Cochilia (40) – Ediția a doua, revizuită după 30 de ani

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020.

Iar Burleanu trimitea pe cineva să-i spună și pe altcineva să-i aducă aminte în mașină, în timp ce venea din județ și se gândea la ședința pe care va trebui s-o conducă peste zece minute; i se amintea de propunerile ce i se lansau și Niky se întreba dacă se mai află și el undeva în spatele mecanismului pe care-1 reprezenta. Bine, își spunea, cu oamenii nu mai am alte relații decât de la robot la robot, propria mea carieră nu mă mai interesează absolut deloc, deși… deși vechi reminiscențe mai dăinuiau – îi convenea să nu dea nimănui socoteală, să facă unele lucruri imposibil de realizat decât dintr-o funcție de conducere, îl mai gâdila gândul că putea vorbi despre ce credea el că e important în fața unui mare număr de oameni de specialitate și putea tăcea când n-avea chef „să se bage“, deși era evident și atunci pentru toată lumea că el mai era de față, că putea interveni oricând, că putea lua o decizie definitivă sau se putea opune printr-un veto irevocabil la un lucru dorit de toți ceilalți. Diamant era conștient și de aceste tresăriri de orgoliu și-și spunea că ar trebui să le conserve cu grijă, ele fiind singurele aspecte ce-1 mai asemuiau cu o ființă normală, cu un om. Da, dar postul de la București, care devenea tot mai însemnat, pe măsură ce el îl refuza tot mai încăpățânat, postul de la București îl lăsa total rece.

Și totuși! Nu-1 refuza categoric fiindcă era obișnuit să nu refuze niciodată un lucru ce-i era oferit. („Las’ că ție nu ți s-au oferit prea multe cadouri în viață! Parcă o auzea pe Rori. Tu toate a trebuit să le obții doar după o luptă înzecită, inumană!“ Așa să fi fost? Oricine poate spune la fel! Depinde de temperamentul celui în cauză. În fond, nu are nici o importanță!) Și nu refuza categoric propunerile lui Burleanu fiindcă acela pomenise de Doru. (Sau, cel puțin, Niky așa se autosugestiona.) Doru era un neisprăvit din toate punctele de vedere, un încurcă-lume cum nu s-a mai pomenit, un om care până și dispărut era în stare să-l facă să ia o decizie de care nu avea absolut nici un chef, dar Doru era totuși tatăl unicului copil al Laviniei și Laura-Lavinia era unica fiică a doctorului Diamant! Era vorba din nou doar despre afurisitul lui simț „nemțesc“ al datoriei? Niky așa credea și, judecându-se tot mai aspru, își spuse că, de data asta, era cazul să încerce să lupte împotriva mecanismului de robot – ce-1 conducea.

Burleanu sună la prefectură, iar peste două zile veni domnul Căliman de la București și-i aducea domnului doctor Diamant un mesaj, pentru ca peste alte două zile, secretara să-i spună și ea ce se vorbea la Direcție despre iminenta plecare la minister a domnului director Diamant. Iar asistentul său de la catedră îl întreba când să programeze cu studenții examenul de endocrinologie, știut fiind că dom’ profesor va pleca de la Institut pentru a îndeplini sarcini pe linie de guvern.

Până ce dom’ profesor, tot în timp ce venea cu mașina de la o ședință spre a ajunge la vreme la o alta, descoperi uimit că era interesat de soarta prăpăditului ăluia de Doru nu din sentimente de robot, ci fiindcă spera sincer să-l găsească.

Își spuse, atunci, că a venit timpul să vorbească serios cu Burleanu. Doar că sosi cu o mică întârziere la ședință și nu mai apucă să sune la București. A doua zi fu și mai ocupat.

