CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (92)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Fiul se apăra:

– Tu ai plăcerea de a strânge averi, eu am alte plăceri. Care-i deosebirea?

– Care-i deosebirea?! Întrebarea i se părea Celui de Al Optzeci şi cincilea atât de năstruşnică încât n-a putut concluziona, din nou, decât că fiul său mare „nu e normal”. Da, dar şi cei ce „nu sunt normali” se împart în mai multe categorii. De pildă, nici tatăl Contelui, Învingătorul leului, „n-a fost normal”, fiind, pe lângă un beţiv notoriu, rătăcit în tot felul de aiureli reunite sub un titlu pompos în „pavilionul cunoaşterii”, alături de paraziţi ce-şi ziceau „filosofi”, „alchimişti” sau „astrologi”, cu toţii doar profitori ai traiului bun oferit de gazda lor. Însă Învingătorul leului măcar era pasionat de ceea ce făcea ori de ceea ce spera să poată face. În schimb, Al Optzeci şi şaselea părea să nu găsească un rost în nimic. „Tu ai plăcerea de a strânge averi, eu am alte plăceri. Care-i deosebirea?” „Care-i deosebirea!?!” Ca de fiecare dată când ajungeau la o asemenea discuţie, părintele simţea cum începe să se enerveze. Şi se enerva! „Eu strâng averi, aşa cum ai spus, pentru că… pentru ca să n-aveţi voi nici o grijă, pentru ca să fiţi în siguranţă.” Şi se enerva! „Şi nu strâng numai averi, mă preocupă continuu ca acele averi să nu poată fi periclitate. Crezi că e uşor? Crezi că e uşor??” Ca de fiecare dată, Contele îşi ieşea din fire în prezenţa fiului său mai mare. (Pe celălalt parcă nici nu-l observa.) Iritarea Contelui Lorenzzi avea un aspect particular: Al Optzeci şi cincilea nu ţipa, intensitatea vocii nu i se schimba niciodată, şi mimica îi rămânea mereu aceeaşi. Însă atunci când îl scotea cineva din sărite, furia sa parcă primea o formă materială şi cei din jur simţeau o tensiune ce se îndrepta spre ei gâtuindu-le răsuflarea prin energia ei.

Probabil că Ţipor avea dreptate: mai bine să evite asemenea discuţii, care şi aşa nu duceau nicăieri. Dar Contele nu se putea abţine: „Eu am alte plăceri!”, îşi maimuţărea fiul mai mare. „Eu am alte plăceri! Şi care, mă rog, sunt acele plăceri extraordinare, mai importante decât de a te bucura şi îngriji de bunăstarea familiei tale?” Întrebare la care Al Optzeci şi şaselea zâmbea, dar nu răspundea niciodată. „Pentru că acele plăceri nu există sau pentru că acele plăceri sunt atât de tâmpite încât îi este ruşine fiului să le recunoască”, traducea tatăl tăcerea fiului. „Pentru că n-ai cum să-i explici unui părinte incapabil de a ieşi din lumea lui că există şi alte lucruri interesante în viaţă, în afară de a sta toată ziua printre angajaţi, toţi nişte slugi umile, de a-l teroriza fără încetare pe fiecare dintre ei, ori de a-ţi vârî nasul în catastife şi de a mai număra, încă o dată şi încă o dată, câţi saci de ovăz ar trebui să fie şi câţi sunt în realitate. Ce să-i explici unui asemenea om? Cum să-l faci să înţeleagă şi altceva decât puţinul ce se învârte neîncetat în capul lui?” gândea fiul.

Dar ar fi putut cu adevărat spune fiul Contelui care au fost plăcerile sale? Ori s-au redus toate acelea la senzaţie de a fi liber? („Când faci ceva, nici gândurile nu-ţi mai rămân libere.”)

Cu Maria Carla Giovanna Anna, Al Optzeci şi cincilea a avut trei copii, dintre care doi au supravieţuit – un băiat şi o fată. Cu a doua soţie a mai avut patru: trei fete şi un băiat. Aşadar, la moartea tatălui său, moştenitorul averii mai avea un frate şi patru surori. (După cum bunul şi răbdătorul cititor a putut observa şi singur, o cutumă a fost ca primul urmaş de sex masculin să fie considerat responsabil de continuitatea şirului şi, drept consecinţă, primea în gestiune întreaga avuţie adunată de ultimul său strămoş, cu obligaţia de a se îngriji, după puteri şi după vremuri, ca nici celorlalţi membrii ai familiei să nu le lipsească nimic. Socoteala era simplă: dacă moştenirea materială s-ar fi împărţit la toţi copiii, forţa averii s-ar fi fărâmiţat. A fost aceasta o cutumă şi a Celor O Sută atât de adânc încetăţenită, încât foarte rar i-a trecut prin minte unui fiu mai mic să revendice mai mult decât îi oferea fratele cel mai vârstnic. Cu atât mai puţin s-a ajuns, până atunci, la conflicte pe această temă.)

