Cei o sută, Ecce Homo (66)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Și „Micul Moise“ a intrat de mult în uitare. Băiatul accepta tot mai greu să fie considerat copil. Când împlini treisprezece ani, declarându-se matur, îi părăsi pe ai săi și se angajă pe o corabie. Nici atunci când la cincizeci de ani cutreiera oceanul de pământ ars, Al Douăzeci și cincilea nu putu pricepe de unde i-a venit ideea nefericită de a porni pe ape. Strămoșii navigatori purtați în sânge nu mai erau prezenți decât acolo. Nici o bănuială nu mai răzbătea de la ei. Mai degrabă era atras de teritoriile fabuloase ce așteptau să fie cucerite, ale căror bogății nu trebuiau decât să fie încărcate pe corăbii, ale căror clime ispiteau și pe cei mai înstăriți oameni din Lumea Veche. Țara Ophir, de unde regele Solomon a adus atâtea avuții, nu putuse să dispară de pe fața pământului. Despre Țara Ophir se mai povestește. Și despre alte ostrovuri se mai amintește. Însă cine știe câte regate n-au fost ascunse intenționat în uitare, așa cum un om precaut își pune bine lucrurile de valoare pentru a nu tenta pe străini sau așa cum negustorul bun nu va așeza niciodată la vedere cele mai scumpe piese din marfa sa înainte de a le fi vândut pe cele mai puțin arătoase. Dar poate că n-ar fi alergat de copil după teritorii mirifice, dacă nu s-ar fi aflat mereu în locuri prea puțin ispititoare, dacă n-ar fi vrut întotdeauna să fugă de un prezent ce i se părea, cel puțin în privința sa, epuizat de șanse. Pe vremea lui Iulius Agricola, fusese un tânăr în plină forță, înalt, mușchiulos, ars de soare și de vânt, marinar de când lumea. La optsprezece ani, Collatinus navigase dacă nu pe toate itinerariile cunoscute, cel puțin pe toate cele uzuale. Căpitanii corăbiilor n-aveau niciodată timp pentru plimbări de agrement sau pentru vânători de himere. Lor li se stabileau rute precise unde și de unde trebuiau să-și ducă încărcătura. Asta era meseria lor, de rest nu se puteau ocupa decât în vise. Fiindcă, deși nu reușise să deturneze nici cu o palmă vreo corabie romană, nimeni nu râdea cu adevărat de aluziile lui la tărâmurile exotice aflate la depărtări acceptabile și unde bogățiile cele mai mari nu așteaptă decât să fie luate în posesîe. Nimeni nu râdea, întrucât nu exista căpitan de corabie care să nu fi visat la rândul lui, pe ascuns, cu ani în urmă, cât a fost tânăr, la țări asemănătoare. Pe deasupra, Al Douăzeci și cincilea a învățat de mic numeroase legende și știa să pomenească în treacăt nenumărate nume de insule, de orașe, de seminții. Poveștile sale erau captivante și redeșteptau nostalgii vechi. Erau basme frumoase, ascultate de toți camarazii în orele de liniște, dar realitățile erau cu atât mai obișnuite, mai rigide și mai acaparatoare. Când nu duceau marfă, corăbiile transportau trupe. Totul făcea parte din planuri venite mult mai de sus, nimeni nu călătorea unde voia, fiecare traseu era coordonat cu minuțiozitate. Collatinus, care deslușea din când în când pe țărmuri îndepărtate, abia vizibile, semnele indubitabile ale uneia dintre împărățiile din legendele sale, se simțea strâns într-un mecanism neîndurător, ce nici nu-l lăsa măcar să se convingă de adevărul sau de minciuna intuițiilor lui.

În Britania consideră că îi ajunge ucenicia pe mare. Țara era mohorâtă, clima și oamenii nu semănau defel cu imaginile tărâmurilor promise, bogățiile fabuloase, dacă existau cu adevărat, se găseau adânc ascunse și perfect camuflate. Nu trăia prima decepție de acest soi: ajunsese în numeroase țări ale barbarilor și de fiecare dată avea impresia unui drum făcut de pomană. Nu se pierdea în reproșuri: nu el voise să atingă acele țărmuri, întotdeauna acționase sub comanda cuiva, niciodată nu simțise în preajma acostării fiorul tainic, indefinibil, ce-l străfulgera ori de câte ori treceau pe lângă unul dintre traseele de vis. Nu mai voia să fie nici matelot, nici legionar, își dorea o corabie proprie cu care să poată naviga într-acolo unde îi spunea instinctul că merită într-adevăr să te duci.

