Cei o sută, Ecce Homo(22)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Așa că fiul lui Mendax și-a găsit în noul său protector pe cine a căutat. Nu degeaba a pus Sulla să-i fie scris pe mormânt că „nici un prieten nu l-a întrecut în binefaceri și nici un dușman în fărădelegi.“ Un asemenea om îi trebuia Celui de Al Optsprezecelea.

Cumplit la mânie, de multe ori crud nejustificat, Sulla era mărinimos cu toți cei ce-i rămîneau fideli. Și deoarece Ultimus n-a trădat nici atunci când toți ceilalți ofițeri și-au părăsit comandantul și fiindcă va rămâne și mai târziu alături de el, Cel de Al Optsprezecelea va ajunge în mod logic favoritul celui mai înverșunat vrăjmaș al tatălui său adoptiv.

Oricât de convins ar fi fost Ultimus în timp ce executa întoarcerea de 180 de grade, oricât de sincer s-ar fi arătat în această trecere, înaintea sa s-au ridicat probleme destule și a trebuit să dea dovadă de un talent într-adevăr remarcabil pentru a le putea înlătura pe toate. Nu era vorba de sentimente, ci de tactică: pentru cineva gata să-și renege propriul tată, nu reprezintă o greutate prea mare să și-l repudieze și pe cel adoptiv. Măiestria începe abia atunci când reușește să șteargă cu desăvârșire toate urmele. Iar singurul om ce i-a stat efectiv alături, însuflețindu-1, a fost Claelia.

Sigur, la început, Cel de Al Optsprezecelea n-a fost silit să-și facă prea multe griji: vremurile erau grele, echilibrul fragil, zarurile stăteau încă pe muche și nimeni n-ar fi putut spune pe ce latură vor cădea. Fiecare om trebuia acceptat așa cum era, oricine putea fi folosit, balanța se înclina cu greutatea te miri cui. Ajuns questor al lui Sulla, Ultimus își plăti numirea cu trădarea întregului său trecut. Pe măsură ce armata noului său protector se apropia de Roma, îi dispărură și cele din urmă ezitări. Încetul cu încetul, li se alăturară și alți bărbați, personaje importante și, după ce la un moment-dat Sulla se văzuse abandonat de aproape toată lumea în afară de oaste, acum cei ce-l înconjurau formau un grup mult mai strălucitor decât cel cu care pornise lupta împotriva lui Mithridate. Așa încât, chiar dacă trecerea sa însemna trădare, lui Ultimus nu trebuia să-i fie teamă de prea multe reproșuri: nu era nici pe departe singurul aflat în această situație. Iar zelul nu-i mai putea fi oprit. Alături de Sulla, simțise gustul puterii, alături de el spera să parvină și mai sus (până unde n-ar fi putut-o spune nici el), doar atât că nimic nu trebuia să transpară din trecut pentru a-i periclita ascensiunea. Se poate zice că, din clipa cuceririi Romei de către Sulla, Ultimus a devenit demonul rău al noului său protector. Misiunea aceasta era mai mult funestă decât dificilă: Sulla, după cum ni-l descriu istoricii, a fost și așa înclinat spre orice cruzime pentru a-și satisface orgoliul. Însă Cel de Al Optsprezecelea l-a instigat până la excesele cunoscute, pe care aceiași autori le-au pus exclusiv – așa cum era și firesc – în spinarea făptuitorului lor, a lui Sulla. Deocamdată, Ultimus nu era interesat decât să-i vadă dispărând pe cei ce au fost martorii anilor petrecuți de el alături de Marius. Drept urmare, vechi prieteni s-au pomenit atacați cu totul neașteptat de cel de la care nădăjduiau să intervină în favoarea lor. Bărbatul palid, înalt, cu ochii ce nu te priveau niciodată în ochi, ci a căror privire hoinărea întotdeauna pe undeva deasupra capului celui aflat în fața lor, lovea în puținii apropiați pe care-i avusese. Iar modul cum o făcea întrecea prin nerușinare orice exemplu cunoscut. Nici un mușchi nu-i tresărea când trimitea la moarte sau când ucidea cu propria-i mână pe cei la care trăsese cu puține săptămâni în urmă, pe cei ce-i oferiseră ospitalitatea lor și-i suportaseră nesfârșitele lamentații, pe cei ce garantaseră într-o ocazie sau alta în favoarea lui, dar chiar și pe rudele, pe femeile sau copiii celor ce văzuseră sau putuseră afla în vreun fel despre trecutele legături cu Marius. Nimeni nu fu cruțat și nimeni nu apucase să schițeze măcar un gest de apărare în fața unei lovituri venite de unde era mai puțin așteptată. Da, foarte multe dintre crimele atribuite de istorie lui Sulla au fost în realitate roadele eforturilor Celui de Al Optsprezecelea de a-și șterge trecutul, unele dintre omorurile acestea fiind nici măcar cunoscute de Sulla, în numele căruia, e drept, pretindea Al Optsprezecelea că acționează. De nici o instanță, de nici o judecată viitoare n-avea de ce se teme Ultimus: victimele sale piereau atât de fulgerător, încât nu mai apucau să-și dea seama cine și de ce le-a ucis.

