CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (5)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

În continuare, ceata s-a completat cu Bertrand şi cu Cavalerul Gudrun. Despre Bertrand ştim că li s-a alipit la Regensburg. Cavalerul Gudrun apare în interiorul grupului fără nici o introducere, ceea ce-l face pe scrib să creadă că manuscrisul „Minunatele întâmplări ale Bizantinului în Francia şi în celelalte ţări creştine” nu este chiar prima relatare despre Cel de Al Şaptezeci şi doilea, unele pasaje fiind deja omise şi – cine ştie? – altele adăugite. Să fi fost şi Cavalerul Gudrun o compilaţie mai târzie?

Bertrand, în schimb, urmează o cale veche de admitere într-un grup eroic, cale folosită de numeroase personaje înainte şi după el. Bertrand şi Cornelius s-au luat la harţă într-o cârciumă numită „Peştele de aur”. Însă, ieşind în maidanul din spatele localului, încă înainte de a apuca a-şi rezolva disputa cu săbiile, cei doi nobili cavaleri au observat că Bizantinul şi ceilalţi tovarăşi ai săi sunt atacaţi de un grup de tâlhari. Cârciuma „Peştele de aur”, aşezată în afara oraşului, constituia locul de întâlnire cu complicii lor localnici al derbedeilor veniţi pe Dunăre. Era un spaţiu primejdios acela, iar sosirea străinilor a fost monitorizată de la început, aşteptându-se doar momentul prielnic pentru lovitură. Ieşind Cornelius să se bată cu Bertrand, prilejul părea să fi sosit. Şi, ca în alte zeci de întâmplări petrecute la fel în diferitele naraţiuni, cei doi au uitat de neînţelegerile dintre ei şi s-au alăturat celor aflaţi în vădită inferioritate numerică. După ce le-au căutat cearta cu lumânarea, bandiţii s-au năpustit din toate părţile. Până şi namila Fruck, folosind o masă lungă, abia mai prididea să izbească un şir de haimanale, că şi apăreau alţi haidamaci în loc. Ba mai mult, cocoţaţi pe mobila din fundul uriaşei încăperi, câţiva mercenari genovezi înarmaţi cu celebrele lor “gastraphete”¹, au ţintit în Fruck, principala redută duşmană. Nici nu era greu să-l nimereşti de la o distanţă atât de mică pe Fruck, cel care îşi proteja şi prin masivitate prietenii. Ne aflam doar cu puţin înainte de bătălia de la Crecy (1346), aşa că arbaletele încă n-au ajuns să-şi piardă sinistra faimă de pe vremea lui William Cuceritorul. Specialitate a mercenarilor italieni², o arbaletă era în stare să străpungă până şi armura cavaleriei grele, aşa că până şi papalitatea a cerut să fie retrasă din arta războiului, părând prea crudă pentru luptele dintre creştini. Văzând cele ce se petreceau, Betrand şi Cornelius, ei înşişi în armuri strălucitoare, fără a mai sta mult pe gânduri, s-au repezit cu săbiile în ţintaşi. Eliberat de teroarea săgeţilor trase de la distanţă, dintre care câteva i s-au împlântat în trup, Fruck n-a mai avut mari probleme să-i ţină la respect pe cei ce îl atacau. A fost momentul în care Bizantinul, Sublimul Jacques, Grapin şi Carol au ieşit şi ei la luptă deschisă din spatele matahalei, în vreme ce Bertrand şi Cornelius veneau din spate. În curând, mulţimea de bandiţi a dat să fugă, dar ieşirea le era blocată din toate părţile. Izbânda s-a dovedit evidentă, aşa că Sublimul Jacques a lăsat sabia în favoarea lăutei şi a început să cânte victoria ce tocmai se năştea. Iar Grapin a avut, în sfârşit, prilejul de a-şi materializa din plin ura asupra celor ce i-au atacat atât de mişeleşte. Tot atunci, ne povesteşte Roland Durén, admirabilul biograf al Sublimului Jacques, Menestrelul din Gura Raiului, la fel de celebrul armurier Carol avea să născocească un aliaj pentru armurile cavaleriei grele care să apere atât călăreţul cât şi calul de pericolul arbaletelor. (Din pricină că bătălia de la Crecy a spulberat ireversibil faima de până atunci a invincibilelor arme, acea invenţie a lui Carol n-a apucat să se generalizeze. Totuşi, aliajul a fost folosit pentru platoşe, fiind numit fier carollete. Mai târziu, materialul a cunoscut şi alte numeroase aplicaţii în maşinăriile născocite şi meşterite de Carol.)

