CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (67)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Învingătorul Leului, s-a căsătorit devreme şi a avut cu prima sa soţie o fată. La a doua naştere, femeia a murit. Ar fi născut un băiat. După perioada cuvenită de doliu, Al Optzeci şi patrulea s-a însurat pentru a doua oară. Scribul nu cunoaşte provenienţa primei neveste a moştenitorului Hanului şi ştie doar că a chemat-o Elisabeth şi că a decedat pe când nu împlinise încă nici şaptesprezece ani. În schimb, a doua lui nevastă aparţinea unei familii nobiliare, iar mariajul a fost decis prin intermediul lui Marie, înainte ca tinerii să se cunoască. Învingătorul leului reprezenta o partidă atractivă chiar şi pentru o fată din straturile cele mai de sus ale societăţii: Hanul Diavolul Argintiu a ajuns la apogeul bogăţiei şi renumelui său, pe lângă belşugul despre care se zvonea că ar dispune, era şi depozitarul a nenumărate legende, iar puterea atribuită urmaşilor Bătrânului era uriaşă – se spunea că în „sala de protocol” s-ar fi încheiat nu numai afaceri comerciale colosale, ci şi tratate între marii stăpâni ai lumii. Cât era adevăr şi cât era doar mit este greu de reconstituit, însă un lucru este dovedibil prin însemnările din Registrul contabil: la Han a sosit, de-a lungul timpului, un impresionant număr de mărimi laice şi religioase, mărimi ce includeau chiar şi capete încoronate. (Faptul că unii dintre aceşti puternici ai lumii ar fi sosit incognito – în legendă erau pomeniţi chiar şi doi papi – trebuie privit cu grijă, mai ales că nu găsim decât o parte dintre numele vehiculate trecute în marele registru. Poate că acele personaje ilustre n-au fost notate din pricina prudenţei obişnuite a Bătrânului şi a lui Marie de Fragniol, singurii care au completat până atunci cărţoiul.) Dacă nu toţi potentaţii vremii care au trecut prin Han pot fi identificaţi în registru, cu atât mai puţin sunt trecuţi în scripte muşteriii obişnuiţi, chiar dacă tocmai printre „muşteriii obişnuiţi” s-au regăsit şi nume importante. Pentru Învingătorul leului a avut o importanţă deosebită şi întâlnirea cu Wilhelm Schickard, o personalitate covârşitoare a timpului, care, ca de multe ori, avea să fie recunoscută la adevărata ei importanţă abia după moarte. Wilhelm Schickard i-a adus Celui de Al Optzeci şi patrulea nu numai o riglă Napier, un dispozitiv apt de a calcula pe loc orice înmulţire şi împărţire, ci şi o confirmare a ceea ce intuia Învingătorul leului a fi calea spre armonia universală. Relaţia dintre cei doi avea să rămână constantă până la decesul tragic al lui Schickard. Tot prin el, Al Optzeci şi patrulea va ajunge în legătură cu Kepler, la fel cum se pare că tot în Hanul din Hanovra s-au născut ideile care au dus la realizarea maşinii universale de calcul, strămoşul calculatorului de azi.

Învingătorul leului s-a arătat atât de entuziasmat de noul său prieten (cu doar doi ani mai tânăr decât el), încât mama sa i-a prevăzut că va urma un drum ce-l va îndepărta tot mai decisiv de administrarea instituţiei atât de complicate care a devenit Diavolul Argintiu. Marie era tot mai îngrijorată:

– Tu ai de preluat sarcinile familiei şi, crede-mă, ele nu sunt deloc simple!

Dar Al Optzeci şi patrulea părea preocupat doar de ideile sale. Cânta ore întregi la orgă şi era încântat când cineva avea răbdare să-l asculte.

Într-o zi, mama nu s-a putut răbda:

– Celor mai mulţi oameni nu le spune nimic muzica ta,

– Să ştii că doar cei ce au răbdare şi prilejul de a auzi mai des ceea ce cânt învaţă, i-a răspuns fiul. Muzica este ca şi orice ştiinţă: cu cât e mai complicată, cu atât devine mai puţin accesibilă pentru ignoranţi.

„Ignorantă” şi ea, Marie era convinsă că muzica trebuie să fie plăcută pentru toţi, la fel cum şi rugăciunea este pentru toţi.

Însă Al Optzeci şi patrulea realiza structuri tot mai complicate. Iniţial s-a folosit de partiturile maeştrilor, începând cu Perótin, dar, pe urmă, a început să improvizeze şi el pe mai multe voci. În vreme ce folosea orga, oricât de concentrat era la matematica pe care o punea pe note, intra într-o altă stare şi gândurile îi deveneau tot mai clare.