Se stabili în Hispania, la Gades, apoi la Corduba, pe urmă din nou la Gades. Amintindu-și de anii aceia, poate cei mai frumoși și cei mai obositori din viața sa, Collatinus avu un rictus în jurul gurii: aceea a fost o perioadă alunecoasă, mincinoasă. Parcă îi apărea în minte chipul altcuiva, semănând doar vag cu el însuși. Lucrase cum numai un vlăjgan de douăzeci de ani poate lucra atunci când vrea să adune repede banii. Muncise ca un sclav prin port și prin ateliere, nerefuzând nici o slujbă și strângea fiecare monedă, numărând în gând încă o dată și încă o dată cât îi mai lipsește pentru corabie și pentru echipaj. Nu-și permitea nicio distracție, niciun lux. Plecase din Gados – sau mai degrabă fugise – fiindcă s-a îndrăgostit și pentru că îi era teamă că susținerea unei familii i-ar răpi ani mulți din strădaniile orientate exclusiv spre obținerea corăbiei mult dorite.

După doi ani de lucru animalic, își dădu seama că a devenit un zgârcit notoriu, că lumea își râdea de el și că risca să mai trebuiască să ducă un asemenea trai încă multă vreme. Avea tot mai puțin spor în muncă și era tot mai dezamăgit. Într-o zi se întâlni cu un cavaler venit de la Roma. Acesta îi deschise ochii: un om lucrând cu capul în pământ, ca vita la jug, nu va reuși niciodată să ajungă decât acolo unde îl va duce jugul. Pentru ca să parvii, trebuie să stai mereu cu privirea pe sus, să adulmeci orice ocazie, să încerci să fii primul atunci când soarta oferă un prilej. Destinul nu este nici atât de darnic, nici atât de bogat ca să dea o șansă pentru fiecare, așa cum se spune, îl învăță romanul. Destinul aruncă șansa printre oameni, așa cum ai arunca un ban spre o mulțime săracă. Cine îl prinde primul – dacă se poate din zbor – al lui va fi gologanul. Nu te întâlnești la fiecare pas cu câte un individ dispus să azvârle cu drahme spre tine. Totuși, ocazii sunt destule. Pe nici o ocazie nu stă scris numele celui căruia îi este predestinată. Dacă n-o înhați tu, o înșfacă, la fel de legitim, altul! Dacă stai mereu cu capul în pământ, nici măcar n-ai să știi când a trecut norocul pe alături…

Dreptul înainte… Stângul înainte… Collatinus încerca să nu-și amintească, dar anii aceia parcă ieșeau din crăpăturile pământului uscat pe care-l călca. Vlăjganul din Corduba începu să ridice capul, să amușineze după o ocazie, să-și agite stângaci mâinile bătătorite… Acum timpul trecea și mai neîndurător de repede, fără a se ivi ceva. Dimpotrivă, parcă și paralele agonisite cu atâta sudoare începeau să se împuțineze. Și, odată cu gologanii, dispărea încă o vâslă și încă o scândură din corabia ce nu apucase încă să se nască.

Pe urmă, e drept, constată că banii nici nu trec atât de repede pe cum îi fusese frică, viața nouă nu era atât de costisitoare, pe cum se temuse. Collatinus își amintea de străzile înguste, întortocheate, pe unde rătăcise zile întregi, pândind conștiincios ocazia atât de des pomenită de cavalerul roman. Pe cât de sârguincios lucrase până nu de mult, pe atât de atent umbla acum de dimineața și până noaptea târziu prin piețe, pe malul fluviului, prin cârciumi – unde însă era cunoscut ca unul ce nu consumă nimic – convins că nu are voie să lipsească nici o clipă pentru a nu pierde cumva momentul prielnic. Habar n-avea ce așteaptă și nici nu-i trecuse prin minte că eforturile sale erau oarbe, că nu face decât să se agite fără rost. Până ce același cavaler roman, înainte de a se întoarce la Roma, îl sfătui cum să se poarte, ce relații să cultive, în ce anturaj să se străduiască să pătrundă. „Depinde la care tavernă te duci. În unele bețivii n-o să-ți aducă nici un folos, în alta s-ar putea să dai de cineva important, de cineva care să te ia pe lângă el!” Atunci, pentru prima oară, tânărul încercă să-și aducă aminte de strămoșii săi, poate aceia putându-l propulsa în societăți unde șansele se ivesc mult mai des. Dar cu tatăl și cu bunicul n-avea de ce se lăuda, iar străbunii senatori erau departe. (Văzându-l cum lucrează, sfătuitorul de la Roma exclamă că dacă tatăl lui Collatinus a fost într-adevăr un câine, atunci a făcut desigur parte dintre dulăii albanezi amintiți de Strabon și de Pliniu cel Bătrîn, dulăi apți de a învinge leii și de a vâna până și elefanți. Numai că, frumoși, asemenea câini sunt prețioși pentru cine-i are, nu pentru ei înșiși…)

