CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (94)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Al Optzeci şi şaselea a avut o soră bună, trei surori şi un frate vitreg din a doua căsnicie a tatălui, numeroşi fraţi din aventurile extraconjugale ale părintelui său. Părinte căruia Al Optzeci şi şaselea a refuzat de mic să-i satisfacă nădejdile. Aşa că, până la apariţia nepotului său, Contele a trecut prin aceleaşi frământări ca şi predecesorii săi interesaţi de mersul mai departe a construcţiilor lor. În aşa o măsură încât şeful familiei n-a exclus posibilitatea de a-şi transfera autoritatea – desigur la momentul potrivit – unuia dintre copiii săi din flori. (Dacă tot n-a văzut în fiul său mai mare decât un om „care nu este normal”, de ce nu s-a orientat spre cel de al doilea băiat legal, mezinul, cel născut de a doua sa nevastă? Scribul nu ştie decât că acela a fost mai mereu bolnav, poate motivul pentru care şi-a şi îndreptat viaţa doar spre credinţă. Numai că asta s-a întâmplat mai târziu: atunci când a murit Contele, mezinul era încă mic, fiind doar cu câteva luni mai în vârstă decât fiul Celui de Al Optzeci şi şaselea, cel ce a intrat definitiv în inima bunicului său¹.)

Opunându-se de timpuriu tatălui său, neplăcându-i munca fizică („bună doar pentru animale”), negăsind nimic interesant în a te ocupa toată ziua de administrarea averii, rece în faţa succeselor în afaceri, Fiul Contelui putea părea cu adevărat ca nefiind „normal”, dacă era să fie privit de cei ce toată viaţa n-au fost decât angrenajele uriaşului mecanism care ţinea în mişcare imperiul economico-financiar al Diavolului Argintiu. Fiul Contelui risca să le contrazică tot sensul vieţii, să le inducă chinuitoarele întrebări existenţiale, să le submineze voinţa. Dacă s-ar fi admis că el avea dreptate în dezinteresul său declarat faţă de problemele concrete ale Hanului, toată disciplina necesară continuării eforturilor ar fi fost roasă pe dinăuntru. În schimb, dacă acele atitudini veneau de la cineva „care nu era normal”, vorbele şi faptele respectivului nu mai aveau nici o relevanţă. Nici una! Şi chiar dacă nu argumente astfel formulate îl făceau pe Conte să-şi eticheteze fiul aşa cum obişnuia, este mai mult decât probabil că instinctul său pragmatic, atât de eficient, n-a fost străin de asemenea gânduri: un om ce şi-a trăit întreaga viaţă concentrat spre conservarea şi mărirea uriaşei averi n-avea cum înţelege altfel un asemenea fel de a fi.

Al Optzeci şi şaselea a crescut şi a devenit, cu fiecare zi, mai recalcitrant la sfaturile tatălui, la cerinţele tatălui, la ordinele tatălui. Se opunea nearătând decât o imensă plictiseală în refuzul său. Nu spunea „Nu!”, dar nici nu făcea ceea ce se aştepta de la el. Parcă urechile nu-i auzeau decât ceea ce voiau ele. Degeaba orice pedeapsă, degeaba orice recompensă promisă. Contele n-avea nici timpul şi nici răbdarea pentru a-l urmări constant, iar după moartea atât de dramatică a mamei băiatului, a fost aproape încredinţat că şi Al Optzeci şi şaselea va porni pe urmele ei. La ce altceva să se aştepte de la fiul unei nebune?

Care fiu a crescut şi l-am regăsit la vârsta de douăzeci de ani, când a refuzat să se însoare cu fata aleasă (şi încercată…) de Conte. „Tânărul a plecat de acasă, dar s-a întors în mai puţin de o săptămână. Robert, singurul său prieten, se pare că l-a convins: Al Optzeci şi şaselea a părăsit casa părintească doar cu ceea ce avusese în clipa respectivă pe el. Datorită numelui său, a fost imediat ospătat oriunde a ajuns. După câteva zile, însă, lucrurile n-au mai mers atât de uşor, iar el s-a văzut singur şi fără o leţcaie. Aşa că Robert l-a lămurit că n-are decât să se însoare cu cine vrea taică-său şi să trăiască şi pe mai departe aşa cum îşi doreşte el. Doar că, deocamdată, Al Optzeci şi şaselea nu prea ştia ce îşi doreşte. (Dar asta face parte dintr-o altă biografie…) Aşa că tânărul a revenit spăşit şi a promis tot ce i s-a cerut.” S-a întors, s-a însurat cu cine i s-a cerut, i s-a născut băiatul atât de dorit de Conte şi şi-a văzut mai departe de vechea-i viaţă. Iar copilul i-a crescut şi el şi a întruchipat în ochii bunicului său speranţa aşteptată de atâta vreme. Al Optzeci şi şaselea a dispărut parcă de tot. Cel puţin din viaţa tatălui său.

Şi iată că acelei „alte biografii”, despre care a pomenit scribul, i-a venit rândul!