Întâmplarea seamănă cu multe altele, la fel de celebre, după reţeta în care fidelitatea până la moarte se naşte între oameni de onoare implicaţi între ei în conflicte întâmplătoare. (Bertrand şi Cornelius au jucat, de pildă, rolul lui d’Artagnian, iar ceilalţi, pe cele ale lui Athos, Porthos şi Aramis.) Bertand nu s-a mai bătut cu Cornelius, rămânând şi ei nedespărţiţi, asemenea tuturor celor ce l-au însoţit pe Bizantin.

„Şi astfel a ajuns Contele Bertrand, Prinţul Negru, să se alăture oamenilor Fiului Bizantinului şi să nu se mai despartă niciodată de ei” a notat copistul, completând trupa care a realizat „Minunatele întâmplări ale Bizantinului în Francia şi în celelalte ţări creştine”. Iar în 1686, în splendida ediţie a lui J. W. Schuster, „ediţia clasică” a „Cântecelor trubadurilor”, personajele rămân aceleaşi şi tot în număr de opt.

Chiar de nu ştim cum a ajuns şi Cavalerul Gudrun să facă parte din ceată, la Viena formaţia este deja completă. Iar ceea ce propune scribul cu personajele descrise în preajma Celui de Al Şaptezeci şi doilea, aici i s-a relevat pentru prima oară: nu toţi pentru unul şi unul pentru toţi, ci toţi întru unul şi unul întru toţi.

La curtea lui Otto cel Voios, adevărat protector, printre altele, al saltimbancilor, favoritul, Reidhard Fuchs, reuşea tot mai puţin să-i descreţească fruntea ducelui, după ce, ajungând el însuşi victima unei farse nu foarte reuşite³, emana mai degrabă ură decât umor. (De altfel, Reidhard, scârbit, avea să moară după numai câţiva ani.) Tocmai atunci a sosit la Viena un „student în teologie din Ungaria, Wigand von Theben”, care a izbutit repede să-i ia locul tot mai acrului Reidhard în inima ducelui.

Făcând un calcul simplu, venirea „studentului din Ungaria” la Viena s-a petrecut cu câţiva ani înainte de 1334, data morţii lui Reidhard înscrisă pe mormântul său din nava sudică exterioară a măreţei Catedrale a Sfântului Ştefan, lângă aşa-numita „intrare a cântăreţilor”. Şi Bizantinul a sosit la Viena tot cam pe atunci, la o vârstă asemănătoare: mai puţin de 20 ani. O mulţime dintre diferitele păcăleli înscenate de Wigand apar şi printre festele Celui de Al Şaptezeci şi doilea. De altfel, atât unul, cât şi celălalt, sunt substituiţi deseori celui mai celebru personaj de gen al epocii, amintitul Till Buhoglindă (Eulenspiegel). Interesant este că autorii care-l scot din uitare pe Wigand îl pun pe Till între ghilimele… Şi, pentru că am ajuns la datele vieţii, atât Wigand, cât şi Bizantinul se sting „în floarea vârstei, în etate de 35 ani”, în 1348… Ca să nu mai vorbim de faptul că şi Al Şaptezeci şi doilea este descris adesea drept student călător.

E adevărat, însă, că Wigand îşi sfârşeşte călătoria de iniţiere la Viena, unde primeşte o parohie. În calitate de preot, cea mai celebră farsă a sa s-ar fi petrecut în urma unei veri reci şi ploioase, aproape lipsite cu totul de soare. Preotul, care-şi câştiga cea mai mare parte a venitului din viile primite cadou de la duce, n-a reuşit să obţină decât un vin acru, imposibil de vândut. Butoaiele din pivniţa sa au rămas nedeschise, iar punga, se povesteşte peste secole, îi era tot mai goală. Cum vara următoare promitea o recoltă cu adevărat bună, Wigand trebui să pregătească butoaiele pentru vinul deosebit ce se întrevedea. Ca să nu arunce lichidul oţetit, preotul răspândi zvonul printre credincioşii săi că duminica următoare, după slujbă, va zbura din turnul bisericii până pe malul celălalt al Dunării. Vestea s-a răspândit repede şi mii de ţărani s-au îngrămădit din toate zările spre a-l vedea pe parohul zburător. Duminica, înghesuiţi în piaţa din faţa bisericii, oamenii au aşteptat ore în şir sub soarele arzător. Zăpuşeala şi oboseala i-a moleşit, iar transpiraţia le curgea şiroaie. Decât să moară de sete, lumea a fost dispusă să bea până şi vinul acru din recolta compromisă a anului trecut. Când s-a văzut cu butoaiele goale, dar cu punga din nou plină, Wigand a apărut, în sfârşit, la fereastra de la etajul casei parohiale şi şi-a întrebat enoriaşii:

