CEI O SUTĂ-SECRETUL FLORENŢA (37)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Ulterior, Roberto, tânărul diacon din preajma lui Garante, a intrat în slujba episcopului pe care scribul l-a numit Înţeleptul. El, împreună cu acel Valentino, barcagiul care a reuşit să-l scoată din Roma pe papa Eugen al IV-lea au devenit oamenii de încredere nedespărţiţi de Cel de Al Şaptezeci şi cincilea şi sunt mereu amintiţi în această calitate şi de Humilliatus. Iată, avem deja cam multe personaje pentru a mai putea să ne imaginăm că trio-ul Silvio Enea – Înţeleptul – Ţipor ar fi străbătut singuri meridianele. Şi să nu uităm că şi Al Şaptezeci şi şaselea se ţinea tot timpul alături de tatăl său. Şi să nu uităm nici slujitorii lui Piccolomini… De multe ori au fost însoţiţi şi de mercenarii cu căpeteniile cărora Înţeleptul era în relaţii atât de bune. Deplasările trio-ului trebuie că au fost într-adevăr remarcabile.

2. În „biografia oficială” a papei Pius al II-lea, Înţeleptul porneşte de la o întâmplare ce a îngrozit Toscana cu doi ani în urmă: la 24 august, cu doar puţin înaintea apariţiei zorilor, pe mare, din direcţia Ancona, Dumnezeu însuşi le-a dat un ultim avertisment păcătoşilor, trimiţând un nor uriaş care, însoţit de un zgomot mai cumplit decât cel stârnit de orice cutremur, s-a prăvălit asupra oamenilor, animalelor, copacilor, ambarcaţiunilor din port şi asupra clădirilor de pe ţărm. Norul acela, purtat de un vânt înfiorător, a smuls din rădăcini copacii cei mai viguroşi, a rostogolit hornurile de pe case şi a ridicat de-a valma ţărani, căruţe şi vite sfărâmând totul de fundul prăpăstiilor. Aşa cum ne povesteşte şi Messer Niccolo Machiavelli, după trecerea grozăviei, lumea a rămas buimăcită şi zile întregi n-a fost în stare să-şi revină. În această biografie, accentul cade pe năravul lui Borja, preluat de la predecesorul său, acela de a zăbovi multă vreme printre machetele livrate de arhitectul Alberti. Calixt al III-lea a fost un împătimit al textelor juridice şi a dispus ca şi în cabinetul său privat să fie aduse câteva dintre acele miniaturi ale unei Rome virtuale şi un mare număr de manuscrise juridice. Uriaşa biblie cu scoarţe din aur bătut cu nestemate şi crucifixul din lemn de balsa erau singurele obiecte sfinte din acest loc amintind mai degrabă de „odaia unui savant, decât de cea a celui mai înalt ierarh”. (Aşa cum s-ar fi exprimat Falconi.) După moartea atât de misterioasă a lui Lodovico Garante, papa, căruia i s-a adus la cunoştinţă modul cum s-au petrecut lucrurile, ar fi vrut să vadă cu ochii săi iscălitura aceea ciudată şi scrisă cu sânge. În primul rând, l-ar fi interesat de unde provenea acel sânge, dacă se afirma de către toată lumea că nici asupra cardinalul şi nici asupra individului care a dat alarma nu s-ar fi găsit vreo rană. Cine a fost acel individ şi ce a căutat noaptea în acea casă? Aşa că papa s-ar fi deplasat personal la locul faptei, dar n-a mai găsit nici leşurile şi nici misterioasele semne. Cineva i-a amintit că iscălitura cu sânge desemnând cei doi „P” a fost găsită şi lângă leşurile celor morţi în urma cumplitei furtuni petrecute cu doi ani în urmă, acela fiind un semn divin. Câteva pagini mai târziu, Al Şaptezeci şi cincilea notează că papa n-a avut nici un interes să creadă aşa ceva, aşa că a dat o sentinţă extrem de severă împotriva contelui Patazzi, excomunicându-l şi cerând să dea şi socoteală lumească pentru „o crimă oribilă pusă la cale împotriva unuia dintre cei mai respectabili slujitori ai lui Isus Cristos”. În acelaşi înscris sunt condamnate şi alte optsprezece persoane acuzate de participare la complot şi asasinat. Printre ele, este învinuit şi osândit postum şi un oarecare Lodovico cel Tânăr, considerat bastard al lui Garante, identificat cu personajul care a ieşit atât de speriat din casă şi care a împărtăşit aceeaşi soartă cu bătrânul. „Pentru că întâmplarea a născut prea multe zvonuri ce n-au făcut decât să încurce fără rost mintea oamenilor”, în acest caz, în „biografia oficială”, Înţeleptul se opreşte aici.

