Dacă atunci când treci prin oraş iţi iei răgazul să vezi ce este în jur îţi vin idei. Sigur că vezi numeroase magazine (mai ales second hand), farmacii, bănci, dar mai există şi spaţii verzi.
Da, municipalitatea, care îngăduie tăierea copacilor ca să facă loc parcării pe trotuar, care taie arbuştii (cu riscul de a lăsa fără adăpost păsărelele care s-au încăpăţânat să mai împartă oraşul cu noi), are sarcina dificilă de a raporta creşterea metrilor pătrati de spaţiu verde pe cap de locuitor. Aşa că seamană iarbă pe mici petice de pământ între drumuri, pe lângă parcări. De fiecare dată când plouă, şi am avut parte de toamnă şi iarnă umede, acele petice care ar trebui să fie cu iarbă se transformă într-un spaţiu cu noroi mestecat de tălpile celor pe care nu îi interesează decât « graba » personală.
Primul impuls este să te întrebi dacă nu le este neplăcut să îşi murdărească pantofii (şi sunt nenumăraţi oameni îngrijit îmbrăcaţi), apoi îţi pui întrebarea de ce nu le pasă de propria contribuţie bănească la amenajarea unui spaţiu urban agreabil pentru noi toţi. Eu ajung să îmi explic acest act minor, dar propriu oricarei aşezări umane de la noi din ţară.
Am fost « educaţi » de câteva decenii, dar mai abitir în acest sfert de veac irosit să alergăm hăituiţi de cele trei, ba patru puteri din statul (zis) de drept ! Ziua începe prin aţi pune problema cum să faci să fii şi tu între cei ce se descurcă.
Hăituiala asta ne-a facut insensibili la ceea ce este în jur şi am ajuns să « ne bălăcărim în noroiul tranziţiei interminabile ».
Puterea executivă s-a străduit să « valorifice » tot ce a creat bun s-au rău poporul acesta în epoca comunistă. Dacă n-a învăţat din nici o experienţă că “privatizarea” cu orice preţ este în defavoarea noastră, a ceea ce ar trebui să fie România, mă face să cred că nu au vrut să facă altceva decât să profite de « firimiturile » de la privatizare. Dacă rezultatul este distrugerea a tot ce fusese industrie românească şi sporirea şomajului, eu văd cu spaimă că cel mai mare dezastru este că a dispărut acea clasă de specialişti oneşti care au ajuns pe drumuri sau au făcut propriile firme, prăduite de reţeaua de controale nesfârşite ale celor care în numele “echităţii” tratează pe oricare dintre noi drept hoţ…
Aceşti specialişti de bună calitate NU au avut CUM să asigure o nouă generaţie de buni profesionişti, căci din facultate în cel mai bun caz se iese cu nişte cunoştinţe teoretice… Inginerii români au făcut mari baraje, au asfaltat şosele mai rezistente decât scumpele noastre autostrăzi degradate înainte de a intra în uz, au exportat tehnica de extracţie şi prelucrare a petrolului s.a.m.d..
Astăzi nu avem firme locale în stare să efectueze lucrările necesare, importăm firme străine (Bechtel!) şi plătim expertiza cât nu face pe alte meridiane toată lucrarea şi punerea ei în operă – vedem rezultatele.
Oare cineva vede? Prin privatizarea Poştei Române tot ce a creat ea de la Al. I. Cuza şi Carol I încoace va fi transferat în proporţie de 51% unui investitor care « va lua măsurile pe care le va socoti de cuviinţă ». Noi românii trebuie să ne mulţumim cu afirmaţia de mult contestabilă că privatizarea este singura posibilitate de a redresa o firmă, fie ea şi strategică, aşa cum sunt Poşta Română şi Căile Ferate, căci nu ? statul român este incapabil să administreze ceea ce îi aparţine. Cei care guvernează nu observă şi nici justiţia nu se sesizează că toate aceste instituţii şi întreprinderi au fost ani buni căpuşate şi apoi se vând la fier vechi de proprietarii nemulţumiţi cu profitul pe care ar trebui să şi-l asigure prin bună dezvoltare şi administrare (vezi mai nou Rafo-Oneşti) şi atunci câştigă cu mult mai mult decât au cheltuit cu respectiva firmă, vânzând-o la fier vechi sau ceea ce este util, unor firme din ţările de origine. Chiar nimeni nu răspunde pentru aceste pierderi incomensurabile, doar pentru că în catastifele guvernamentale s-a şters existenţa acelui obiectiv în momentul « încheierii privatizarii » fără nici o condiţie în privinţa continuării spre mai bine a respectivei activităţi, spre folosul angajaţilor şi statului.
