CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (40)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Al Şaptezeci şi şaselea

(1419 – 1478)

Nătăfleţul

Despre blestemul devorator al memoriei transcedentale

Aşadar, Al Şaptezeci şi cincilea, care a ajuns până la rangul de episcop şi care a fost considerat de contemporani drept omul cel mai înţelept al vremurilor sale, s-a căsătorit devreme¹ şi a avut trei copii. Mezinul i-a murit de mic, în vreme ce fata va ajunge soţia unui Bruni, iar băiatul îşi va face şi el datoria de a continua arborele genealogic – aparent singurul său merit pentru care i se cuvine şi lui o biografie -, se va însoţi şi el devreme cu o femeie, femeie cu care va avea, la rândul său, tot trei copii; dintre care, de asemenea, doar doi vor supravieţui. În cazul lui, cei doi urmaşi ce vor duce şirul mai departe vor fi, amândoi, băieţi, iar cel mai mic dintre ei va fi atât de ambiţios încât nu va suporta nici o clipă postura de a fi un al doilea. Nici în familie, nici în Florenţa, nici în lume. Însă, din păcate, până la acela, scribul este obligat să se ocupe de băiatul nevolnic al Înţeleptului, cel ce figurează drept Al Şaptezeci şi şaselea în lungul şir.

Povestind despre Înţelept, scribul a anticipat aceste lucruri, însă nu întâmplător: întrucât Al Şaptezeci şi cincilea a intrat în marea carte de istorie, iar Al Şaptezeci şi şaptelea va avea într-adevăr o biografie demnă de un roman, la prima vedere, despre Al Şaptezeci şi şaselea parcă nici nu ai ce pomeni, ca şi cum, între două personalităţi atât de puternice, Însuşi Dumnezeu ar fi vrut să se mai odihnească². Trimiterile din atât de bogata bibliografie a Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea la tatăl său – multe dintre ele flagrant contradictorii – sunt cele ce mai amintesc despre ştersul fiu al Înţeleptului, ele reprezentând aproape singurele surse în legătură cu un personaj ce, altfel, ar fi intrat inevitabil în uitare. Noroc doar că şi în scrierea zgârcitului la vorbă Cornelius Humilliatus mai sunt cinci-şase referiri la faptul că Înţeleptul a fost în cutare loc însoţit de fiul său. Coroborând datele din viitorul şi din trecutul personajului şi văzând că ele concordă, scribul s-a bucurat că a dat de cel puţin vagele relee atestate ale trecerii prin viaţă a unuia dintre cele mai palide personaje din toată suita Celor O Sută.

Să nu fi fost scribul în stare să citească suficient de profesionist destinul acestui personaj în toată complexitatea sa? Scribul este pe punctul de a o lua – din nou! – pe arătură: intrând în viaţa Celui de Al Şaptezeci şi şaselea şi privind-o din lăuntrul ei, ceea ce i s-a părut atât de tern văzut de afară s-a colorat, treptat, iar afirmaţia că ne aflăm „în faţa trecerii prin viaţă a unuia dintre cele mai palide personaje dintre Cei O Sută” a început să i se pară mult prea aspră. Aşa că, într-un moment de (relativă) luciditate, scribul a şters paginile inutile despre ceea ce înţelege el printr-un destin tulburător şi despre unul lipsit de culoare. Un lucru rămâne însă valabil din acele multe rânduri încărcând lungul text: întregul roman al vieţii Celui de Al Şaptezeci şi şaselea ar putea încăpea pe nici o jumătate de pagină, de s-ar nara doar faptele brute reieşite din surse. Ceea ce ar deschide o altă lungă paranteză: de se poate redacta un text bazat pe date certe pe un spaţiu atât de restrâns, ce rost are să consumi timp şi spaţiu doar pentru a propune varianta prevăzută cu aprecierile şi cu interpretările (de multe ori caraghios de naive) ale scribului? Într-un lung insert, acesta a propus şi a justificat o nouă formulă pentru continuarea demersului său: să prezinte, în continuare, o „variantă scurtă”, punctând doar faptele³ brute şi datele de calendar şi o ”variantă lungă”, oferită cititorului ca s-o frunzărească pentru a se amuza de ignoranţa celui capabil să emită asemenea judecăţi. Într-un exerciţiu de maximă sinceritate, scribul recunoaşte, după ce a eliminat şi acele explicaţii şi considerente mai degrabă şcolăreşti, că a renunţat la „noua formulă” dintr-un raţionament mai degrabă meschin: de teamă că adăugirile sale plasate în mod separat ar putea ieşi şi mai mult în evidenţă prin platitudine, pe când, introduse în miezul evenimentelor, există nădejdea ca asperităţile să fie mai uşor trecute cu vederea de un cititor grăbit. Aşa că şi ultimul sfert al întregii saga îl va supune pe bunul cititor aceloraşi teste de răbdare şi de bunăvoinţă.