3. În „biografia secretă” despre Pius al II-lea, Al Şaptezeci şi cincilea povesteşte cum cardinalul Rodrigo Borgia a reuşit să prevină atentatul împotriva sa pus la cale de către familiile Orsini şi Colonna – unite, iată, până şi ele în faţa aroganţei camarilei catalane adusă cu sine de papa spaniol. Fidelul francez Braconnet, omul de încredere al lui Rodolfo Orsini, a plătit cu viaţa tentativa. Însă un scop tot şi-a atins încercarea nereuşită de a-l înlătura nu numai pe cel mai infatuat şi dezmăţat adversar, pe cel mai agresiv Borgia: acela de a-i face pe numeroşii membri ai clanului să stea cu bagajele pregătite de a fi gata să părăsească în ori ce clipă Roma. Cu o singură excepţie: tocmai cea a lui Rodrigo Borgia însuşi.

Faţă de cabinetul particular al papei Calixt al III-lea descris de Al Şaptezeci şi cincilea în „Biografia oficială” a lui Pius al II-lea, în versiunea „secretă”, Înţeleptul completează atmosfera cu numeroasele mici recipiente cu prafuri şi siropuri necesare bătrânului Borja, ajuns la optzeci de ani, după ce toată viaţa s-a luptat cu mari neplăceri la stomac. Nici aura de savant nu i-o mai acordă lui Calixt, Înţeleptul. În versiunea aceasta, bătrânul era un mâncău nepotolit, ce nu se putea nicicând abţine de la oarece bunătăţi, chiar dacă o voce interioară experimentată îl prevenea mereu de relele ce singur şi le provoca. Nici vinul nu lipsea din acel loc, clondirele pântecoase şi cristalele înalte umbrind cu totul micile sticluţe cu hapuri. Obişnuita sticlărie din atelierul unui alchimist adevărat nu era decât o diversiune acolo, având menirea de a da o faţă cel puţin neobişnuită priceperilor înaltului părinte, pretindea Înţeleptul. Care ne prezintă şi anturajul papei, un anturaj în care personajul cel mai important era Jorje, un mulatru adus încă de la Valencia, pe când Borja fusese episcop acolo. Jorje a fost maestrul bucătar celebru al epocii şi, fiindcă nu cunoştea literele, a avut el însuşi doi secretari alături. Unul dintre ei ne-a lăsat o descriere importantă nu numai pentru istoria gastronomiei, ci şi pentru pontificatul lui Calixt al III-lea. Lui Jorje i se permitea orice, deşi stăpânul său îl dojenea mai tot timpul, rămânând notoriu şirul lung de invective pe care le folosea¹. Jorje era expert în folosirea în preparatele sale a unor plante despre care majoritatea oamenilor nici nu ştiau că sunt comestibile, iar sucul de aguridă – desigur nu din orice fel de struguri – era secretul succesului său. Puterea mereu apostrofatului Jorje a fost nemăsurată şi, printre înjurături, bătrânul Borja îi îndeplinea toate toanele.

