Despre o temă de vară: Cenaclul Flacăra

Acum două zile, a izbucnit un scăndăluț legat de fostul (și viitorul?) Cenaclu Flacăra. Cauza o reprezintă reacția lui Daniel Șandru, directorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, față de anunțul lui Andrei Păunescu, cum că va organiza prima manifestare postdecembristă a acestei grupări mai mult sau mai puțin culturale.

Aflând de intenția fiului fostului conducător al Cenaclului, Adrian Păunescu, Daniel Șandru a spus nici mai mult nici mai puțin că inițiativa reprezintă ”o ruşine naţională imensă şi o dovadă a lipsei de consideraţie la adresa victimelor regimului comunist“. În completarea argumentării sale, domnul Șandru vorbea despre Cenaclu ca despre o imensă mașină de propagandă comunistă.

IICMER nu vrea un nou Cenaclu Flacăra

Personal, în loc să mă mai gândesc la așa ceva, aș fi preocupat să văd dacă Andrei Păunescu, în calitate de organizator, are toate actele și avizele în regulă, știind că evenimentul se va desfășura pe plaja Corbul, din nordul Constanței, adică taman acolo unde este o zonă protejată. Iar, dacă da, să-l lăsăm pe om să-și vadă de treaba lui.

Însă, dacă tot a fost deschis subiectul, cred că merită să ne întrebăm încă o dată dacă, într-adevăr, Cenaclul Flacăra a fost un „imens instrument de propagandă”.

Ca unul care am fost parte a mișcării flăcăriste, fie și pentru o scurtă perioadă de timp, și ca unul care, ulterior, am avut mereu informații la prima mână de acolo, pot spune că da, Cenaclul a fost unul dintre cele mai mari și cele mai importante instrumente de propagandă comunistă. Și cred că merită să aduc aminte despre câteva lucruri din acea perioadă, despre acest cenaclu.

Venit dinspre muzica clasică și continuând să cânt în orchestra de cameră a Societății Muzica, am debutat acolo în 24 februarie 1976, într-un spectacol ținut la Polivalenta din București, într-o formulă restrânsă a grupului pe care tocmai îl înființasem, Progresiv ABC. Alături de mine, erau Petra Călin, la voce, și Vlad Teodorescu, la chitară, nimeni altul decât redactorul de mai târziu de la Expres și Evenimentul zilei. De fapt, eu l-am recomandat lui Cornel Nistorescu, știind că Vlad are talent gazetăresc. Imaginea din deschiderea acestui articol ne înfățișează exact în acel moment. În fine.

Împreună cu noi, în acea seară, a debutat Mircea Bodolan și pot spune cu temei că am prins vechea gardă a cenaclului, cea din care făceau parte corifeii muzicii folk de la noi: Doru Stănculescu, Mircea Vintilă, Marcela Saftiuc, Adrian Ivanițchi, Mircea Florian, Gheorghe Gheorghiu sau Valeriu Sterian etc.

Cenaclul Flacăra (VIDEO) Andrei Păunescu îi dă replica lui Daniel Șandru, directorul IICCMER

Dar, tot în acea seară s-a mai întâmplat un lucru care mi-a tăiat tot entuziasmul debutului: Nicu Alifantis, aflat și el mai la începutul carierei, a cântat în premieră imnul ”Trăiască România”, compus pe versurile poetului Ion Nicolescu. Nu asta m-a alarmat, ci faptul că Adrian Păunescu l-a pus să repete cântecul de șapte ori. În momentul acela, am realizat că tot ce ce fusese frumos la Cenaclu avea să se ducă pe apa sâmbetei.

Peste numai trei săptămâni, textul avea să fie schimbat, Adrian Păunescu scriind alte versuri. Iar, dacă în primă variantă, ”Trăiască România” era un cântec patriotic decent, acum, Imnul lui Alifantis era propagandă pură.

Peste câțiva ani, Niculaie avea să-i cânte refrenul care, modificat încă o dată, îl menționa chiar pe conducătorul iubit: ”Trăiască România/ Trăiască tricolorul/ Trăiască Ceaușescu/ Măria sa poporul”. Pentru cine vrea să se convingă, momentul este prins în filmul de lung metraj dedicat Cenaclului. Și de ce o fi făcut Niculaie compromisul ăsta, numai el poate să spună.

Nu era prima dată și nu avea să fie nici ultima oară când Adrian Păunescu schimba textele unor cântece: ”Țara lui Leru-i ler”, scris de Horia Stoicanu, pe care îl cânta Mircea Vintilă, avea să devină ”Dulce Românie”. Prin anii 80, ”Fluturele nopții”, al lui Ștefan Hrușcă, avea să devină ”Veniți la Mecca noastră în Ardeal”.