Mai înainte, scribul va trebui să spună ceea ce n-a avut loc în descrierea vieţii Contelui Lorenzzi. Bunul cititor nu trebuie să se sperie că-l aşteaptă o poveste prea lungă! Bietul scrib nu are prea multe informaţii despre viaţa personajului până ce acela a ajuns la vârsta de aproape douăzeci şi cinci de ani. Din clipa când s-a întrezărit de către toată lumea că istoria se repetă şi că iarăşi va trebui să se sară peste o generaţie până ca ştafeta să fie preluată de un nou şef, Cel de Al Optzeci şi şaselea n-a prea mai fost luat în seamă. Iar când a apărut şi situaţia incredibilă în care nu s-a arătat defel interesat de soarta averii moştenite, chiar că a intrat într-un con des de umbră. Dar scribul a trebuit să ia în calcul şi un alt amănunt: poate că Al Optzeci şi unulea, Bufonul Vraci n-a venit nici o clipă la cârma Hanului nu pentru că n-ar fi fost în stare, ci pentru că Bătrânul, Fondatorul, n-a avut puterea să lase frâurile din mână. Şi, la fel, poate că l-a judecat în mod greşit şi pe Al Optzeci şi treilea, nici părintele acestuia nedorind să-şi părăsească atribuţiunile decât în favoarea lui Marie de Fragniol, cea în care a crezut atât de mult. Acelaşi lucru n-ar fi fost exclus să se fi întâmplat şi în privinţa Celui de Al Optzeci şi patrulea, Învingătorul leului. Şi, de ce nu, şi în cea a Celui de Al Optzeci şi şaselea, mai ales că toată lumea, negându-i orice capacitate constructivă, se aştepta la mari realizări doar din partea nepotului Contelui Lorenzzi, Al Optzeci şi şaptelea. În fond, de câte ori nu s-a întâmplat ca un suveran puternic să-şi păstreze sceptrul şi în prezenţa fiilor săi, urmaşul lui la tron ajungând abia un nepot ori chiar un strănepot?

Şi, totuşi, şi până la evenimentul acela din toamna lui 1666, când personajele noastre au intrat în ceaţă, Fiul Contelui şi-a continuat viaţa. Cu ce s-a ocupat şi care au fost acela „alte plăceri” ale sale, „plăceri” pe care tatăl său nu le-a aflat şi nici nu le-a putut concepe a exista în afara grijii faţă de Hanul Diavolul Argintiu? Băiatul a crescut în bunăstare şi, după veşnicul lui „categoric refuz” de a nu lucra de mic alături de întreg personalul – asemenea tuturor strămoşilor săi veniţi la Hanovra – a fost singurul care şi-a petrecut copilăria şi tinereţea ca un copil de bani gata. După toate aparenţele, Al Optzeci şi şaselea a fost un om norocos. Şi aşa se considera şi el însuşi. Şi, dacă tot a avut acest noroc, de ce să-l strice cu activităţi ce nu-i produceau nici o satisfacţie, cu activităţi care pur şi simplu îl plictiseau? Dacă a avut acest noroc, de că să nu profite cu adevărat de el? Totul părea să facă din Fiul Contelui unul dintre numeroşii filfizoni ai vremurilor. Şi, totuşi, el a rămas doar Fiul Contelui şi nu conte… În această realitate a simţit scribul că trebuie să caute „anii pierduţi” din biografia personajului. Pe măsură ce scribul şi-a aţintit atenţia în această direcţie, a constatat că nici măcar clişeul „filfizon” nu i se potrivea personajului. Al Optzeci şi şaselea nu-şi pierdea vremea în petreceri fără de sfârşit, n-a fost dependent nici de vin şi nici de altă băutură, nici de jocuri de noroc; nimic n-arată că ar fi avut costisitoare gusturi excentrice. Dacă a fost dependent de ceva, acel lucru a fost dorinţa de a face doar strict ceea ce voia, lucru pe care-l numea „libertate”. În schimb, era interesat de… „dreptatea universală”, pe care doar treptat a reuşit să şi-o definească. „Dreptatea universală” a ajuns să se confunde, în concepţia lui, cu libertatea gândului. Iniţial, iată cum i-a explicat lui Robert, „singurul său prieten”, teoria: oamenii au reuşit, în decursul vremurilor, să se depărteze tot mai mult de starea de animalitate prin formidabilele descoperiri tehnice pe care cei mai luminaţi dintre ei le-au pus la dispoziţia semenilor lor. Datorită acestui avantaj asupra animalelor, omul a reuşit să folosească celelalte vieţuitoare în folosul său: pentru carne, pentru blănuri, pentru pene, pentru ouă etc., dar şi pentru ca animalele să fie cele care să îndeplinească muncile dificile: la transport, la cărat poveri, la vânătoare, în câte şi mai câte domenii azi şi, mai mult ca sigur, în şi mai multe domenii mâine. Încetul cu încetul, animalele vor efectua întreaga muncă fizică, omului nemairămânându-i decât să născocească alte domenii unde să le folosească. Robert, „singurul său prieten”, îi dădea dreptate. ..

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.