În ceea ce priveşte studiul cărţilor de legi (lumeşti şi nu dumnezeieşti), autorul se rezumă să observe că papa nu căuta decât mici amănunte, pe care le întorcea apoi pe toate părţile, scoţând din ele întrebări cu care se distra punându-i în cea mai mare încurcătură pe adevăraţii specialişti². Însă nici „Biografia secretă”, mult mai literaturizată decât sobra „Biografie oficială”, nu-şi permite vreo simpatie în plus pentru un personaj ori pentru altul. Episodul morţii cardinalului Garante este descris mult mai amănunţit, fără ca să fie cineva învinuit direct. Cei nouăsprezece excomunicaţi de Calixt apar cu numele şi în dreptul unora se spune şi din ce loc proveneau şi cu ce se ocupau³. Înţeleptul spune că a văzut lista pe masa predecesorului lui Pius al II-lea şi că au vorbit despre ea. (Nu precizează ce s-a discutat, decât că papa ar fi insistat asupra acelor iscălituri cu sânge, vrând să ştie ce reprezentau, amintind o veche credinţă după care astfel de semne conţin întotdeauna prevestiri ce se împlinesc până la următoarea lună plină⁴. Nu ştim dacă s-a adus în discuţie şi interpretarea semnelor drept prescurtarea pentru Pius al II-lea, ceea ce ar fi reprezentat o premoniţie deosebită, dar Calixt moare într-adevăr aproape de răgazul amintit. Pe de altă parte, însă, nu ni se explică în nici un fel de ce n-a ajuns publică şi executorie hotărârea papală şi cine – sau ce – a făcut ca ea să fie amânată suficient timp până să moară şi bătrânul Borgia…⁵)

4. În Commentari, ajuns papă, Piccolomini nu-l numeşte pe Lodovico Garante, ci doar aminteşte despre „regretabilele întâmplări” ce au avut loc în preajma şi în urma morţii predecesorului său. El mai notează că asemenea evenimente nasc scenarii de tot soiul, multe cu totul fanteziste şi rău intenţionate şi că un bun creştin nu trebuie să tragă nici un fel de concluzii în urma unor asemenea tălmăciri⁶.

Cronicile se completează una pe alta, născând acorduri pe care fiecare ureche le percepe după momentul când le aude şi după cultura şi experienţa ascultătorului.

Silvio Enea Piccolomini, cu nici doisprezece ani în urmă un simplu funcţionar mirean, a ajuns, la 19 august 1458, papă. El nu provenea dintr-o mănăstire, a scris numeroase texte profane, a trăit o tinereţe nestăpânită, şi-a căutat confirmarea în spiritul cavalerilor veşnic îndrăgostiţi de Doamna lor, Cinthia (Angela) în cazul său, dragoste eroică şi pură, spre deosebire de dezmăţurile cât se poate de concrete petrecute în acelaşi timp. „Pe Picccolomini însuşi Dumnezeu l-a ales papă⁷”, spunea Al Şaptezeci şi cincilea, întrerupând orice discuţie, doar Dumnezeu poate lua asemenea decizii, întrucât doar Dumnezeu are dreptul să judece. Chiar şi împotriva tuturor evidenţelor acceptate de bieţii muritori. Iar atunci când Pius îl preia pe Înţelept în Comentarii, o face pentru că a găsit în această formulă panaceul ideal, care explica totul. Amintind că „numeroase evenimente nasc scenarii de tot soiul, multe cu totul fanteziste şi rău intenţionate, interpretări de pe urma cărora un bun creştin nu trebuie să tragă nici un fel de concluzii”, papa a tăiat din rădăcină şi zvonurile care au încetat să se propage după urcarea sa pe tronul pontifical, şi anume că Silvio Enea Piccolomini a fost recrutat de foarte tânăr într-o confrerie secretă extrem de eficientă şi de selectivă, din care au făcut şi făceau parte oamenii cei mai influenţi cu ţelul declarat de a conduce lumea. O filială – dacă nu chiar centrul? – s-ar fi aflat la Siena, acolo unde se găsea şi reşedinţa principală a contelui (?) Patazzi şi tocmai la Siena şi-a făcut studiile şi viitorul papă. Şi tot acolo va ajunge episcop Piccolomini în 1450. Că era vorba despre Fede Santa, enunţată chiar de Dante Alighieri, ori de a fost o altă societate, scribul nu ştie să se fi precizat vreodată, dar Cornelius Humilliatus adaugă la succinta⁸ şi totuşi atât de cuprinzătoarea lui lucrare un fel de anexă, o listă de nume. Nici o explicaţie nu există referitor la acea înşiruire, dar scribul crede că este vorba despre membrii misterioasei congregaţii (din care, probabil, şi călugărul a făcut parte). Pe acea listă se regăsesc numeroase dintre personajele care au jucat un rol în viaţa Înţeleptului, ea explicând, de pildă, şi atât de ciudata întovărăşire dintre Piccolomini, Al Şaptezeci şi cincilea şi Ţipor. Desigur, Dumnezeu este Cel ce le aranjează pe toate, dar un zvon puternic spunea că „fraţii de la Siena” au fost, în acea ocazie, uneltele de care s-a slujit divinitatea. Deja odată cu alegerea lui Piccolomini drept papă, s-a pornit o înnoire a conclavului cardinalilor, unde au pătruns, treptat, mai mulţi prelaţi ce pot fi consideraţi cel puţin apropiaţi de grupul amintit. Majoritatea nu erau din Toscana, dar să ne amintim că nici chiar Patazii nu era originar de acolo, ci era venit de la Veneţia, de unde a fost obligat să fugă, după cum susţineau unii, sau ale cărei interese le susţinea în calitate de spion, cum pretindeau alţii. Pentru a unii şi mai mult elementele atât de eterogene ale totuşi doar ipoteticei structuri, papei i s-a cerut, încă de la nominalizare, să pornească aşteptata cruciadă împotriva turcilor, un ţel comun spre care trebuiau să afluieze energiile întregului occident, ştergând în vâltoarea lor deosebirile existente, ba chiar refăcând unitatea creştină, care a fost atât de aproape de a se înfăptui cu doar puţini ani în urmă, când în vara lui 1439, papa Eugen al IV-lea, împreună cu patruzeci de ierarhi latini şi împăratul Constantinopolului, Ioan al VIII-lea Paleologul, împreună cu treizeci de prelaţi greci, au semnat actul de unire a celor două biserici surori, la sinodul de la Ferrara – Florenţa. Unire care –vai! – nu a izbândit să dureze. Şi au mai fost şi alte indicii că unitatea era aproape: tot Eugen al IV-lea a avut bucuria să vadă şi alte oi rătăcite întorcându-se la matcă: aşa s-a întâmplat cu sirienii. Aşa s-a întâmplat cu maroniţii. Aşa s-a întâmplat cu însănătoşiţii caldei. Cruciada împotriva turcilor, mai mult decât să alunge păgânii din teritoriile istorice ale Imperiului Roman de Răsărit, trebuia să-i readune la un loc pe toţi cei chemaţi la acea luptă, iar papa era necesar să devină şeful suprem al tuturor mulţimilor divizate în naţii şi structuri administrative, mărşăluind încă sub flamuri diferite. Piccolomini trebuia să devină primul papă împărat lumesc. Aşa a spus el şi aşa a crezut el: „Guvernarea de către un bun preot este mai bună şi mai sfântă decât cea a unui laic, fie el şi un laic bun”, a notat Pius al II-lea, într-o scriere dialogată.