Tot prin anii 80, Adrian Păunescu avea să schimonosească textul unui minunat cântec popular pe care eu am avut curajul de a-l repune în circulație. Acest cântec merită câteva rânduri:

Se numește ”Basarabeanca” și l-am învățat de la Horia Stoicanu. Înainte de război, a fost un fel de Imn de dragoste al Legionarilor. În variantă originală, nu este păstrat decât în interpretarea mea, cântându-l într-una din emisiunile lui Andrei Partoș, la cererea unui ascultător. Neavând la dispoziție înregistrarea, vă scriu aici versurile:

De la Nistru pân-la Prut

Trei ibovnice-am avut

Dorule, dorile, hai

O româncă și-o țigancă

Și-o fată basarabeancă

Dorule, dorule, hai.

Românca făcea mâncare

Țiganca-mi dădea parale

Dorule, dorule, hai

Basarabeanca cea frumoasă

Mă chema la ea în casă

Dorule, dorule, hai.

Subțirele buze ai

Dar nu știi cui să le dai

Dorule, dorule, hai

Și-ale mele-s tot așa

Hai să-ncepem dragostea

Dorule, dorule, hai.

Frumos, nu-i așa? În sens metaforic, cântecul vorbea despre Unirea cu Basarabia. Eu l-am cântat prin anii 80, când am făcut parte pentru câțiva ani dintr-o formulă de turneu împreună cu Dida Drăgan, Roșu și Negru și actorul Alexandru Basarabeanu. De fiecare dată când îl cântam Liviu Tudan își ieșea din pepeni, venind în cabină și făcându-mi scandal: ”-Ilie, ți-am spus să nu mai cânți cântecul ăsta. Vrei să ne aresteze ăștia!?” Dar eu, nimic.

Ei bine, cântecul a plăcut imediat, nu avea cum altfel. Prinzând de veste, Adrian Păunescu a scris pe această melodie versurile care aveau să dea titlul versiunii ”Doamne ocrotește-i pe români”, cântat inițial de Veta Biriș. Din punctul meu de vedere, varianta asta e o oroare. Iar, după cum știți, această piesă a fost unul dintre principalii vectori de propagandă din cadrul întregului repertoriu al Cenaclului Flacăra. Iată cum se poate lua un lucru de bun simț, transformându-l într-o oroare!

Revenind, trebuie să mai spun că noi, cei de la Progresiv ABC, ne desfășuram artistic în zona muzicii de avangardă, a unei muzici de laborator care nu era destinată publicului larg.

Ca urmare, am părăsit singuri Cenaclul în luna mai a acelui an, 1976, fără să ne certăm cu nimeni, fără să avem nimic de reproșat nimănui, dar și fără să mai fim obligați să ne prefacem că ne plac versurile din Imnul cuplului Păunescu-Alifantis, repetându-l în prostie pe scenă, întru îndoctrinarea publicului. Așa am ajuns la Ateneul Tineretului, după cum am mai povestit cu altă ocazie.

Se mai pune însă o întrebare: A fost, oare, Cenaclul Flacăra un instrument de propagandă și până în seara premierei Imnului evocat de mine aici? Da, dar într-un mod foarte discret, aș spune. Oricum, chiar și până atunci, un cântec precum ”Mai doarme cineva pe-aici”, în care Constantin Moțet critica fățiș corupția din învățământul universitar (care exista și atunci, fiți fără grijă!), nu a putut fi cântat decât o singură dată, Moțet fiind exclus imediat din Cenaclu.

Nici Nicu Vladimir, unul dintre uriașii neștiuți ai folk-ului românesc, care în cântecul ”Ce de lupi se înconjoară”, spunea: ”Iată, iată, ce de îngeri cad în scrum/ Iată, iată, lupii ies la drum”, nu avea ce să caute în Flacăra, cum nici Adrian Antonescu nu avea ce să mai stea acolo, fiind și el exclus după ce a cântat un cântec compus pe versurile lui Arghezi: ”Într-o țară care-a fost/ Era mare cel mai prost”, publicul indentificând imediat trimiterea la Ceaușescu.

Cu atât mai mult, nu ar fi avut ce să caute un cântec precum ”Bitter”, al lui Horia Stoicanu, în care se vorbea despre soarta tristă a unui erou care a luptat împotriva rușilor, la Stalingrad.

Deci, nu a fost posiblilă promovarea unor cântece-protest reale, ca o continuare a ceea ce se întâmpla în folk-ul american, la care mișcarea din România se raporta. Nici nu avea cum să se întâmple așa ceva. În schimb, era permis un pseudo-protest stângist, ca o critică a lumii capitaliste, așa cum este ”Pământul deocamdată”, al cărui text este scris, de la sine înțeles, de Adrian Păunescu, și cântat de același Mircea Vintilă.

În 1978, simpla exprimare de către Doru Stănculescu a opiniei, foarte corecte dealtfel, cum că acesta nu este un cântec ci un ”telejurnal”, l-a determinat pe Adrian Păunescu să-l excludă pe Prezindente din Cenaclu. Și au urmat alte excluderi, alte scandaluri, alte plecări.