Puterea legislativă s-a pus pe treabă imediat după revoluţie şi a eliminat legile « comuniste », nu şi a secretului de stat, multă vreme. Absenţa unor legi, precum cea de protecţie a patrimoniului cultural prelungită un deceniu, a fost deliberată, căci s-a putut “opera” în voie pentru a se valorifica în folos propriu tot ce era la îndemână. Monumente şi situri care au supravieţuit celor două războaie mondiale şi epocii comuniste s-au transformat în ruine, au dispărut.
Dar legiuitorii au lucrat în unele domenii fără odihnă, astfel că avem o legislaţie extrem de bogată, care poate fi folosită pentru a acoperi tot ceea ce îşi doresc cei care se folosesc de « puterea legii ». Sunt legi care s-au schimbat atât de des că nici nu apuci să te familiarizezi cu una şi NU mai corespunde (CUI?); Vorbesc doar de ceea ce cunosc nemijlocit: Ordonanţa 43/2000, adoptată în 2001, modificată în 2003 şi 2005 cu scopul de a permite acordarea de descărcare de sarcină arheologică a oricăriu sit sau monument în favoarea UNOR INVESTITORI bine « cotaţi de experţi independenţi». Mai deunăzi am auzit că se pune în discuţia parlamentului o nouă lege a minelor. Legea 68/1998 a fost înlocuită cu legea 85/martie 2003, lege care prin art. 11 făcea imposibilă exploatarea aurului de la Roşia Montana, sit de importantă excepţională pentru patrimoniul naţional cf legii 5/2000, anexa 3. După ce s-a preconizat modificarea legislaţiei în vacanţa de vară 2013, cu scopul de a demara proiectul monstruos de la Roşia Montana-Bucium2 s-au propus modificări la legea minelor, modificări care au scos în stradă manifestanţi în Cluj şi Bucureşti şi au fost respinse de Senat şi Camera Deputaţilor în decemrie 20133.
Regatul României care îşi exploata în folos propriu resursele a avut doar două legi, una din 1895 pentru România mică şi alta din 1924, după crearea României mari. În acea perioadă, aurul din Apuseni putea fi exploatat chiar şi de concesionarii-ţărani. Acum, concesiunile şi proprietăţile acestor minieri din tată în fiu sunt ignorate, guvernanţii acordând concesiuni de mii de km pătraţi unor investitori fără capital, dar « instruiţi » în jocuri de bursă şi sponsorizări (inclusiv pentru « experţii independenţi » care astfel afirma că albul este negru).
Ignoranţa a făcut casă bună cu reavoinţa – există legi cu adresă, făcute să servească interese de grup cu « puteri oculte » cum sunt mafiile din silvicultură, din retrocedări, din transformarea spaţiilor verzi în mall-uri şi a fostelor fabrici în terenuri la dispoziţia găştii imobiliarelor… Dar există şi legi redactate într-o manieră care îl face pe oricare dintre români să se întrebe ce şcoală au urmat cei care le-au redactat. Urmarea este că nici analizând gramatical frazele nu poţi fi sigur dacă ai înţeles intenţia legiuitorului, aşa că prin abilitatea avocaţilor orice este acoperit de « enunţul » acestor articole de lege.
Legi, normative, anexe, tot felul de modificări care au produs acest haos organizat, în care oricine este pasibil de puşcărie, dar cei care sunt în spatele malaxorului în care s-a distrus pe termen lung economia românească sunt infailibili. S-a creat o populaţie în goană permanentă: cea care a rămas fără mijloace de existenţă şi adăpost, cea famelică, alergând după o felie de pâine şi un acoperiş, şi cea care care alcătuieşte «elita postdecembristă» precipitându-se după averi exorbitante precum cele ale emirilor – totul sub auspiciile legalităţii „originale”.