În tot acest timp, Al Şaptezeci şi cincilea s-a aflat lângă papă, fiind acceptat din plin de acesta, deoarece Înţeleptul nu judeca, din principiu, pe nimeni, cu atât mai puţin pe papa care… nici nu putea fi judecat, întrucât Piccolomini pretindea că doar Silvio Enea putuse să greşească, Pius al II-lea nu. Al Şaptezeci şi cincilea l-a însoţit pe papă şi în Roma şi în afara ei, a fost martorul tuturor acţiunilor armate şi a tuturor excomunicărilor şi interdicţiilor împotriva celor ce exprimau şi cele mai mici reticenţe împotriva cuvântului pontifical. Au fost opt ani scurţi şi totodată extrem de lungi aceştia, iar Piccolomini se transforma continuu dintr-un om în carne şi oase într-un spirit al personificării voinţei divine. Bărbatul care a plâns de emoţie când a aflat că a fost ales episcop al Romei a dispărut cu totul şi odată cu el a dispărut şi Silvio Enea. Convingerea sa că reprezenta imaginea lui Dumnezeu pe pământ devenise atât de puternică, încât se mira de fiecare dată atunci când cineva se îndoia de acest fapt. Se mira şi lovea. Dar şi cei ce nu dădeau semne de îndoială erau priviţi cu suspiciune şi au căzut şi personaje nevinovate datorită unor semne doar de papă percepute. Singurii doi muritori în faţa cărora nu avea nici o îndoială erau Înţeleptul, cel ce-l lăsa doar pe Dumnezeu să judece şi Ţipor, „evreul său”, ale căror cuvinte oricum nu trebuiau luate în seamă mai mult decât cele ale nebunilor ajunşi la mare preţ pe lângă unii suverani mireni⁹.