7. ULTIMUL TÂRG EȘUAT

Zilele treceau ca minutele. Azi e luni, mâine e vineri, orice om cu scaun la cap vineri se pregătește pentru două zile de odihnă. De la revoluție nimeni nu mai lucra sâmbăta. Doar doctorul Diamant își programase cursurile și seminarile de endocrinologie pentru fosta ultimă zi lucrătoare. Studenții mârâiră, apoi fură de acord. Și facultățile se schimbaseră radical. Învățăceii votau dacă un profesor mai putea sau nu rămâne la catedră. În învățământul superior domnea „perioada iacobină“. Pe urmă, cineva și-a dat seama că s-a sărit peste cal, dar, oricum, nu puteai să-i mai ignori pe studenți. Numai că aceștia nu prea mai veneau la cursuri, cei mai mulți erau foarte interesați de politică, unii începuseră să-și facă un scut din această preocupare. Ce puteai să le spui fără să pari un retrograd? Studenții au fost întotdeauna în avangarda revoluțiilor. Diamant, spre deosebire de colegii lui, habar n-avea că X din anul III devenise lider la Alianța civică că Y din anul V era țărănist înfocat. In pauze, stând, și fumând cu ei, tinerii îl mai provocau, dar Niky le dădea niște răspunsuri complet dezarmante – răspunsuri legate de nici un partid, de nici o mișcare. Diamant le explică studenților că este foarte bine că ei luptă să schimbe lumea, întrucât aceasta este una dintre himerele supraviețuirii personale. Dar, după părerea profesorului, lumea nu putea fi modificată deoarece nu e ce să schimbi la ea. De mii și mii de ani, nu de prea multe, de când istoria a ieșit cât de cât din mit, nici marile probleme, nici mobilurile, nici parametri comportamentului uman nu s-au schimbat. Platon a rămas exact la fel de actual ca în Atena clasică, intuițiile legendarului Pitagora mai sunt valabile, Elena ar fi capabilă și în secolul al XX-lea să stârnească o conflagrație. Mentalitățile s-au schimbat, mijloacele tehnice s-au perfecționat, posibilitățile de măsurare au făcut știința mai eficientă, însă, în rest, continuăm să ne plimbăm sub aceeași lună cu iubita și îi șoptim aceleași dulci prostioare pe care le îngânau și învățăceii școlii din Crotona sau tinerii „întunecatului ev mediu“. Oamenii au dus-o prost cu două mii de ani în urmă și, parte din ei, au trăit câțiva ani buni, proporțiile s-au mai schimbat spre a reveni iarăși. Politica este foarte importantă, admitea Diamant, din două rațiuni: pe de o parte, oferă mobiluri suficient de puternice pentru traiul a mii de oameni, pe de altă parte, poate strica sau îmbunătăți viețile unor indivizi sau grupe de indivizi. Pentru puținul unui trai, cele două motive invocate reprezintă absolut destul. Dar să speri că viața se va modifica în structura ei intimă tocmai datorită micilor tale eforturi…

Studenții îl ascultau, nu îi înțelegeau spusele și, drept urmare, îi puneau întrebări. Și, deoarece Diamant era mereu capabil să le răspundă fără ezitare, oferindu-le câteva clipe iluzia că i-a lămurit, ei simțeau că profesorul le susține un curs mai înalt și îl respectau. Poate de aceea au acceptat să vină la cursurile de endocrinologie și sâmbăta. Pentru discuțiile din pauze. Cine știe? Oricum, Niky era cu o zi de odihnă mai sărac decât alții. Iar dumineca… Dumineca scria la cartea despre timus. Dumineca refuza să-și scoată nasul din Piatra Arsă. Ca să nu poată ieși, dumineca nu se bărberia. Urma lunea cu cele o mie de probleme nerezolvate și amânate de săptămâna trecută, marțea… Sâmbăta era zi de Institut, iar dumineca lucrarea despre timus. Și asta fiindcă Niky mai și chiulea: dumineca refuza să treacă pe la clinică. Dumineca lucra la carte.

Între timp trecea și iarna, venea primăvara, apoi vara; urma o nouă iarnă. Deosebirile între zile și între anotimpuri constau doar în faptul că existau perioade cu examene, altele cu vacanțe și altele cu ore de curs. În rest, bolnavii soseau în flux continuu, Direcția era tot mai acaparantă, deși rezultatele se vedeau tot mai puțin; la prefectură problemele parcă se înmulțeau; conferințe și congrese se țineau în toate anotimpurile; scurgerea zilelor nu era întreruptă nici măcar de un concediu, de o deplasare în străinătate, de nimic. Atât doar că existau perioade cu examene, altele cu ore de curs și altele cu vacanțe studențești.