Justiţia în mentalul general este cea care pleacă balanţa în faţa celor care au puterea financiară sau puterea politico-administrativă. Puşcăriile sunt aşa de pline că au acelaş număr de ani şi cei care fură să îşi acoperă lipsa pâinii, şi cei care o fac în dispreţul moralei şi legii, profitând de poziţiile obţinute pe merit sau fără.
În epoca comunistă, la Facultatea de Drept mergea puţină lume, locurile erau ocupate de cei care deveneau jurişti de întreprinderi sau ocupau funcţii administrative, în miliţie etc. si care trebuiau să posede o diplomă. Se ştie că dreptatea era atunci o chestiune dispusă de « organili », deci era o categorie obişnuită cu « legislaţia iepocii ».
Am sperat că generaţiile noi vor fi adevăraţi oameni de drept. O măsură principial bună – practica pe langă un magistru – a devenit o posibilitate de a perverti candidaţii, căci se obişnuia o « contribuţie » bănească pe care erau nevoiţi să o împrumute. Sumele vehiculate erau aşa de mari încât cei care nu se descurajau deveneau captivi ai celor care au « sponsorizat » calificarea lor.
O parte din iluştrii noştri jurişti şi politicieni cu ideologii « ferme » (nu pot să nu mă gândesc la Dl. Valeriu Stoica) 4, după ce au dat tonul în crearea noii legislaţii originale, s-au transformat în mari parteneri în concerne (dacă termenul este propriu ?) cu sute de avocaţi care trăiesc binişor din exploatarea haosului de ei creat !
În goană, se trece prin noroiul mizeriei proliferate pe toate canalele celei de a patra puteri. Câtă presă a mai putut rămâne independentă ? – in anii ‘90 când mai existau fabrici de hârtie, presiunea venea din scumpirea sau dispariţia hârtiei. Etapa superioară a fost crearea trusturilor. Nu este de mirare că prin mimetism acestea au acelaş discurs indiferent dacă unele personaje sunt preferate altora… Rolul educativ, practic, nu mai există. La TV se face precizare că anume programe nu pot fi vizionate de copii, dar « promoţiile » transmise la toate orele prezintă scenele de violenţă si sex cel mai « atrăgătoare » pentru adulţii invitaţi să le vadă. Câţi copii sunt martorii acestor imagini menite să le stârnească imaginaţia bolnăvicioasă?
Desigur, cine îşi propune va găsi sursele de informaţie obiective şi comentariile la subiect, numai că pentru marea masă programe ca ale OTV atrag mult mai degrabă. Discuţiile interminabile pe aceeaşi temă se succed ore în şir, astfel că cei care le privesc ajung să creadă că ceea ce li se spune este adevărul gol-goluţ. Din acest motiv, la noi nu au loc dialoguri, ci lungi monologuri. Ignoranţa nu mai supără pe nimeni dacă se face « audienţă ». Greşelile gramaticale, folosirea termenilor cu alt sens decât cel corect nu sunt observate (în România nu mai sunt locuri, doar «locaţii», toţi sunt «fortuiţ » etc.