A putut, în aceste condiţii, Al Şaptezeci şi cincilea să-l influenţeze în vreun fel? Sau a jucat şi cel ce a fost numit „Înţeleptul” rolul tatălui său – Omul din fereastră -, rolul celui ce doar priveşte cu atenţie tot ce vede, găsind satisfacţie în simpla admirare a acelui spectacol, faţă de care are privilegiul unei poziţii atât de privilegiate şi de comode? Indiscutabil, ca şi Al Şaptezeci şi patrulea, şi fiul său era, în primul rând, un observator. Faptul reiese clar şi din mărturia rece care ne-a rămas prin biografia papei Pius al II-lea. Numai că Înţeleptul nu s-a mulţumit doar să fie martor, ci s-a şi implicat în viaţa din jurul său. Lucrul dovedit de oglinda în oglindă care a fost propria sa biografie scrisă de Cornellius Humilliatus. Că Înţeleptul n-a rămas sprijinit de tocul ferestrei o dovedeşte şi faptul că l-a însoţit pe Piccolomini peste tot. Doar l-a însoţit?¹⁰

Din scrierea atât de concentrată a lui Humilliatus, iată şi un alt citat semnificativ: „Papa, atunci când intra într-o încăpere în care n-a mai fost, privea precaut în jur [atent să descopere din prima clipă orice primejdie], în vreme ce Înţeleptul intra fără teamă [de parcă ar fi mai fost acolo de când lumea]”. Scribul a fost tentat să creadă că fatalismul extrem ar fi trebuit să-l oprească pe Cel de Al Şaptezeci şi cincilea de la orice acţiune, întrucât Dumnezeu, orânduindu-le pe toate, ne-ar face actori într-o piesă cu finalul stabilit încă de la prolog. Numai că tot Înţeleptul spunea că atunci n-ar exista nici pedeapsă, nici răsplată, nici iad şi nici rai, omul fiind exonerat de vină, de vreme ce nu el ar fi cel ce-şi hotăra destinul. Dar să mai revenim la o propoziţie a lui Cornelius Humilliatus, un gând atribuit Înţeleptului, în conformitate cu gândirea exprimată, deja cu ani în urmă, de către Felix: „Sfârşitul timpului este sfârşitul omului viu”. Înţeleptul însuşi reia tema, spunând, în biografia papei, că noi suntem mai obişnuiţi cu fraza formulată invers: „Sfârşitul omului viu reprezintă pentru el timpul care i s-a terminat”, timpul fiind măsura trupului vremelnic. Aşadar, timpul finit este piatra de încercare pentru fiecare suflet, examenul la care omul este, din când în când, supus. Dumnezeu, în marea Sa bunătate, ne mai dă, de fiecare dată, o şansă, oferindu-i spiritului noi încarnări spre a se îndrepta. Însă acele ipostaze succesive sunt astfel orânduite de către Voinţa Divină, încât uitarea să le diferenţieze total: altfel, într-o nouă încarnare, individul n-ar greşi doar fiindcă ar şti ce-l aşteaptă şi nu pentru că a devenit mai bun. Având funcţia de examen, ipostazele nu sunt antescrise, ele îi lasă liberului arbitru dreptul de a decide. Aşa că Înţeleptul, procedând aşa cum credea că este mai bine şi fără a lua în considerare nici un alt considerent, nu se înfrâna în a acţiona. Cum Pius al II-lea, devenit dintr-un aventurier zănatic un conducător prudent şi suspicios, schimbându-şi mereu sfetnicii şi mutând de pe o funcţie pe alta chiar şi rudele cele mai apropiate, nu mai accepta să fie însoţit mai multă vreme decât de cei doi oameni cu care a colindat împreună, până nu de mult, lumea: un episcop – Înţeleptul¹¹ – şi un negustor evreu – Ţipor. (Până şi cei doi nepoţi cardinali¹², despre care se spunea că reprezintă „privirea ageră şi braţul lung şi drept al papei”, erau trimişi în diferite misiuni, dând impresia că Piccolomini nu-i suportă nici pe ei prea mult în apropierea sa.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.