat în literatura populară fiindcă… nimeni n-a îndrăznit s-o aştearnă pe hârtie, existând chiar o strofă care preciza că acela care va încerca să scrie legenda va muri încă înainte de a apuca să termine primul vers. Scribul a aflat despre acel cântec, totuşi atât de popular, din referirea la „Balada celui aflat între o pungă cu patruzeci de taleri şi un cufăr mereu deschis”. (Se pare că versiunea orală nu era considerată nocivă nici pentru interpret şi nici pentru ascultători.) În secolul al XIX-lea, balada mai putea fi întâlnită în nordul Germaniei şi în Ţările Baltice.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.