Iar acasă nu-1 aștepta decât Robert, un câine răsfățat și egoist. Niky își amintea de un profesor din liceu, spaima elevilor, mereu prezent în școală, de față la toate activitățile în afara clasei. Nu se știa dacă era celibatar, divorțat sau văduv, venise singur în oraș în urmă cu câțiva ani și, spre disperarea școlarilor, reprezenta modelul înspăimântător de conștiinciozitate. Toată lumea spunea că este atât de sever fiindcă se răzbuna asupra copiilor pe nevasta ce i-a murit sau l-a lăsat. Însă omul nici măcar nu era întunecat toată ziua, se întâmpla – destul de des – să și glumească (deși nimeni nu îndrăznea să râdă la bancurile lui). În fond, nu făcea decât să fie punctual la lecții și să le pretindă și celorlalți să-și vadă de treabă. Când Lavinia îi reproșa că pune numeroasele îndatoriri de serviciu înaintea familiei, Niky își amintea de acel profesor de liceu, însă, cu timpul, își spunea că personajul nici nu fusese atât de sadic pe cum îi mersese faima, că nu fusese și el decât un biet angrenaj făcând parte dintr-un angrenaj mai mare și trebuind să funcționeze conform uriașei mașinării a cărei parte devenise. Oamenii exagerează, ca de obicei, își spunea Niky, oamenii caută de fiecare dată explicații melodramatice pentru fiecare lucru. Când colo, totul este mult mai simplu, născându-ne ne desprindem de mal, suntem smulși de curent, ne ducem spre vale. Unii se opun, se luptă cu valurile și se duc la fund. Alții, puțini, reușesc să se desprindă și să rămână pe lângă mal, până ce îi va lua curentul din nou. Cei luați de curent au o siguranță elementară: până la un eveniment neprevăzut, vor pluti. De bine de rău, se vor menține la suprafață. Pe urmă, Niky își mai zicea că, în afară de faptul că îți conferă siguranță, puterea curentului te scutește și de a lua vreo hotărâre: între latență și decizie, torentul reprezintă scuza. Într-un trai îndelungat, omul nu hotărăște cu adevărat decât de câteva ori: la momentul intrării în curent (în cazul când actul se întâmplă cât de cât voluntar), la eventualele convulsii interne ale valului, când încerci să ocupi o poziție mai favorabilă, la puținele momente de revoltă. Doctorul Diamant se nimerise să fie smuls de un torent mai rapid și mai viguros. Asta îl făcea să pară în ochii celorlalți, a celor ce alunecau mai pe margini, unde apa era mai lină, ca un om foarte ocupat, suprasolicitat și important. Doctorul Diamant se afla într-un lung moment de latență și se lăsa dus de val.

Curentul își are legile lui. Te duce mai repede sau mai încet, te trece peste un prag sau peste o măruntă cascadă, însă te poate încurca și într-un vârtej. În acest din urmă caz, apa te trage la fund și cine știe când (și dacă) mai apare o forță capabilă să te scoată de acolo. Acesta este un mare pericol, de care trebuie ținut mereu cont. (De parcă i te-ai putea opune cine știe cât…)

Pe urmă, să nu uităm, curentul te plasează într-un anumit loc și necesită multe eforturi și asumarea unor riscuri însemnate să încerci să ajungi mai în față sau mai la mijloc, acolo unde apa este cea mai adâncă și puhoiul mai iute. De undeva din față, prin telefoanele lui Burleanu, doctorul Diamant era solicitat să depună eforturi și să ia o decizie, să se lupte cu valul și să avanseze câteva lungimi peste puterea torentului. Telefoanele lui Burleanu încercau să schimbe ordinea în șir și asta pretinde întotdeauna sacrificii. Era exact ceea ce nu voia Niky. Lui, în clipa aceea, mersul în derivă îi convenea de minune. Era cocoțat pe un val care nu-1 lăsa să se plictisească, care-i pretindea întreaga energie.

– De ce mă doriți atât de mult pe mine? se interesă odată Niky.

– Fiindcă numai cine caută își dă seama cât de puțini oameni sunt apți pentru un anumit lucru, veni răspunsul.

Diamant știa asta, dar nu-1 credea pe Burleanu. Și, foarte în curând, avea să se convingă de dreptatea intuiției sale.

Între timp, curentul își urma implacabil cursul, luni, marți, miercuri, joi, vineri. Vineri după amiaza erau ședințe. Parcă în mod fatal, sâmbăta și dumineca erau programate înmormântările. Coordonând atâtea instituții, doctorul Diamant se cuvenea să participe la toate evenimentele oamenilor din subordinea sa. Sâmbătă era o nuntă. Fiica medicului primar de la secția de pediatrie de la Gurba se căsătorea cu fiul contabilului șef de la I. J. G. M. L. F. S.. Asta se întâmpla la cinci după amiaza. La patru avea loc înmormântarea soacrei directorului adjunct (administrativ) al clinicii O.R.L. O femeie atât de remarcabilă și care s-a prăpădit cu totul neașteptat. Bineînțeles că s-a făcut totul spre a fi salvată, dar…

Când era așa, era bine. Diamant fugea la cimitir, strângea mâini cu o mină îndurerată și se scuza că trebuie să se ducă dincolo. Ce să-i faci? Viața merge înainte. Asta-i firea lucrurilor. La cinci strângea alte mâini cu o voioșie nedisimulată și se scuza că fuge la o altă înmormântare. În viață nu-s numai sărbători! Așa scăpa de toate evenimentele rapid și elegant. Da, dar se putea întâmpla și se întâmpla tot mai des ca un episod să aibă loc sâmbăta și celălalt dumineca. Totul decurgea ca după cel mai ceaușist grafic, morții mureau în așa fel ca să poată fi înmormântați în zilele de sărbătoare, nunțile, botezurile, aniversările de tot felul cu o zi mai devreme. Disciplina înainte de toate! Preoții țineau discursuri interminabile, apropiații stăteau lingă catafalc, iar îndurerații invitați se certau în legătură cu feseneul sau cu un alt partid politic. Iar luni, doctorul Diamant era primul la slujbă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.