Totuşi, pe de altă parte, viaţa unui om se compune din biografia sa birocratică, acel Curriculum Vitae pe care-l completăm în demersurile noastre oficiale şi dintr-o biografie afectivă, la fel de adevărată, chiar dacă invizibilă în fila de dosar. Domnul A şi domnul B pot să se fi născut în acelaşi an şi în aceeaşi zi în acelaşi oraş, să fi urmat aceeaşi şcoală, să fi absolvit aceeaşi facultate, predând, deci, un C.V. aparent identic într-o tentativă de a se angaja. Doar că domnul A are amintiri plăcute despre copilăria-i din casa părintească, tatăl său fiind medic şi mama avocat, în vreme ce domnul B nici nu vrea să-şi aducă aminte de umilinţele prin care a trecut, de bătăile pe care le-a primit în mod regulat şi el şi mama sa de la un tată alcoolic, de modul cum a înghiţit în sec atunci când îi chiorăiau maţele, în vreme ce domnul A îşi mânca indiferent sandviciul cu şuncă în timpul pauzei mari. Scribul tocmai de această biografie afectivă este interesat, în măsura în care o mai poate reconstitui cât de cât plauzibil. În rest, orice roman, oricât de entuziasmant, ar încăpea pe piatra funerară a personajelor: Domnul A şi domnul B s-au născut în data de şi au murit în data de. Eventual, în faţa numelui mai este scrijelit şi un titlu. În rest, Dumnezeu să-i odihnească!

Al Şaptezeci şi şaselea s-a născut în Palatul Bosci din Florenţa în anul socotit al 1419-lea de după convenita naştere a lui Isus Hristos, urmând ca acel prunc să devină primul dintre Cei O Sută venit pe lume, după cinci generaţii, nu în enigmaticul loc numit de scrib „Enigma Europei”, ci chiar în partea de apus a marii farfurii a hărţii, spaţiul unde i se va desfăşura şi viaţa. Faptul că a văzut lumina zilei în Palatul Bosci i-a deschis, din prima clipă, toate orizonturile. Bunicul său, numit şi „Sfinxul din Florenţa”, a devenit un simbol pentru cetate, degajând continuitate şi siguranţă. Tatăl său a ajuns episcop, a stat în preajma celor mai puternici oameni ai lumii, însă, mult mai important decât atât, a fost socotit mintea cea mai luminată a epocii, fiind numit „Înţeleptul”. Mama îi provenea dintr-o familie stimată în toată Toscana şi doar legendele despre Palatul Bosci au făcut ca ginerele să-şi ducă mireasa în reşedinţa sa şi nu să se mute el la socrii. Mai ales că vremurile erau tulburi şi edificiul Omului din fereastră oferea o deplină garanţie de securitate, fiind o adevărată cetate în cetate. Şi faptul că Al Şaptezeci şi şaselea a fost mereu solicitat în misiunile sale de cea mai mare importanţă, fiind mai mult plecat, recomanda ca tânăra soţie, împreună cu copiii, să locuiască într-un spaţiu atât de protejat.

Aşadar, băiatul a crescut înconjurat de dragoste şi necunoscând nici un fel de lipsuri materiale. Iar mama sa, o femeie într-adevăr frumoasă chiar şi pentru gusturile noastre de astăzi, a rămas pentru totdeauna zâna sa din poveşti. O dragoste acaparatoare i-a legat pe cei doi, astfel încât, atunci când soţia Înţeleptului a murit în 1436⁴, fiul, deşi ajuns la vârsta de 17 ani, s-a văzut cu totul lipsit de abilitatea de a se descurca în viaţă şi a trecut printr-o criză pe care sfatul familiei a găsit cu cale să încerce s-o rezolve oferindu-i o altă mare dragoste, o femeie care să preia de la mama defunctă iniţiativa în destinul tânărului incapabil a-şi croi singur drumul în viaţă. Aşa se face că, abia ce a trecut perioada de doliu, la o vârstă la fel de fragedă ca şi cea la care s-a căsătorit tatăl său, şi Al Şaptezeci şi şaselea s-a însurat – sau, mai bine zis, a fost însurat – cu o femeie de rangul său, cu o femeie din familia Malatesta. Însă, spre deosebire de Înţelept, fiul a făcut acest pas nu pentru că spera ca astfel să i se simplifice viaţa, ci doar fiindcă a ascultat de ceea ce i-a fost recomandat. Femeia aceea, cu vreo opt ani mai în vârstă decât el, văduva unui membru al nu mai puţin selecte familii Pazzi, rivalii Medicilor⁵, a fost aleasă din mai multe considerente: o dată, că trebuia să aibă suficientă experienţă de viaţă pentru a-l conduce pe cel ce, până atunci, a trăit doar ca o consecinţă a voinţei mamei sale; a doua oară, să fie suficient de bogată pentru a nu fi făcut pasul doar de dragul averii fabuloase a descendenţilor Omului din fereastră, cel despre care nu s-a uitat că a sosit la Florenţa cu un şir interminabil de căruţe încărcate cu bogăţii; în al treilea rând, era necesar să semene cu mama dispărută, atât la trup, cât şi la vorbă. (Şi, din nou, multe speranţe matrimoniale au fost risipite şi în urma acelei căsătorii bruşte.) Şi, ca şi în cazul Înţeleptului, proaspeţii însurăţei au fost încartiruiţi tot în atât de încăpătorul Palat Bosci, astfel încât Al Şaptezeci şi şaselea să nu simtă despărţirea de mediul în care a trăit fericit până atunci.