În ziua nefastă a duelului Contelui, fiica în viaţă a Mariei Carla Giovanna Anna era de mai mulţi ani căsătorită cu al patrulea fiu al unui principe elector, aducându-i acelei vechi case princiare o dotă suficient de mare pentru a o scoate din marile-i griji financiare. Cele trei surori vitrege, precum şi fratele vitreg nu erau încă decât nişte copii. Pe lângă ei, Al Optzeci şi şaselea a devenit responsabil şi de bunăstarea celorlalte rude. În primul rând, de fiul său, cel despre care s-a crezut cu convingere că va fi salvarea pentru viitor a Diavolului Argintiu. Apoi era fratele, fiul din cea de a doua căsnicie a Contelui, prunc nu cu mult mai mic decât unchiul său. Mai era apoi şi mama vitregă a noului şef al familiei, precum şi soţia lui. De care nu i-a păsat niciodată prea mult până atunci, dar de care se impunea să aibă grijă pe mai departe. Şi se mai regăseau în Han şi rude ceva mai îndepărtate şi chiar rude mult mai îndepărtate, ducându-şi viaţa acolo, unele de generaţii întregi. Şi n-ar fi putut face abstracţie noul stăpân nici de cei doi copii nelegitimi ai Contelui, copii recunoscuţi de acela, prunci fără nici o bază legală, oricând atacabili în justiţie pentru vreo pretenţie, însă despre care se subînţelegea că şi ei făceau parte din familie, chiar dacă în calitate de rude de rangul trei. Şi nici măcar cu aceşti copii din flori nu se termina lista: mai era şi categoria neamurilor din familia lărgită, cele care, acceptate în Han, se bucurau de toate avantajele celorlalte rude, trăind cu toatele în aceleaşi condiţii, lucrând umăr la umăr şi avându-şi hrana, căldura, instrucţia copiilor şi protecţia identic asigurate. Şi mai era şi armata de angajaţi din Saxonia, din Europa, de pe mări, care şi ea se afla încă în aşteptare.

Dar, se ştie, la răspântii de autoritate, răbdarea nu este de foarte lungă durată. Ţipor, precum şi ceilalţi adjuncţi ai Contelui Lorenzzi¹ ştiau prea bine acest lucru. Motiv pentru care n-au fost luaţi prin surprindere când sucursalele din Anglia au uitat să mai trimită atât rapoarte, cât şi numerar la Han. După două solicitări, a venit şi răspunsul: sucursalele din Anglia (un doc portuar, două ţesătorii, mai multe hanuri, precum şi o bancă) au fost toate „cumpărate” de un anume domn Gregory Hunt. Drept urmare, acesta a trimis o sumă simbolică la Hanovra, „preţul tranzacţiei”. Era evident că acel domn Hunt era încredinţat că momentul dispariţiei nu putea avea drept consecinţă imediată decât lupta pentru succesiunea din interiorul firmei, prilej cu care totul devine – pentru scurt timp – posibil. Iar când noul şef îşi va intra în drepturi, se va găsi în faţa faptului împlinit. Acţiunea lui Hunt nu constituia o noutate, şi în cazul averilor nobiliare şi chiar regale, trecerea de la un stăpân la altul s-a lăsat de foarte multe ori cu asemenea pagube pricinuite de şmecherii care au ştiut să folosească prilejul aflat în scurta breşă de putere. Pe de altă parte, acel domn Hunt trebuie să fi cunoscut situaţia reală din Han, faptul că Al Optzeci şi şaselea nu reprezenta bărbatul cel mai potrivit pentru a gestiona o construcţie atât de mare şi că va mai trece o vreme până să se ivească altcineva, un şef adevărat.