…)
Omul, capitalul de care comunismul şi-a bătut joc, a ajuns acum o cantitate neglijabilă. Nu vorbim de şcoală (dispariţia şcolilor săteşti) şi universitate (numai recentele dezvăluiri ale modului cum se luau unele examene), nici de starea sănătăţii, ci de tratamentul oferit omului de rând – cetăţeanului fără 4×4 – în spaţiul său de viaţă. Este cetăţeanul care nu scurteză drumul prin noroi, cel care merge pe trotuar. Să nu fii cu un copil (în nici un caz în cărucior), să nu fii bătrân cu pasul şovăielnic sau cu vederea deficitară pe trotuarele cu borduri, dar numai gropi. Ba, mai sunt şi trotuare refăcute cu calupi de import, doar că nu vei găsi decât rar o suprafaţă plană ; proiectanţii sau întrecut în a face «accesuri » în pantă pentru cele patru roţi, ce sigur ar fi avut dificultăţi să treacă peste bordura şi trotuarul normal ca să intre pe porţile vilelor de mari dimensiuni ale celor ce se recomandă prin proporţiile posesiunilor dezvoltate de pe o zi pe alta…
Timpul pedestrului trebuie că este considerat mult mai îngăduitor decât timpul celor ce nu mai coboară din a lor maşină, căci la intersecţii, stopul pentru pieton nu ţine decât atât cât să treacă un tânăr care nu pierde apariţia culorii verzi…
Daca în vechiul regim am stat şi răbdat pentru că securitatea veghea să nu îţi manifeşti nemulţumirile, azi suntem singuri vinovaţi că lucrurile nu se schimbă, nu se normalizează. Nimeni n-a reacţionat atunci când voinţa a 7,5 milioane de oameni a fost dispreţuită sub egida partenerilor noştri din Vest. Nu am avut energia să ducem o treabă la bun sfârşit…
Modelul polonez nu ne prea inspiră, cu toate că am avea destule motive să îl analizăm! Uite unul de esenţă; Inima lui Chopin, salvată în timpul distrugerii Varşoviei, a fost repusă în catedrala Varşoviană de îndată ce Polonia a revenit între ţările lumii. INIMA REGINEI MARIA, care a bătut fierbinte pentru ţara română şi pentru fiecare om al ei, a fost scoasă din caseta primită de Regină cadou de la doamnele române, în care ea însăşi a dorit să îi fie pusă, pentru ca această casetă să fie expusă în TEZAURUL ROMÂNIEI, în Muzeul Naţional de Istorie! Câtă sărăcie de spirit ! Unde este respectul de valorile naţionale, de eroii care ne-au servit ţara în condiţii disperate ? Cum ne mai socotim demni de ceea ce au făcut strămoşii noştri ? Cum acceptă Patriarhia Română acest act de impietate la adresa unui uns al Lui Dumnezeu, că de la Ministerul Culturii, odată şi al Cultelor şi Patrimoniului, nu ai pretenţii după ce îi cunoşti <performanţele>.
Va veni primăvara şi poate va zbici noroaiele şi vom refuza să mai intrăm în ele. Cât de simplu pare ! Avem doar de privit în jur, de gândit şi fiecare pe bucăţica sa de competenţă să creăm valoare, să nu mai acceptăm dictatul unor suspuşi pe criterii fals-competitive şi să acţionăm benefic pentru noi toţi ca membri ai unei societăţi conştiente de sine, conştiente de drepturile şi de obligaţiile sale. Reforma se poate desăvârşi mai cu seamă dacă porneşte de la societatea civilă, de la cei care vom fi beneficiarii ei. Trebuie să învăţăm să fim solidari şi să facem ceea ce facem cu dăruire, bine !
Consiliul Legislativ ar fi cel care ar trebui să purceadă la o analiză competentă şi serioasă a întregii legislaţii. Cum de la înfiinţare, activitatea Consiliului pare să nu fi izbutit să contribuie la instituirea unei legislaţii clare şi atât de bine definită ca să slujească pe termen mediu, chiar lung societatea românească, singura şansă este ca oamenii de specialitate, şi nu în ultimul rând cercetătorii Institutului de ştiinţe juridice al Academiei Române să purceadă la analiză completă, premergătoare unei acţiuni de asanare a legislaţiei. Cei care sunt implicaţi în domeniile pe care le defineşte legea ar trebui implicaţi pentru a se alcătui legi clare, la obiect, fără portiţe de evitat legea! Nu se va opri corupţia, proliferarea mocirlei (ca să rămân în termenii metaforei de la care am plecat) atâta timp cât legislaţia şi justiţia nu vor deveni imparţiale, drepte şi corecte. De ce să fie acceptate schimbări ale legii când îi vine bine unui iniţiator, doar ca să fie acoperite nedreptăţi şi ilegalităţi? Ploconismul şi clientelismul nu mai trebuie tolerate.
Nu suntem supuşii celor pe care-i votăm, suntem oameni LIBERI şi RESPONSABILI, interesaţi de ceea se întâmplă în ţara noastră şi ce vom lăsa urmaşilor noştrii! Trebuie doar să ne luăm rostul în propriile mâini!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.