Decalogul iubirii

Nu sunt o mare entuziastă când e vorba de a sărbători evenimente precum acela de 8 Martie, decretat Ziua Internaţională a Femeii. Sau Ziua Mamei şi a Tatălui, care sunt sărbătorite peste tot în lume. Mi se pare sărac un an în care ne amintim într-o zi anume de tot ceea ce reprezintă femeile pentru noi, părinţii, luaţi separat în parte, deşi nimic nu poate înlocui existenţa lor ca pereche în viaţa noastră. Adică să-i avem pe amândoi.

Nu mă omor după ceaiurile de cucoane, nu suport să văd femei şi fete ori bărbaţi dansând ei între ei, ciorchine pe un podium de dans, căci imaginea îmi trezeşte o strivitoare nelinişte despre singurătatea lor şi absenţa iubirii. Despre un război al prostiei în vremuri de pace, despre frica de comunicare şi iubire. Ce ar fi viaţa femeilor fără perechea lor, a copiilor fără perechea ce i-a adus pe lume, cât vor mai fi perechi şi nu laboratoare, eprubete şi tot soiul de tehnologii care să înlocuiască viaţa vie şi iubirea atotnăscătoare. Drept care azi le propun femeilor sărbătorite şi mai ales celor care le sărbătoresc un „Decalog al iubirii” peste avalanşa de flori şi de daruri, a căror prezenţă, să nu ne minţim, nu e chiar o certitudine globală şi cu cât este mai internaţională, riscă să rămână cumplit de retorică şi de goală. Da, o, fireşte, le aducem flori, dar câţi dintre cei care au votat legi şi ordonanţe în anul trecut în România se pot preface sau îşi închipuie că noi, femei şi bărbaţi împreună, nu am cuantificat numărul cuvintelor lor inepte şi puhoiul acţiunilor lor care au lovit, ca într-o minge de box în femei, în familii, în viitorul copiilor noştri şi demnitatea milioanelor de bătrâni, cu faţa desfigurată de griji şi umilinţe.

Aş vrea ca femeile să nu uite aceste lovituri şi nedreptăţi. Prin ele, sărbătorim viaţa şi memoria ei, aşa cum ne-o transmit crescându-ne, fiindu-ne dascăli şi modele. Prin ele sărbătorim regenerarea, lumina unui nou şi adevărat început. Să nu uite acest lucru nici una dintre noi, cu braţul plin de flori ori irizat de o fragilă brânduşă, de o lilială frezie ori picătură de sevă cuibărită în ghiocei. Să căutăm în sărbătoare sensurile ei. Cât de adevărate sunt sau cât de trecătoare. Drept care vă propun azi acest „Decalog al Iubirii”, ca o tablă de legi modelată după celebrul Decalog. Nu îmi arog şi nici nu încerc să dau strălucire cuvintelor mele, parafrazând cele zece reguli care au înnobilat morala, credinţa şi cutumele atâtor popare în creştinism şi iudaism. Îmi doresc să adaug puţină religiozitate, în sens de profunzime, unei zile care riscă să rămână doar reflexul unui feminism păgân ori explozia unui alai de majorete. Ce-ar fi dacă dimpreună cu florile proaspete, le-am dărui azi femeilor din preajmă gânduri şi promisiuni scrise în oglindă cu cele zece Legi şi porunci prezente în „Vechiul Testament”, în „Exodul” (20, 2-17), în „Deuteronomul” (5, 6-21) sau într-o cea de-a treia versiune în „Exodul” ( 34, 12-26), cu diferenţe limpezi faţă de celelalte două surse.