Afacerile din Anglia ale Hanului au fost conduse până atunci de Paolo Locatti, un urmaş al acelui Mario Locatti depistat de scrib că ar fi sosit în urmă cu peste un veac şi jumătate de la Florenţa împreună cu Bătrânul, fondatorul. Vechea colaborare a făcut ca şi cei din neamul Locatti să fie consideraţi drept rude ale Contelui Lorenzzi. Nici ei nu şi-au germanizat numele, unii chiar s-au încuscrit cu familia Bătrânului. Fidelitatea, precum şi bunul renume, le erau mai presus de orice suspiciune, iar Paolo Locatti a avut puteri depline încă din partea lui Marie de Fragniol şi de aceea desigur şi din partea Celui de Al Optzeci şi cincilea. Odată cu raptul săvârşit de Gregory Hunt, s-a văzut silit să părăsească în mare grabă Anglia, însă fără să ştie cu cine va trebui să colaboreze mai departe pentru recuperarea sucursalei pierdute. Pentru că fiul cel mare al Contelui întârzia să-şi preia atribuţiile, şefii de filiale au decis o întâlnire, înainte ca metoda folosită de Hunt să fie preluată şi în alte locuri. Aşa că s-au întâlnit în secret în Alsacia, la Colmar, şi s-au retras la Storckensohn, lângă moara de ulei de nucă. Adjuncţii Contelui Lorenzzi erau cu toţii oameni de mare încredere, căliţi de disciplina impusă de Cel de Al Optzeci şi cincilea şi beneficiari ai unei stabilităţi financiare pe măsură. Discuţiile de la Storckensohn au avut efect: domnul Hunt şi-a văzut soţia şi doi copii răpiţi şi reveniţi la casa lor, doar după ce a urmat o altă scrisoare, prin care a renunţat la toate bunurile cumpărate de la fiul Contelui Lorenzzi. Suma, chiar dacă simbolică faţă de averea pusă în joc, banii cu care acela a încercat să-şi legalizeze escrocheria, nu i s-a mai întors, fiind considerată drept preţul pentru deranjul pricinuit.

Dar aceasta a fost doar victoria primei bătălii din războiul care a urmat.

De la Han a continuat să nu vină nici o veste care să clarifice mersul succesiunii. Situaţie ieşită din comun: după toate cutumele, Al Optzeci şi şaselea era cel îndrituit să prea poziţia de şef suprem al marii construcţii. Ţipor îşi amintea cum Contele aşeza întotdeauna după numele fiului său apelativul „care nu este normal”. Şi Ţipor trebuia să admită tot mai mult că tatăl a avut dreptate: chiar şi Păpuşa, bunicul Celui de Al Optzeci şi şaselea, deşi total lipsit de personalitate, şi-a luat rolul în serios şi a girat măcar formal atributele care-i reveneau (în vreme ce soţia sa decidea şi conducea de fapt afacerile). În schimb, Al Optzeci şi şaselea nici nu hotăra nimic, nici nu se grăbea să delege sarcinile cuiva anume. El trăia în continuare de parcă părintele său ar mai fi fost în viaţă, îşi vedea de viaţa sa şi lăsa lucrurile să se desfăşoare de la sine. Iar timpul trecea. Şi nu trecea în favoarea Hanului.

A doua bătălie a fost un dezastru. Bătrânul şi credinciosul Paolo Locatti a revenit la Londra pentru a relua activitatea filialei în care a lucrat de când abia i-au mijit tuleii şi pe care, mai târziu, a condus-o atâta vreme. Planul lui era simplu: trebuia să afle cine au fost complicii lui Gregory Hunt, să-i pedepsească, să lase să se scurgă informaţiile (pentru a-i face pe alţii să se gândească de mai multe ori înainte de a se pune cu Diavolul Argintiu) şi să facă un inventar amănunţit în toate sectoarele filialei. Un inventar al obiectelor, dar şi al oamenilor.

Însă Anglia era ea însăşi o mare zbuciumată de o lungă furtună, iar valurile uriaşe erau ridicate când de războaie, când de revoluţii, de atâtea ori de năprasnice tulburări de origine religioasă². În primii ani ai revenirii pe tron ai unui rege, Charles al II-lea, după regimurile Cromwell, deşi apa era încă tot tulbure, atmosfera părea să se mai liniştească. Era un timp tocmai bun pentru indivizi asemenea lui Gregory Hunt. Într-o zi, în plină stradă, Paolo Locatti a fost atacat de doi bărbaţi şi răpus cu mai multe lovituri de pumnal. Nu a urmat nici o anchetă şi se pare că domnul Hunt ar fi operat sub umbrela unor înalte protecţii, dat fiind că, bogat, după ce şi-a luat din nou în primire întreprinderile din Anglia ale Hanului Diavolul Argintiu, a fost înnobilat.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.