Iniţial, experimentul părea să fi reuşit, dovadă că, foarte repede, tânăra pereche va da naştere, unul după altul, la trei copii (şi, parcă pentru a continua tradiţia, tot copilul mezin va fi cel ce nu va supravieţui decât câteva zile, parcă anunţând că părinţii ar trebui să se mulţumească să se bucure cu ceea ce au zămislit până atunci). După care mariajul va începe să scârţâie, cuplul rămânând împreună doar de ochii lumii. Analiza acestei evoluţii ar putea fi psihanalizată în fel şi chip, însă, în lipsa răspunsurilor aflate direct de la subiect, interpretările rămân doar la nivelul unui posibil interesant studiu de tip Erick Erickson. Şi nici veridicitatea nelipsitelor bârfe din epocă nu mai poate fi controlată. Iar bârfele, fiind vorba despre familii atât de renumite, desigur că nu puteau lipsi, chiar dacă despre locatarii Palatului Bosci lumea a învăţat să fie prudentă şi să se pronunţe numai în şoaptă. Coroborând puţinele mai degrabă aluzii, decât fapte concrete rămase despre Al Şaptezeci şi şaselea, soţia sa, o adevărată Malatesta, nu-i putea ierta nătăfleţului ei bărbat lipsa totală a oricărei iniţiative, a oricărei ambiţii, precum şi „frica sa bolnăvicioasă”. Femeia a început să se plângă şi în public de soţul ei şi nu s-a sfiit să înceapă să-l înşele şi pe faţă. Ceea ce Celui de Al Şaptezeci şi şaselea părea să-i fie cu totul indiferent. Ce îi imputa el, povestea consoarta, era că era lăsat singur în anumite nopţi, reproş venit nu din dorinţă şi nici din gelozie, ci din spaima de a se simţi lipsit de protecţie în întuneric. În legătură cu această spaimă de se afla singur în întuneric, spaimă devenită cunoscută în întreaga Toscana, se spunea că nepotul Omului din fereastră, ar fi trăit în întuneric amintiri extrem de concrete despre opt spiţe dintre strămoşii săi. Gianni (Jean) Vengeri, cel ce a scris atât de colorat despre Al Şaptezeci şi şaptelea, notează că tatăl aceluia fusese blestemat să nu-şi uite viaţa din ipostazele precedente, lucru ce-l ducea, de multe ori, într-o stare asemănătoare cu paralizia: nu se mai putea mişca, era cuprins de spasme şi o groază cumplită îi apărea pe faţă. Asemenea întâmplări se petreceau mai de fiecare dată când se afla singur noaptea şi Vengeri, dovedind o bună cunoaştere a arborelui genealogic al personajului său, chiar şi enumără cele opt ipostaze anterioare, care nu conteneau să-l terorizeze⁶. Poate din acest motiv n-a fost în stare Al Şaptezeci şi şaselea să-şi taie vreodată cordonul ombilical, el fiind copilul mamei sale (cu care a dormit în acelaşi pat până aproape de sfârşitul prematur al femeii), apoi a încercat să-şi găsească liniştea alături de soţia sa (care însă nu s-a mulţumit doar cu atât), iar, în continuare, unul dintre slujitorii devotaţi ai Înţeleptului a trebuit să împartă dormitorul cu el.

Cum apriga Malatesta nu şi-a ascuns dezamăgirea şi dispreţul, atunci a apărut şi porecla Celui de Al Şaptezeci şi şaselea: Nătăfleţul⁷. O poreclă care a fost folosită şi în prezenţa sa, înlocuindu-i practic numele cu care a fost botezat. Nici de data asta, personajul nu părea să fie prea deranjat. (În schimb, oamenii trebuiau să se abţină să folosească cognomenul, atunci când altcineva din familie era prezent. Sensul peiorativ ameninţa să acopere şi alţi membri ai clanului.)