– Voi aţi văzut vreodată un om zburând?

– Nu! i-au răspuns toţi într-un glas.

– De ce nu aţi văzut niciodată un om zburând?

Ameţiţi de vinul prost, de soare şi de zăpuşeală, oamenii au tăcut.

– Pentru că Dumnezeu a dorit ca oamenii să nu poată zbura, le-a răspuns preotul. Şi, atunci, cum să încalc eu voinţa Domnului? Tocmai eu, un slujitor umil al Său? După care a închis fereastra, iar oamenii au plecat mofluzi la casele lor.

Aceasta ni se povesteşte că a fost cea mai mare ispravă a lui Wigand, parohul consilier cu buna dispoziţie a ducelui Otto cel Voios.

În „Minunatele întâmplări…”, întâmplarea îi este atribuită Bizantinului. E drept că în ediţia din 1686, „ediţia clasică”, J. W. Schuster nu aminteşte acest episod. Doar că, între timp, au trecut peste 300 de ani… „Venit din Ungaria”, Wigand putea să fi sosit oriunde din răsărit. De pildă, din Enigma Europei ori din Bizanţ…

Scribul a anticipat că, la fel ca şi Bertrand de Guesclin, şi Al Şaptezeci şi doilea a scăpat de mai multe ori din prizonierat. De asemenea, scribul a amintit şi de Roland le Pen, cel despre care Durén, biograful Sublimului Jacques, pretinde că ar fi fost chiar Sublimul Jacques. Şi încă un lucru promis mai devreme n-a dezvăluit scribul: ipoteza sa. „Celebra sa ipoteză”…

Să le luăm pe rând!

Roland le Pen, cel atât de elogiat de Sublimul Jacques, încât exegetul Roland Durén a emis părerea că „acel cavaler, singurul fără barbă şi singurul (membru al cetei – nota scribului) care cunoştea graiul literelor, frumos ca o icoană, încât era la fel de iubit de femei ca şi de bărbaţi” n-ar fi fost decât autoportretul narcisiac al trubadurului însuşi: puţin după ce menestrelul şi prietenii săi au părăsit Viena, s-au oprit pentru un spectacol la Pressburg (Bratislava)⁴. Aici, Sublimul Jacques a participat la un turnir muzical în faţa nobilimii adunate de ziua principelui. Ghinionul Menestrelului din Gura Raiului a fost că a patra probă pentru cei trei ultimi artişti rămaşi în cursă a fost interpretarea la prima vista a unui cântec scris special pentru această ocazie chiar de către fiica principelui. Numai că Jacques nu cunoştea scrierea şi, fiindcă privi îndelung şi neajutorat înscrisul, lumea a început să aplaude şi să vocifereze în batjocură. (Nu conta că oamenii serioşi erau analfabeţi, dar era de tot râsul ca un pierde-vară ce trăia din fleacuri să nu se descurce nici măcar în tainele îndeletnicirii sale!) Chiar dacă se prezentase bine până atunci, Jacques devenea cu fiecare clipă ce trecea un simplu impostor. Situaţia a fost salvată de prietenii săi, năvălind cu toţii pe mica scenă improvizată în faţa intrării monumentale a palatului princiar. Fiecare dintre oamenii trupei s-a grăbit să-şi asume un rol, Fruck a fost cel care a urcat primul pe podium, ţinând deasupra capului o bară de care stăteau atârnaţi Bizantinul, mişcându-şi necontenit uriaşele urechi de măgar de pe bonetă şi provocând tot felul de reflexe ale soarelui captat în oglinda sa, Cavalerul Gudrun mimând, aşa atârnat de bară cum era, mişcări graţioase de dans, Grapin sfărâmând cu o secure ramurile cele mai groase din copacii din jur, Carol făcând scamatorii cu cercuri de oţel, Bertrand mânuindu-şi cu o repeziciune nemaivăzută spada şi nimerind fără greş câte o ramură oricât de subţire, toţi făcând, într-o zarvă bine regizată, lucrurile cele mai deosebite, încât nu ştiai la care să te mai uiţi. Iar Cornelius şoptindu-i lui Jacques cuvintele de pe foaie, astfel că menestrelul a reuşit să treacă şi proba a patra, datorită spectacolului improvizat de trupa sa. Da, dar lucrurile ar fi putut să se sfârşească şi mult mai rău, chiar umilitor, dacă ar fi să ne amintim ce au păţit cântăreţii ieşiţi mai devreme din concurs.

