Criza de pe Dunăre nu e doar energetică, e o bombă a pieței de energie de care statul nu cred că știe

Criza nu e doar de kilowați. E de luciditate!

România stă pe o bombă ”energetică” pe care autoritățile o privesc ca pe un fenomen meteo inofensiv. Dunărea a scăzut, iar cu ea s-au prăbușit (din producție) două reactoare Nuclearelectrica și o parte importantă din producția Hidroelectrica. Nu e o „situație temporară”. E un test de incompetență pe care cei responsabili îl pică în direct.

Când apa dispare, energia dispare. Când energia dispare, economia se contractă. Măcar atât știe toată lumea. Ceea ce aproape nimeni nu vrea să spună cu voce tare este că piața de energie, lăsată pe mâna unor mecanisme deja compromise, poate produce efecte mult mai murdare decât o simplă creștere a facturilor. Și cineva ar trebui să prevină asta înainte să fie prea târziu.

Când fabricile se opresc, energia cumpărată devine marfă de vânzare

Nuclearelectrica și Hidroelectrica au contracte de vânzare semnate. Nu „ar trebui” să le onoreze. Trebuie. Punct. Nimeni nu le oferă scuze meteorologice.

În paralel, câteva companii mari și-au oprit deja activitatea din cauza lipsei de energie. Și ele au contracte de cumpărare. Pe care, teoretic, tot trebuie să le onoreze. Diferența e că unele dintre ele nu mai consumă deloc. Energia cumpărată trebuie re-vândută. Nu va mai fi consumată!

Dispeceratul Energetic Național are, fără îndoială, schemele de decuplare pregătite. Vor urma și alți consumatori mari. Nu e o predicție. E aritmetică. Când megawații nu ajung, cineva e scos din priză.

Întrebarea reală nu e dacă marile companii consumatoare vor scoate pe OPCOM energia pe care nu o mai folosesc. O vor scoate. Și vor găsi cumpărători. Criza nu anulează cererea. O redistribuie către cei care încă mai pot funcționa.

Producătorii mari stau, în schimb, pe o altă poziție. Majoritatea producției lor e deja legată în contracte bilaterale. PZU-ul e doar restul. Ei nu stau „la mâna” pieței de ziua următoare. Stau pe contracte pe care nu mai le pot onora.

Aici începe partea urâtă. Unii vând ce nu mai consumă. Alții cumpără ce nu livrează, dar au promis. Iar piața, lăsată fără o supraveghere reală, va transforma o criză de apă într-una de arbitrare. Așa se naște prima întrebare: cine va arbitra acest dezechilibru?

Socoteala crudă: când producția se oprește, pierderile nu se negociază

Marea problemă nu e Dunărea. E Nuclearelectrica.

Compania și-a vândut, aproape sigur, toată energia pe care trebuia să o producă în această perioadă. Contractele bilaterale nu dispar când reactoarele se opresc. Rămân. Și trebuie onorate.

Am făcut o socoteală aproximativă, bazată pe informații ”la liber” dar fără date certe. Îmi doresc să mă înșel!

Cernavodă livrează, în condiții normale, circa 1.400 MWh pe oră. În două săptămâni înseamnă 470.400 MWh. La un preț mediu de 500 lei/MWh pe contractele bilaterale, vorbim de 235,2 milioane lei pe care Nuclearelectrica nu îi mai încasează.

Dar pierderea nu se oprește aici. Energia trebuie totuși livrată. Deci trebuie cumpărată de pe piață – cel mai probabil din import – la prețuri mult mai mari. Exită o predicție a șefului Asociației Energie Inteligentă: prețul per MWh se poate duce la 1000 lei / MWh. 

Energia pe timp de secetă ar costa pentru două săptămâni aproape jumătate de miliard de lei.  

Întrebarea nu mai e dacă Nuclearelectrica „poate susține” pierderile. Întrebarea e cine o va plăti, în final, și cât de mult va ”sângera” compania înainte ca cineva să recunoască public gaura.

Aceeași logică se aplică și Hidroelectrica, dar la o scară mai mică. Cantitățile nelivrate sunt mai reduse, iar hidrocentralele pot fi ținute în rezervă și pornite doar în orele de vârf, când prețul e maxim. Diferența e de nuanță, nu de principiu: și aici contractele există, iar energia care nu se mai produce trebuie înlocuită și asumată ca pierdere.

