CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (111)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Doica, aceeaşi care la îngrijit şi pe Quasimodo, a preluat şi băiatul acestuia, iar soţia Recuperatorului – care nu şi-a putut niciodată ierta fiul că, abia născut, i-a îndepărtat bărbatul din iatac – aştepta cu sufletul la gură să reiasă pentru toată lumea că nici copilul venit pe lume dintr-o caricatură de om nu se va putea dezvolta altfel.

Toţi actorii piesei şi-au recâştigat speranţele: Recuperatorul îşi avea nepotul acasă, soţia sa aştepta să apară primele semne de retard şi la fiul fiului ei, familia Messi ieşise, cel puţin pentru moment, din profunda criză financiară, Al Şaptezeci şi nouălea redevenise disponibil pentru nădejdile mamelor de fete tocmai bune de măritat. Doar Quasimodo se schimbase profund, de pe o zi pe alta. Nu mai avea nevoie de confirmările mentorilor, îşi ajungea sie însăşi şi bolborosea toată ziua într-un limbaj de neînţeles pentru ceilalţi, dar încărcat cu gesturi, urlete şi salivă abundentă. Practic, Al Şaptezeci şi nouălea a întrerupt orice contact cu cei din jur, iar mentorii săi asistau neputincioşi cum tot ce au construit cu trudă în atâţia ani de zile s-a făcut praf şi pulbere. Lucru cu atât mai dureros cu cât, odată cu apariţia Carlei, tânărul făcuse progrese uriaşe în socializare şi părea să se îndrepte spre o viaţă cât de cât normală.

Ţipor şi Yoris i-au relatat noua situaţie Recuperatorului, dar acesta, odată asigurat că are un nepot, s-a arătat cu totul dezinteresat de fiu, la fel cum, cu ani în urmă, la naşterea Celui de Al Şaptezeci şi nouălea, a devenit, la fel de brusc, imun la farmecele soţiei.

Cei doi mentori nu mai erau terorizaţi de atât de obositoarele întrebări interminabile ale pupilului lor, aveau acum o slujbă uşoară, trebuiau doar să-i stea alături tânărului bărbat şi să aibă grijă să nu facă o prostie care să-i pricinuiască fizic sau, în halul în care a ajuns, să-l ducă – Doamne fereşte şi apără! – chiar la moarte. Pentru aceasta erau straşnic plătiţi: aveau casa şi masa asigurate, însă, ceea ce era mai important, se aflau în interiorul zidurilor oazei unde nici o ameninţare de afară nu s-a dovedit destul de puternică pentru a putea arunca vreodată vreun rău în Palatul Bosci.¹

Aşa cum mama sa l-a urât toată viaţa fiindcă i-a alungat soţul din iatac, aşa şi băiatul ei şi-a urât fiul mort pentru că i-a luat-o pe Carla. El n-a reuşit vreodată să-şi transfere sentimentele faţă de iubită asupra celuilalt fiu, cel care a supravieţuit, pentru a dobândi impresia că şi Carla mai era de faţă. În loc să-l bucure, Al Optzecilea, ori de câte ori îl zărea, îi producea noi suferinţe. Aşa că multă vreme nici n-a mai dorit să-l vadă.

Da, Ţipor şi Yoris au avut dreptate: pupilul lor, comportându-se asemenea unui animal grav rănit, a devenit alt om. Dacă până atunci a fost atât de muncit de întrebările ce vizau explicarea lumii în care trăia, odată cu dispariţia Carlei, nu mai era preocupat decât de a o regăsi pe ea şi tot ceea ce se întâmpla în jurul său nu i se părea decât o cumplită diversiune în legătură cu calea căutată. Dacă până atunci intruşii în dialogul său cu sine şi cu mentorii îi provocau accese de furie pentru că întârziau răspunsurile pe care le aştepta, mai nou, nici cumplitele-i crize nu mai puteau juca rolul ventilelor de eliberare a tensiunii acumulate în el. O tensiune ce l-a copleşit până la epuizare: Quasimodo leşina tot mai des, lucru ce nu i s-a întâmplat niciodată pe vremuri, când a mai avut suficientă energie să lupte. Atunci adormea după o criză, acum leşina înainte ca o criză să mai aibă vreme să se declanşeze.

Leşinurile acestea, au observat Ţipor şi Yoris, apăreau ori de câte ori se ivea cineva în jurul lor: tânărul începea să tremure, se întorcea cu spatele la intrus, îşi acoperea ochii cu palmele ca să nu-l vadă şi începea să emită strigăte nearticulate. Până ce cădea de pe picioare. Tot străduindu-se să înţeleagă ce striga în momentele acelea, mentorii au descifrat:

– Nu! Nu! Pe urmă: Nu vreau! Nu vreau! Şi, în fine: Linişte! Nu vreau decât linişte! Şi pentru că liniştea cerută întârzia să-l cuprindă, bărbatul copil izbucnea în plâns.