Cel de Al Douăzeci și cincilea pricepu repede că va fi obligat s-o ia de la capăt, ca un om nou, că gloria familiei, de va fi să reînvie, va trebui reconstituită de la temelii. Tânărul își schimbă hainele și trecutul: ce importanță avea că a copilărit în Iudeea și că mama sa era din cartierul de dincolo de Tibru? Ambii părinți i se născuseră la Roma, tatăl era un veteran venerabil, iar numele lui reprezenta o mărturie suficientă asupra originii romane. Înainte de a pleca, sfătuitorul îl învățase cum să-și îngrijească palmele bătătorite, cum să-și pieptene părul, ce să discute. Junele se transformă repede și fu primit fără probleme în societatea celor bogați. Ceea ce până atunci i se păruse imposibil, acum se realiza la tot pasul. Făcu repede rost de bani mai mulți decât câștigase atât de greu în doi ani.

Ar fi putut obține și mai mult dacă ar fi fost dispus să accepte vreo slujbă, un general simpatizându-l în mod deosebit și oferindu-i ranguri și funcții nesperate. Însă Collatinus lucrase de mic pe lângă alții, mereu dependent, subordonat fără crâcnire mecanismului ce l-a împiedicat de fiecare dată să-și urmeze propriul drum, Dacă ar fi plecat în suita generalului, n-ar mai fi putut spera să ajungă vreodată în țările mirifice reprezentând țelul fiecărei acțiuni, al fiecărui minut trăit de el.

Mai exista și posibilitatea unei căsătorii avantajoase, posibilitate ivită brusc, când nu una, ci trei tinere înstărite î-ar fi luat bucuroase de bărbat, nici familiile lor neavând nimic împotrivă. După atâta așteptare, norocul îl năpădea din toate părțile, tot atunci soarta hotărându-se să-i ofere și șansa cea mare. Salvă de la moarte copiii generalului și, drept răsplată, acesta, cunoscându-i visul, îi cumpără o corabie și îi angajă un echipaj. Bărbatul de cincizeci de ani, mărșăluind printr-un deșert de pământ pârjolit, își mai aducea aminte de fiecare clipă a serii când primise cel mai extraordinar cadou din viața sa, lacrimile de fericire ce-l năpădiseră atunci îi reapăruseră din nou în colțurile ochilor, senzația de beție îl copleși iarăși. Nu știu cum să mulțumească, regulile de etichetă învățate de la cavalerul plecat nu-l mai ajutară cu nimic. Liber, stăpân pe soarta sa, având tot viitorul în față, uitând pentru prima oară de umilințele trecutului, Collatinus se grăbi să se întoarcă la Gades pentru a-și prelua corabia, dar și pentru a regăsi femeia părăsită pe vremea când trebuise să adune ban lângă ban într-o luptă zadarnică de a se îmbogăți prin puterea mușchilor. Nu-și reîntâlni iubita. Oamenii îi relatară că născuse un copil și că plecase din oraș. Poate chiar la Corduba, poate mai departe. Gades era un port bogat, cu o populație mare, unde te puteai pierde ușor, însă Gades era, în același timp, și un loc al tuturor libertăților. Femeia iubită de Collatinus nu era nici pe departe singura născând un copil din flori. Urbea era depravată și cunoscuții la care se interesase îi făceau cu ochiul amintindu-și de ea. Unii mai adăugau și câte un banc deșuchiat, alții îl sfătuiau să se consoleze cu una dintre numeroasele și priceputele fetișcane din port. Cei mai mulți nici nu-l recunoscură pe Collatinus, neputând face legătura dintre romanul spilcuit și darnic întâlnit acum și salahorul murdar și cărpănos, strângând cu dinții de gologanii lui, zdrahonul uitat de cum a plecat. Doar Cel de Al Douăzeci și cincilea se încăpățâna să fie ambele personaje în același timp, nepricepând imposibilitatea acestei tentative. O căută îndelung pe mama copilului său, își făuri tot felul de planuri dulci pentru când o va fi găsit, tărăgănă plecarea corăbiei și, până la urmă, trecând săptămâni și luni, se pomeni că echipajul arvunit de general se topește ca sarea în apă. își căută degeaba oameni noi, pentru aceștia nu mai avea bani destui. Atunci reveni la Corduba, se căsători și, din dota primită, își angajă un alt echipaj, ales cu grijă, bărbat cu bărbat. Avu douăzeci și șase de ani când își scoase corabia din port și se îndrepta cu ea spre Africa.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.