Doar zâmbăreţul său tată nu s-a impacientat:

– Fiul nostru şi-a îndeplinit datoria şi a făcut un fiu. Poate va mai face şi alţii. Iar căsătoria lui cu Trude ne-a mai adus şi un titlu nobiliar, pe lângă o dotă ce nu este deloc de lepădat. Ce să-i reproşezi?

Marie de Fragniol nu era câtuşi de puţin liniştită:

– Oameni cu preocupări asemenea fiului nostru nu sunt fericiţi. Ei nu se mulţumesc doar cu şansa oferită de Dumnezeu, ei caută altceva.

Însă Învingătorul leului a moştenit seninătatea părintelui său, iar preocupările prin care „căuta altceva” erau cele ce-i aduceau fericirea. („Rar asemenea oameni care îşi găsesc exact preocupările care le aduc fericirea!” o consola şi domnul Brink pe Marie.)

Totuşi, mama nu concepea o astfel de fericire. „Să dea Domnul ca măcar nepotul nostru să calce pe urmele Bătrânului şi să aibă grijă să nu se risipească tot ceea ce cu atâta trudă au realizat strămoşii săi din nimic”, se ruga ea.

Wilhelm Schickard i-a confirmat majoritatea căutărilor şi se pare că influenţele au fost reciproce. Schickard, fiul unui sculptor şi a unei fiice de preot, precum şi nepot al respectabilului arhitect Heinrich Schickard, provenea dintr-o familie care făcea ca Marie să nu poată dezavua această prietenie. Pe deasupra, când a sosit la Hanovra, tânărul avea de acum în urmă şi un post de diacon la Nürtingen, în apropiere de Stuttgart şi, ceea ce îi impunea cel mai mult mamei Învingătorului leului a fost că junele cleric a venit din sud cu o splendidă scrisoare de recomandare de la văduva principelui Ludwig, ceea ce sugera că tânărul magistru al Universităţii din Tübingen şi vicar al mai multor biserici din Württemberg a dispus de acces la palatul unde, prin tradiţie, îşi petreceau timpul rămas văduvele puternicilor stăpâni ai principatului. Faţă de un asemenea tânăr, nici Marie de Fragniol nu putea avea nimic împotrivă. Cum ştim că Wilhelm Schickard a slujit la Nürtingen între 1614 şi 1619, până ce a fost rechemat la Universitatea din Tübingen, de astă dată ca profesor de ebraică, putem aprecia că relaţia dintre cei doi prieteni s-a născut şi s-a cimentat când Al Optzeci şi patrulea număra în jur de douăzeci şi cinci de ani. Şi tot în perioada aceea, prin Schickard, avea să-l cunoască şi pe Kepler, venit la Tübingen pentru a-şi apăra mama acuzată într-un proces de vrăjitorie. Legăturile lui Schickard cu Kepler sunt atestate de gravurile pe care tânărul diacon le-a realizat pentru lucrarea astronomului – Harmonices Mundi. Armonia lumii, adică exact ceea ce căuta Învingătorul Leului! Iar legătura dintre acesta şi Kepler o găsim chiar în notiţele contabile ale registrului Hanului: Marie, profund impresionată de nenorocirea prin care trecea mama savantului, a sponsorizat cu largheţe apărarea nefericitei. (Mama Celui de Al Optzeci şi patrulea n-a putut uita niciodată prin ceea ce a trecut ea însăşi, atunci când s-a aflat sub aceleaşi acuzaţii şi se trezea deseori din somn, din mijlocul unor coşmaruri care nu au părăsit-o niciodată. Mama lui Kepler n-a avut norocul lui Marie de Fragniol, salvarea pentru ea venind prea târziu, după ce a apucat să fie supusă torturilor. Deşi intervenţiile din partea unor persoane extrem de puternice au salvat-o de rug şi a fost achitată, curând după ce a fost eliberată, a murit în urma tratamentului îndurat în timpul interogatoriilor.) Aşa că şi Johannes Kepler a fost un personaj agreat fără rezerve în Hanul Diavolul Argintiu. Şi iată cum, împotriva temerilor îndreptăţite ale mamei, cum că Al Optzeci şi patrulea nu va avea grijă de tradiţia familiei, soarta a făcut să nu se poată împotrivi celor ce i-au condus feciorul exact în direcţia de care îi era atât de teamă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.