Carla s-a stins, iar următorii doi ani au trecut în felul descris atât de stângaci de către scrib: cifrele ţin strict de calendar, însă în sufletul lui Quasimodo totul a devenit pentru el o singură clipă infinită. Nu clipa edenică a lui Adam înaintea greşelii, ci o clipă fără nici un rost. Pentru Quasimodo, timpul a devenit infinit pentru că a ajuns într-un spaţiu infinit, „un spaţiu fără curbură”, necesar pentru ca vremea să aibă unde se dilata până de disoluţie, aşa cum afirma Sfântul Toma, citându-l pe Sfântul Augustin. Şi ce „curbură”, ce „sus”, ce „jos” mai avea universul material pentru Al Şaptezeci şi nouălea?

(O evoluţie totuşi a mai trăit chiar şi în timpul rămas pe loc: faţa bătrână a Celui de Al Şaptezeci şi nouălea a devenit, pe zi ce trecea, şi mai bătrână, ridurile i se îngrămădeau straturi-straturi unul peste altul şi îi săpau pielea tot mai adânc, dovedind că nici Quasimodo n-a putut părăsi înainte de a i se fi îngăduit pământul unde a fost deportat de pedeapsa divină, pământ rodind orgoliile ce nasc răzbunările din care ni se trag suferinţele.)

Tot Ţipor şi Yoris, singurele fiinţe care se mai interesau de el şi pe care şi el le mai tolera să-i stea în preajmă (însă fără a li se mai adresa), au mai observat că fostul lor elev şi-a găsit un nou interlocutor: pe Dumnezeu. Pe care-L căuta în capela Palatului, locul unde şi-a petrecut aproape în întregime ultimele luni de viaţă. La început, îl întreba şi pe Domnul, aşa cum i-a tot întrebat şi pe ei. Probabil că şi-a stabilit nişte semne doar de el percepute şi pe care le convertea în răspunsurile primite din Cer. Fiindcă, treptat, acele răspunsuri nu l-au mai satisfăcut, din simple întrebări, imprecaţiile sale au devenit seminţe de ceartă. Şi ceartă tot mai evidentă a ajuns relaţia Celui de Al Şaptezeci şi nouălea cu Dumnezeu. Pe care-L acuza că a făcut o lume greşită, o lume rea, o lume în care puţina fericire dată urmaşilor lui Adam era întotdeauna iarăşi şi iarăşi înzecit pedepsită cu suferinţă. O lume din care a dispărut liniştea cea binecuvântată.

– Eu aş fi creat o lume mult mai bună, li s-a părut mentorilor că-l aud spunând şi, fiindcă nu mă laşi nici măcar să încerc, pot, cel puţin, să fac un alt lucru bun: să distrug o părticică din opera Ta neizbutită!

Cei doi mentori nu mai erau terorizaţi de atât de obositoarele întrebări interminabile ale pupilului lor, aveau acum o slujbă uşoară, trebuiau doar să-i stea alături tânărului bărbat şi să aibă grijă să nu facă o prostie care să-i pricinuiască fizic sau, în halul în care a ajuns, să-l ducă – Doamne fereşte şi apără! – chiar la moarte. Pentru aceasta erau straşnic plătiţi: aveau casa şi masa asigurate, însă, ceea ce era mai important, se aflau în interiorul zidurilor oazei unde nici o ameninţare de afară nu s-a dovedit destul de puternică pentru a putea arunca vreun rău în Palatul Bosci. Aşa că nici zelul lor nu mai era necesar să fie atât de vârtos ca înainte. Totuşi, măcar unul dintre ei stătea toată vremea în preajma Celui de Al Şaptezeci şi nouălea. Şi aşa, într-o zi, Ţipor l-a auzit ţipând şi tot repetând că până şi el, Quasimodo, este în stare să limiteze prin distrugere „opera neizbutită” şi evreul habar n-a avut la ce se referă elevul său. Iar, în altă zi, Yoris l-a auzit şi el urlând: „Ai să vezi! Nimic n-are nici un rost, dacă nu faci ceva important: iar eu o să fac – nici mai mult şi nici mai puţin – decât o să distrug măcar partea de aici a operei Tale neizbutite! Şi lumea va trebui să ştie că eu am făcut aceasta şi să ţină minte!”.

Şi l-au mai surprins cei doi spunând: „Eu n-am să mai întârzii! Iar cei ce o să mai rămână o să rămână doar pentru ca să ştie că eu am distrus o părticică din opera Ta neizbutită!”

Sigur că nici Yoris şi nici Ţipor n-au fost sigur că au înţeles corect ceea ce rostea Quasimodo şi, cu atât mai puţin, ceea ce intenţiona să-I transmită lui Dumnezeu, Singurul căruia i se mai adresa.