Sublimul Jacques, Menestrelul din Gura Raiului, nu cunoştea scrisul? Păi, din diferitele surse reiese chiar contrariul: că trubadurul ar fi fost singurul din ceată care cunoştea tâlcul „literelor întotdeauna gata s-o ia razna”. În variante mai târzii, acelaşi Jacques va interpreta întâmplările celebrei trupe a Celui de Al Şaptezeci şi doilea, cu aceleaşi personaje, doar el rămânând în of, în locul săi, pe scenă, jucându-i rolul, se va afla Roland le Pen. Iar când apare acesta, nu mai este prezent nici Cornelius. În plus faţă de sugestia lui Roland Durén, scribul crede că Sublimul Jacques nu se ascunde numai sub înfăţişarea frumosului Roland le Pen, personaj evident idealizat, ci, în aceeaşi măsură, îl asimilează şi pe Cornelius, descris atât de asemănător cu Roland le Pen. Cum Jacques şi Cornelius apar în aceeaşi distribuţie, nu este de mirare că atunci când se contopesc total, numărului de personaje din poveste este mai mic de opt. Aceasta este una dintre primele asimilări între eroii din ceata Bizantinului.

A făcut ori n-a făcut parte şi Roland le Pen din trupa Bizantinului. Scribul crede că aceasta nu este decât o altă asimilare între eroii din ceata Celui de Al Şaptezeci şi doilea, în vreme ce Sublimul Jacques se confundă cu Roland le Pen, acesta i se substituie şi lui Cornelius, atingând şi relaţia Sublimul Jacques – Cornelius.

Scribul a mai amintit şi amănuntul că Bertrand de Guesclin a căzut de mai multe ori prizonier şi că a ştiut să scape de fiecare dată. (Bertrand de Guesclin are o fizionomie fluidă deja din clipa în care uzurpă apelativul prinţului Edward, „Prinţul Negru”.) În accepţiunea vremii, calitatea de prizonier de război, de rob sau de osândit se confunda. Lucru limpede pentru oricine ajungea într-una dintre aceste situaţii, pierzându-şi onoarea şi rămânând la bunul plac al celui sub puterea căruia cădea. Norocul, dar şi şiretenia mai izbuteau să întoarcă uneori roata. Bertrand de Guesclin, viitorul conetabil al Franţei, a ştiut să profite ca nimeni altul de orice situaţie, chiar şi de cea de prizonier. După prizonieratul în urma bătăliei pierdute de la Auray, regele Carol al V-lea l-a numit comandantul Companiilor libere, adică al faimoasei armate regulate care avea misiunea de a tâlhări pe oricine în folosul coroanei. Renumele acelor bandiţi oficiali era atât de cumplit, încât li se mai spunea şi „lăcuste regale”, fiindcă pustiiau tot ce le ieşea în cale, fără a trebui să le fie frică de braţul legii, căruia îi cad victimă, mai devreme sau mai târziu, mai toţi jefuitorii de rând. Cu vreo douăzeci de ani înaintea bătăliei de la Auray, ceata Bizantinului a fost implicată într-un proces al căror protocoale, în parte, ni s-au păstrat. Acuzaţi că ar fi jefuit un castel din Alpii Orientali, profitând de o mare sărbătoare locală, unde s-ar fi dat iniţial drept saltimbanci, membrii trupei, iniţial arestaţi, au fost achitaţi de judele local, ba mai mult, au primit şi o despăgubire consistentă pentru perioada cât au fost reţinuţi⁵. Actele rămase se găsesc într-o stare precară, dar mai pot să dovedească teama judecătorului faţă de acea ceată stranie, în care o parte dintre membrii purtau armuri şi scuturi cu blazoane strălucitoare, alături de alţii părând să provină din stările cele mai de jos. Şi nu numai frica, ci şi interesul pare să-i fi determinat judelui decizia, întrucât, la mai puţin de o săptămână după ce oamenii Celui de Al Şaptezeci şi doilea au părăsit triumfători locurile, magistratul a fost găsit ucis de către o comunitate ce-şi revendica mândră isprava. „Dacă judecătorul strâmb nu este înlăturat”, a notat cineva pe marginea unei foi, „am putea fi oricând la pofta oricărui răufăcător, iar nenorocirile ar fi fără sfârşit”. Scribul nu dispune de nici un indiciu că moartea judelui ar fi fost urmată de o anchetă şi că ar fi fost cineva pedepsit.