Totuşi, din punct de vedere formal, nu s-a ajuns la o despărţire între cei doi soţi. Şi de ce să se fi ajuns? Femeia făcea tot ce voia, Nătăfleţul n-o deranja în nici un fel, iar copiii au fost crescuţi în siguranţă. Mai ales că, lăsând la o parte viaţa ei extrem de libertină, mama lor încerca să realizeze prin cei doi băieţi ceea ce a trebuit să constate că i-ar fi fost imposibil prin blegul ei soţ. „O! De nu m-ar fi bătut Dumnezeu, făcându-mă femeie!” obişnuia Francesca Malatesta să se tânguiască. Uneori ajungea să uite de regretabila omisiune a demiurgului şi chiar se purta asemenea unui bărbat. Iar Nătăfleţul, atâta vreme cât nu era lăsat singur în întuneric cu fantomele sale, era mulţumit şi el cu viaţa sa: avea de toate, nu trebuia să depună nici un efort neplăcut – nici unul dintre compromisurile cotidiene ale celorlalţi oameni – şi îşi vedea de ale lui.

Dar ce a făcut Nătăfleţul ani în şir? Cu ce-şi umplea el zilele? Fiecare om are un ritm al său, tabieturile sale, plăcerile sale publice şi plăcerile sale ascunse. Care au fost toate aceste amănunte ce i-au dat coerenţă trecerii prin timp? Scribul şi-a concentrat atenţia în direcţia aceasta, fiind convins că adevărata viaţă a Celui de Al Şaptezeci şi şaselea aici s-a aflat.

Aşadar, în lipsa unor fapte deosebite atestate, scribul, iată, prezintă prima parte a succintei şi banalei biografii birocratice a Celui de Al Şaptezeci şi şaselea. Deocamdată doar până în anul 1436, cifra trecută în registrul matricol drept data morţii mamei. Nătăfleţul s-a născut într-o familie cunoscută drept posesoare a unei misterioase averi fabuloase, era nepotul unui personaj – Omul din fereastră – devenit simbol al Florenţei şi chiar al întregii Toscane, un personaj neimplicat în politică, deasupra căreia părea să fie aşezat, dominând-o asemenea sfinxului, statuia aceea la fel de monumentală şi de impasibilă, despre care povesteau întâmplările cele mai neaşteptate călătorii veniţi din nisipurile fierbinţi ale Africii. Încât bunicul Celui de Al Şaptezeci şi şaselea devenise sinonimul dăinuirii: fracţiunile puterii s-au ridicat şi s-au prăbuşit, în vreme de Omul din fereastră a reprezentat, în mentalul colectiv, chiar chezăşia supravieţuirii cetăţii, mai ales că multă lume s-a născut, a crescut şi a îmbătrânit trecând pe sub ferestrele Palatului Bosci şi s-a simţit în siguranţă percepând privirea protejatoare a „Sfinxului”. Aşa că, la fel ca şi tatăl său, şi Nătăfleţul a avut deschise, din clipa când a deschis ochii, absolut toate perspectivele lumii. O asemenea situaţie poate fi folosită drept trambulină pentru cele mai înalte funcţii şi onoruri sau poate tăia orice iniţiativă, atunci când cel ce se bucură de ea nu sesizează necesitatea luptei pentru un ceva anume, orice părând a-i fi la îndemână. Muritorii nu reacţionează la fel: fiul Omului din fereastră, chiar dacă şi el lipsit de ambiţii ierarhice, a ajuns până la înalta poziţie de episcop şi de sfătuitor ai unora dintre mai marii lumii. Asta pentru că Al Şaptezeci şi cincilea era condus de o credinţă adevărată şi de un înalt simţ al datoriei morale, mobiluri suficiente pentru o perseverentă activitate desfăşurată cu modestie şi lipsită de orice încrâncenare specifică ariviştilor⁸. De la tatăl său, Al Şaptezeci şi şaselea n-a moştenit decât lipsa ambiţiilor publice. În plus, el nu părea să aibă nici alt soi de ambiţii. (Ceea ce scribului a considerat, de la început, imposibil.) Însă nici în cea de a doua categorie creionată mai sus nu s-a încadrat fiul Înţeleptului: el n-a trăit, aşa cum s-a mai crezut multă vreme, asemenea lui Herodes Atticus⁹, omul care a acceptat demnităţi şi funcţii, însă care s-a retras în lumea lui atât de plină, fără a fi nevoit să lupte pentru cine ştie ce ispită: ispitele i-au fost întotdeauna la îndemână, iar el, aşa cum se ştie, a întins mâna şi le-a luat, oferind din darurile primite şi altora. Nu, Al Şaptezeci şi şaselea n-a fost nici un Herodes Atticus¹⁰, el n-a întins mâna la ramura încărcată cu poame care se apleca spre el. De ce? Dacă n-a întins mâna spre fruct, cu ce s-a îndeletnicit? Care au fost scenariile sale imaginative?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.