În seara de 14 ianuarie 1504, când, după sărbătorile de iarnă, şi în Palatul Bosci s-a pregătit, după datină, un praznic pentru „ziua nunţilor”, după ce a petrecut toată ziua în faţa tapiseriei din casa scărilor, bolborosind fără încetare în locul de unde se iţea prin vegetaţie turnul cu trei ferestre, Quasimodo pur şi simplu a dispărut. Yoris şi Ţipor l-au căutat ore în şir. Un presentiment cumplit le-a umplut inimile de spaimă. (Aceeaşi spaimă niciodată uitată din ziua în care pupilul lor a dispărut pentru prima oară cu Carla.) În faţa tapiseriei, li s-a părut că animalul încolţit, grav rănit, a mai dat o dată din coadă încât toată pânza s-a acoperit cu un strat gros de sânge. Apoi, în plină noapte, un foc uriaş, pregătit din timp prin risipirea în diferite locuri ale clădirii a unor cârpe îmbibate cu uleiurile cele mai inflamabile, a început să devoreze Palatul Bosci. Incendiul muşca atât de repede şi de adânc, iar flăcările s-au dovedit atât de puternice, încât mulţimea de locatari n-a reuşit nicicum să-l localizeze, iar flăcările au devorat încăpere după încăpere, anexă după anexă, etaj după etaj. Tot ce au mai putut face oamenii a fost să mai salveze câteva bunuri şi să se salveze pe ei înşişi.

În aceeaşi zi, când pe cer s-a aprins o stea care a transformat zările într-un foc ce a ţinut trei săptămâni, a murit şi Al Şaptezeci şi optulea. (Fenomenul ceresc a rămas înscris în anale.) Incendiul de pe cer, s-a crezut de către florentini, nu a fost decât oglindirea în înalturi a focului ce a mistuit Palatul Bosci, întrucât şi Palatul Bosci a ars vreme de trei săptămâni. Iar lumina sa, pârjolind şi cerul, a putut fi văzută şi în Italia, şi în Spania, în ziua când a fost ucis Recuperatorul, dar şi la Paris şi chiar şi în Anglia, după cum este menţionat într-o cronică scrisă la York.

Datorită destoiniciei majordomului, în Palatul Bosci n-au murit decât câţiva oameni, trei argaţi fideli, majordomul însuşi, căzut la datorie asemenea unui căpitan de corabie, rămas ultimul la bord şi Al Şaptezeci şi nouălea, nemaigăsit niciodată. Doi dintre cei trei servitori pieriţi de pe urma arsurilor au fost şi cei care au salvat tapiseria din casa scărilor. Un altul, care a scăpat doar cu răni adânci ce nu s-au mai închis niciodată, a pretins că tapiseria era acoperită toată de un roşu incandescent schimbându-şi desenul, odată luată pânza de pe peretele ei. După cum se poate citi şi în Cronica de la Florenţa, spusele acestea nu trebuiesc înţelese decât drept aiurelile unui om grav rănit². La fel cum aceeaşi Cronică susţine că din clădirea în flăcări şi de sub oglinda cerului arzând şi el, s-a auzit încă multă vreme glasul lui Quasimodo: „Nu! Nu!” Pe urmă: „Nu vreau! Nu vreau!” Şi, în fine: „Linişte! Nu vreau decât linişte!” Şi pentru că liniştea cerută întârzia să-l cuprindă, vocea bărbatului copil izbucnea în plâns. Cronica neîncrezătoare că o tapiserie poate să-şi schimbe desenul, atunci când este mutată de la locul ei, acceptă că vocea aceea s-a mai auzit multă vreme ieşind dintre ruinele fumegânde, ca şi din cele câteva subsoluri rămase întregi. Poate că a acceptat Cronica legenda glasului care a persistat atâta vreme doar fiindcă nimeni nu s-a îndoit că întreaga nenorocire a pornit de la Quasimodo, tânărul fiind văzut mergând în diferite locuri ale Palatului cărând cu el sticlele al cărui conţinut nimeni nu l-a luat în seamă, dar care a pregătit focul pus intenţionat. Omul poate prevedea multe, dar cine să fi putut bănui că însuşi moştenitorul va nimici moştenirea? Deşi, de la un personaj atât de bolnav trebuia să te aştepţi la orice, şi-au spus tardiv supravieţuitorii catastrofei.

Şi, spune Cronica: „Şi vocea aceea, atât de ciudată, a continuat să se audă încă foarte multă vreme, dar nimeni n-a cutezat să se apropie de ea şi să-l caute pe cel ce striga atât de sfâşietor. Iar acela, stăpânul vocii, n-a mai fost găsit niciodată”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.