Femeile în viziunea lui Lucas Cranach

Ce fericite ar fi femeile dacă Prima poruncă „Să nu ai alţi Dumnezei afară de mine”, cum sună învăţătura ortodoxă, ar fi urmată de fidelitatea şi credinţa în iubirea dăruită lor fără cioplirea de statui în afara căminului, abandonat la vârste şi ispite nenumărate, al căror tartor sunt tot femeile, în ipostaza vestalelor şi sirenelor ce ne iau minţile. Aceeaşi învăţătură la catolici şi luterani, cu acelaşi accent pe exclusivitate, monogamie şi pe interdicţia multiplicării chipurilor cioplite şi iubire. A doua poruncă interzice luarea în deşert a numelui Domnului, rostirea numelui Lui în zadar. Cam la asta ar fi bine să ne gândim în această zi închinată femeilor, dacă nu vrem ca snopul de flori şi vorbe pe care-l aducem în dar să nu fie dublat de artificiu, retorică şi minciună. Să nu le minţim, să nu le batjocorim, să nu le tratăm ca pe un apendice al societăţii, să nu le transformăm în uneltele războiului nostru pentru putere, să nu le vulgarizăm şi să nu le rezervăm ghetourile prostituţiei, Fata Morgana a familiei întemeiate pe interese materiale, viţelul de aur al vremilor noastre, pseudoierarhiile de partid, obedienţa faţă de şefi, spaima în faţa alocaţiilor retezate, a locurilor de muncă rase cu buldozerul precum Bucureştiul pentru Casa Poporului. O lecţie de iubire pentru milioanele de femei sărbătorite în România ar fi să privim cele Zece porunci ale unui cod moral şi al iubirii şi credinţei, ar fi să privim azi, multe tablouri cu chipuri de femei sau „Cele Zece Porunci” pictate de Cranach. Să ne amintim chipul lor reflectat în atâtea civilizaţii. Să ne lăsăm uimiţi de atâta diversitate şi bogăţie traversând grădina de chipuri şi vârstele atâtor creaţii, ca pe o grădină de flori. Îngrijită cu dragoste şi cu artă. Cine să ne înveţe arta iubirii femeilor din preajma noastră dacă nu iubirea şi demnitatea pe care le-o dăruim, nu ca egale nouă, ci ca mai presus de noi, căci egalitatea e o prostie şi un furt al diferenţei. Ea instituie nepăsarea, lipsa de tandreţe, ea face un gol acolo unde ar trebui să fie îmbrăţişarea proteguitoare. Apoi să nu uităm că pe lângă toate zilele iubirii promise ar trebui să existe iubirea care le sfinţeşte, care le dă sărbătoare şi odihnă, cu zilele ei în care femeile au nevoie de răgaz, de refacere şi vacanţă, de o cumpănire şi drămuire a energiilor şi efortului. În nici un caz doar de 8 martie, doar de o zi pe an, când proclamăm o demnitate smulsă şi terfelită în restul zilelor.

Apoi să nu uităm să le iubim şi cinstim ca mame, chiar dacă nu au multe dintre ele copii, cu siguranţă vor fi legănat sau vor legăna un copil, nimic nu le poate lua acest dar unic, doar desfigura şi sărăci prin legi care alungă din sărăcie mamele din familii ori le manipulează să se transforme în roboţi masculinizaţi.

Raffael Sanzio, Madona cu pruncul

Să le iubim pentru a nu ucide nimic în ele, credinţa, speranţa, încrederea, gingăşia, energiile pozitive. Să le iubim în aşa fel încât să nu ucidem femeia din femei cu toate darurile sale.

Să le iubim neînşelându-le, să nu le aruncăm în suflet zgura inconsecvenţelor noastre şi laşităţilor, minciunile infidelităţii cronice ori hrănite de iluziile şi ticurile de eterni seducători, de macho.

Să nu le furăm darurile lăuntrice, să nu le facem mărturisiri strâmbe, jurăminte ca o explozie de artificii, promisiuni efemere.

Toate trădările se vor întoarce şi împotriva trădătorilor şi cu cât bărbaţii vor fi mai cinici şi mai iresponsabili, cu atât jumătatea lor clonată la infinit le va dărui un timp al cinismului, pleava şi pulberea sentimentelor.

Să nu le smulgem din cuibul lor, să nu facem din femeie treapta pe care o urcăm pentru a bifa scrijelituri ale puterii şi avuţiei.

Să nu le transformăm într-o platoşă a noastră, în unelte ale minciunii şi trădării unui popor, să nu discredităm instituţii şi legi, punând în faţă pseudo modele, Irozi cu fuste, pantofi cu platformă şi decolteuri generoase.

Să le iubim, luând lecţii, porunci şi flori de la primăvară. De la adevărul nesmintit al regenerării, frumosului şi binelui. În definitiv, orice sărbătoare este o primăvară , un timp al dezgheţului şi ieşirii din apatie, al trezirii uimite şi admirative în faţa aproapelui nostru. Un timp în care dacă nu iubim, degeaba pe lume trăim.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.