Cu timpul, distribuția Cenaclului Flacăra a devenit tot mai subțire. Mai mult, accentele dictatoriale ale lui Adrian Păunescu au devenit tot mai feroce, copiindu-și astfel patronul politic, pe Nicolae Ceaușescu. Într-o tentativă de revenire a lui Doru Stănculescu în Cenaclu, pe la începuturile anilor 80, acesta a avut un scandal cu liderul grupării, Adrian Păunescu spunându-i:

”N-am nevoie de voi, nu mai am nevoie de vedete. Am să-ți arăt și am să arăt la toată lumea că pot face vedete mai mari decât voi din niște necunoscuți, oricât de slabi ar fi ei!” (Mai multe despre începutirile Cenaclului, din dialogul pe care Doru Stănculescu l-a avut cu subsemnatul, păstrat aici: https://www.meat-milk.ro/doru-stanculescu-daca-plecam-noi-se-va-alege-praful/ )

Așa au putut să apară căzături culturale precum Carmen Antal-Păunescu (”Toate femininele vor pace”), Valeriu Penișoară (”Cuvântul lui Roată către Divan”), Ovidiu Haidu (”Șerpoaico”), Ion Huidu (”Căciula”) și mulți alții aidoma lor, niște indivizi sau individe care ar fi meritat să fie arestate ”pentru port ilegal de chitară”, citându-l aici pe Dan Andrei Aldea care s-a pronunțat în acest fel cu referire la Marian Nistor, liderul grupului Savoy.

Nume precum Poesis, Mircea Rusu (pentru o scurtă perioadă), Dinu Olărașu sau Adrian Beznă erau excepțiile care mai aduceau ceva lumină artistică pe scena inundată de bezna incluturii și a propagandei naționalist-comuniste de cea mai ordinară și joasă speță, promovată de Adrian Păunescu.

Ca rezultat, comportamentul publicului acelei perioade, un public aproape analfabet din punct de vedere muzical și artistic, manipulat într-o asemenea măsură încât considera libertate faptul că era pus să repete iar, și, iar, și iar, și iar, versurile cretine în care era proslăvit Nicolae Ceaușescu, ilustra perfect versurile din poezia ”La vie en rose”, a lui Dorin Tudoran.

”Pour la bonne bouche” (sic!), să mai adaug și faptul că tot ce povestesc eu aici ilustrează perfect mecanismul impunerii unei doctrine totalitare, naționaliste, în fond, antipatriotice, așa cum demonstram în articolele dedicate criticii naționalismului.

Ei bine, acest public care descoperise Cenaclul Flacăra de abia în epoca lui de dezmăț propagandistic și având prea puțin contact cu adevărata artă promovată între anii 1973-1976, ajungea să dea grosul votanților FSN care înainte de alegerile de la 20 mai 1990 strigau desfigurați de admirație extatică ”Iliescu-apare/Soarele răsare!” sau să se numere printre cei care îi aplaudau pe minerii aduși tot de Iliescu la București, în 13-15 iunie, ca să bată lumea care visa la libertate și democrație.

Tot din rândul acestui public pot fi socotiți și cei care își exhibă atitudinile țățist-putiniste, promovând idei izolaționiste ca soluție pentru România și ruperea de Occident. Exact ca în cântecul ”Pământul deocamdată”, nu-i așa!? Țările din Vest sunt rele, socialismul, comunismul și naționalismul sunt bune.

Revenind la organizarea anunțatului concert de pe plaja Corbu a celor reuniți de Andrei Păunescu sub genericul Cenaclului Flacăra, trebuie spus obligatoriu că o eventuală interzicere ar fi total aberantă. Fie că ne convine o atitudine sau nu, fie că ne plac sau nu unele cântece sau unii autori, oamenii trebuie să se manifeste liber. Publicul este singurul care decide, nu vreo autoritate.

Cât despre ce s-a întâmplat la Cenaclul Flacăra în anii 70-80, nu doar că nu trebuie să trecem sub tăcere, ci trebuie să luăm aminte pentru ca manipulări propagandistice de acest fel să nu se mai întâmple.

Până la urmă, nu totul a fost rău, nu totul a fost bun și tocmai de aceea să ne bucurăm inclusiv de poezia lui Adrian Păunescu, care ce volum îi place.

(Pentru o mai bună documentare și înțelegere, vă invit să ascultați:

Mircea Vintilă, ”Țara lui leru-i ler”:

https://www.youtube.com/watch?v=Gz8a8er4ujk

Nicu Vladimir, ”Ce de lupi se înconjoară”:

https://www.youtube.com/watch?v=B6p-sgIdHso

Horia Stoicanu, ”Bitter”:

https://www.youtube.com/watch?v=mEviSb7asyI

Ștefan Hrușcă, ”Fluturele nopții”:

https://www.youtube.com/watch?v=AA6rJCnYoIY

Ilie Stoian/Progresiv ABC, ”Răsărit” (aici ”Sunshine”, așa cum a fost

Postat de producătorii de la Univers, album ”12+1=8”-1996):

https://www.youtube.com/watch?v=Qia3kUWLGa0)