Statul e acționar majoritar. Și complet nepregătit

Întrebarea fundamentală nu mai e tehnică. E politică și financiară: statul român, acționar majoritar la Nuclearelectrica și Hidroelectrica, este pregătit să suporte un șoc care are toate șansele să destabilizeze financiar ambele companii?

Răspunsul, judecând după precedent, e un „nu” tăios.

Fenomenul nu e teoretic. Se întâmplă deja la ELCEN. Din 21 aprilie, de la primul incendiu, CET Vest nu mai produce. Compania e obligată să cumpere energie la prețuri mult mai mari. Rezervele de bani s-au topit. Pierderile se adună de patru luni. Și nimeni nu a oprit ”sângerarea”.

Același mecanism – producție oprită, contracte care trebuie onorate, achiziții de pe piață la prețuri umflate – se poate replica acum la scara Nuclearelectrica și, parțial, a Hidroelectrica. Diferența e doar de mărime. Efectul e același: companii de stat care intră în dezechilibru financiar greu de corectat, în timp ce acționarul majoritar se pare că habar nu are.

Dacă ELCEN, după patru luni de pierderi continue, e deja într-o destabilizare financiară profundă, ce șanse au cei doi giganți energetici să reziste fără o injecție de capital sau fără o renegociere brutală a contractelor? Statul ar trebui să aibă deja un plan. Nu are. Are doar obiceiul de a descoperi crizele după ce au produs pagube. E reactiv, nu proactiv. Asta îl va, ne va, costa.

Când apa scade, rămâne doar nota de plată pe care nimeni nu vrea să o semneze

Statul român stă pe două companii energetice strategice pe care le-a lăsat expuse unui șoc pe care îl putea anticipa. Dunărea a scăzut, reactoarele s-au oprit, contractele au rămas, iar pierderile se adună cu viteză de contabilitate, nu de meteorologie. ELCEN a demonstrat deja, de patru luni, ce înseamnă să produci zero și să cumperi scump: rezervele dispar, dezechilibrul se adâncește, iar acționarul majoritar nu se trezește. Același scenariu, la scară mai mare, stă acum pe masa Nuclearelectrica și, parțial, a Hidroelectrica. Dacă nimeni nu intervine ferm – prin capital, prin renegociere sau prin control real al pieței – cele două companii riscă să devină următoarele exemple de incompetență scumpă.

Criza de apă pe Dunăre nu e doar o problemă de megawați. E un test de maturitate a sistemului. Azi sistemul pică și a lasă contractele să funcționeze ca o ghilotină financiară. O să vedem redistribuirea energiei neconsumate pe OPCOM (sperăm). Dacă statul nu trece de la tăcere la acțiune, pierderile de sute de milioane de lei nu vor rămâne doar în contabilitatea companiilor. Vor ajunge, inevitabil, în factura publică și în facturile noastre.

Hedging-ul care trebuia să existe. Și pe care statul l-a amânat un deceniu

Salvarea ar fi fost hedging-ul. Posibilitatea reală de a-ți asigura prețul din timp, de a te proteja de volatilitatea pieței spot când producția se prăbușește. Am scris acum câteva săptămâni despre apariția Contrapărții Centrale.

După peste un deceniu de amânări rușinoase, România are, în sfârșit, o contraparte centrală proprie – CCP.RO – autorizată de ASF la 1 iulie 2026. Încă nu funcționează. Funcția ei esențială pentru piața de energie este tocmai asigurarea prețului: se interpune între cumpărător și vânzător pe contractele standardizate de pe piețele spot și forward ale OPCOM și BVB, garantează executarea lor și permite producătorilor, furnizorilor și marilor consumatori să-și fixeze din timp prețul la care vor cumpăra sau vinde energia. Practic, transformă contractele futures într-un instrument real de asigurare împotriva riscului de preț, elimină riscul de contraparte și ar putea forța migrarea tranzacțiilor bilaterale opace către piețele centralizate.

Dar această formulă de protecție încă nu există când trebuie. Nu există când Dunărea a scăzut, când reactoarele s-au oprit și când pierderile de sute de milioane de lei încep să se adune. Nu există pentru că unii cetățeni – cu interese greu de numit sau cu o ignoranță criminală – au blocat sau au amânat la nesfârșit acest mecanism. Acesta este statul român: mereu cu o reformă în urmă, mereu cu o scuză la îndemână și mereu gata să lase companiile strategice să ”sângereze” în loc să le ofere instrumentele elementare de protecție.