Întotdeauna ambiția nesatisfăcută tinde să nască monștri. Dar cea mai cumplită este puterea ajunsă în stăpânirea unui orgoliu rănit prin înfometare. Atunci ea devine o răzbunare fără țintă. Fiul lui Mendax a ajuns un personaj îngrozitor tocmai când se părea că și-a atins țelurile mult visate. Pentru a nu se spune că n-a făcut decât să-și omoare dușmanii – pe care până atunci nici nu i-a avut –, pentru a nu putea pretinde nimeni că a acționat doar din interes personal, Al Optsprezecelea a pus la cale pieirea numeroaselor persoane numai pentru a arăta cât îi este de devotat lui Sulla, persoane pe care el nici măcar nu le cunoscuse înainte, victimele vinovate doar că s-a nimerit să-i iasă lui Ultimus în câmpul vizual. Adăugând la aceasta gelozia cruntă, dusă până la manie, față de oricine părea să-i intre în grațiile noului șef, numărul victimelor s-a mărit și mai mult. Însă, în același timp, și-a văzut și Al Optsprezecelea idealul cu ochii: nu mai era ignorat, era urât de toată lumea și nu puțini erau cei ce-i pregăteau moartea. Norocul lui a fost că Sulla a plecat, în sfârșit, împotriva lui Mithridate, iar Ultimus, pentru a nu-i lăsa pe alții să-i ia locul alături de comandant, l-a urmat în război.

Astfel s-a întâmplat să se afle departe de Roma când, plecând Sulla, s-a întors Marius cu prietenii săi. Acum, tot ce a făcut Sulla a fost declarat ilegal și toți cei ce au contribuit la realizarea reformelor au fost uciși sau au trebuit să fugă. Așa că s-au pomenit declarați dușmani ai patriei cei ce-i învinuiseră pe alții pentru aceeași culpă cu doar puține luni înainte. Dreptatea și chiar adevărul primiseră un cu totul alt chip și cei ce le-au căzut primii victime au fost fruntașii de ieri, dar și oamenii cinstiți, neobișnuiți să-și schimbe atât de rapid convingerile. Așadar, muriră din nou numeroși romani de seamă, de data aceasta cei ce fuseseră de partea lui Sulla, dar și mulți inocenți. Capetele unora fuseseră atârnate în for, însă măsura nu reuși să-și atingă scopul: despre prea mulți incriminați nu se știa decât că respectaseră legea, așa că nimeni nu intuia ce fel de avertisment era acela ce era pus să-i îngrozească. Istoricii dau lungi liste de nume cuprinzându-i pe cei uciși, majoritatea acestor nume apărând pentru prima și ultima oară în enumerări – doar pe posturile de victime ale lui Marius și Cinna.

Tot atunci fuseseră omorâte până și familiile unor fruntași urmăriți. Familia lui Ultimus scăpă ca prin minune, fiind salvată de verișorul celui de Al Optsprezecelea. Acesta, însărcinându-se să isprăvească el însuși cu Claelia și cu copiii ei, le dădu foc casei, nu însă înainte de a-și preveni „victimele” să fugă. Apoi povesti peste tot că soția și fiul Celui de Al Optsprezecelea au murit în incendiu. N-a fost singura stratagemă de acest soi: și alți fruntași și alte familii au fost ajutate să dispară, afirmându-se că au fost eliminate. Oricum, la întoarcerea din Asia, Ultimus și-a regăsit femeia și copiii.

Cu ce s-a ocupat Cel de Al Optsprezecelea în războiul lui Sulla cu Mithridate nu se mai poate reconstitui. Analiștii au fost furați în a descrie în primul rând evenimentele de la Roma și au dat mult mai puține amănunte despre campania lui Sulla în Orient, decât era obișnuit să se noteze atunci când se nara un război ce a pricinuit moartea atâtor oameni. În fond, exact când în capitală, persoana sa și a prietenilor săi erau scoase în afara legii, exact când toate reformele i-au fost anulate, averile confiscate și poporul îndemnat să-l ucidă – de-l va prinde –, Sulla a adus în supunerea Romei (și a exact aceluiași popor instigat împotrivă-i) Grecia, Macedonia, Ionia, mari regiuni din Asia Mică și alte țări smulse lui Mithridate. Pentru aceasta omorâse, după cum apreciază Appian, o sută șaizeci de mii de inamici și se întoarse cu mari averi și cu multe corăbii. Sulla a fost un norocos, a primit cognomenul „Felix” și a fost numit „Favorit al Venerei” printr-un decret al unui senat îngrozit. O asemenea campanie strălucită n-a fost decât arareori – poate niciodată – atât de puțin comentată în detalii. Dar, din câte s-a amintit, în nici o bătălie, în nici un asediu, niciunde nu apare numele lui Ultimus în calitate de conducător al vreunei acțiuni militare De unde este de bănuit că Al Optsprezecelea s-a păstrat tot timpul în umbră, stând pe lângă Sulla și supraveghindu-i pe cei ce încercau să-i vină comandantului în apropiere. De data asta, este foarte probabil să-și fi ales de bună voie rolul, pentru că în mulțimea incidentelor câte a cuprins cu siguranță un război atât de mare, în mod cert că s-ar fi ales și el cu o comandă oarecare. Însă, mai nou, Ultimus își păzea ambițiile, în special supraveghindu-i pe alții, mai mult chiar decât îngrijindu-se de propria-i ascensiune, părând mai interesat ca nu cumva să-i ia cineva locul pe care încă nu l-a ocupat, decât să-și vadă cu obstinație de urcușul în rang. De aici și rolul asumat de veșnică „eminență cenușie“, ca să folosim un termen azi atât de încetățenit. El a devenit un cerber mereu la datorie, „șeful de cabinet”, singurul care decidea cine să poată să se apropie de Sulla.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.