Celălalt Bertrand, Bertrand de Guesclin, n-a ajuns niciodată atât de departe în inima Europei. El a fost implicat doar în luptele suveranului său, luptând pentru eliberarea teritoriilor continentale împotriva britanicilor (pe care-i ura din tot sufletul) şi contra duşmanilor din sud de Pirinei, care şi aceia atentau la ceea ce francezii considerau că li se cuvine. Însă Companiile libere franceze au stârnit atâta panică, încât faima lor le-a depăşit cu mult faptele şi teritoriile. Să jefuieşti sub oblăduirea făţişă a legii a devenit apanajul lor.

În biserica parohiei din localitatea Münz, scribul a dat peste o însemnare extrem de interesantă: „Doar mânia Domnului este acceptată fără crâcnire de către oameni, pedepsele trimise de El prin mâna altor oameni nasc întotdeauna reacţii de împotrivire”. Iar, câteva foi mai încolo, găsim o recomandare, al cărei autor nu este precizat, prin care preotul este îndemnat să îi liniştească pe enoriaşii săi că năvala distrugătoare a ostaşilor tâlhari dintr-un târg din preajmă, năvală care a lăsat atâta durere şi spaimă primprejur, n-a fost decât un avertisment al Domnului. Astfel, se spera, mişcările născute din neliniştea ţăranilor să poată fi preîntâmpinate.

Multă vreme, asemenea raiduri de jaf sub scutul legii au fost numite „loviturile lui Roland”, cu referire la Roland le Pen, personajul atât de fermecător şi atât de malefic. Roland Durén pretinde că vremea lui Roland le Pen s-ar fi sfârşit în ultima treime a veacului al XIV-lea, când, ca o coincidenţă (?), Bertrand de Guesclin a dus până la „desăvârşire” misiunea de a tâlhări în folosul coroanei. (Pretextele erau întotdeauna venite ca nişte coerciţii împotriva unor nesupuneri, chiar dacă, de foarte multe ori, acele nesupuneri n-aveau vreo legătură cu realitatea.) „Loviturile lui Roland” devin „Loviturile lui Bertrand” şi sunt cunoscute sub acest nume în mai toată Europa. Pentru ca metamorfoza să fi putut avea loc, a trebuit să fi existat un Bertrand cu un renume corespunzător, apoi un Roland şi, în sfârşit, un alt Bertrand, cel mai faimos dintre cei trei. În acelaşi context, a citit scribul şi episoadele de robie (prizonierat) ale lui Bertand din ceata Bizantinului. Perioade mai degrabă vesele, decât adevărate momente de robie. De câte ori ajung ostateci, oamenii din ceata Fiului Fugarului îşi continuă farsele, dar îl lasă pe Bertand să le deschidă calea spre libertate.

Iar Fiul Bizantinului s-a aflat în fruntea unei cete rămasă în istorie când drept mânată să-i batjocorească pe bogătaşii impertinenţi şi cruzi, când drept o formaţiune de haiduci, luând de la avuţi şi dând la săraci, când drept un detaşament al „lăcustelor regale”. Fapt este că Bizantinul s-a folosit şi de alte arme decât de cele tradiţionale în vederea atingerii scopului său – acela de a-şi găsi tatăl -, iar, mai mult decât isprăvile propriu-zise, acele arme au constituit deliciul legendelor ce ne-au rămas.

CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (6)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.