Din culisele spionajului, terorism, celebritate, politică şi criză financiară

“Misiuni speciale”

“Sunt ucrainean de origine şi m-am născut în 1907, în oraşul Melitopol. Situat într-o regiune bogată în livezi de pomi fructuferi, Melitopol avea atunci în jur de 20.000 de locuitori. Mama mea era rusoaică, iar tatăl meu, morar, era ucrainean. În copilărie educaţia mea a inclus Vechiul şi Noul Testament, ca şi bazele limbii ruse, pentru că, pe vremea regimului ţarist, era interzisă predarea în şcoli a limbii ucrainene. Era folosită doar ca un dialect vorbit. Am avut o copilărie obişnuită până când tatăl meu a murit, când împlinisem 10 ani, şi rudele noastre au fost nevoite să ne întreţină. În acelaşi an a început revoluţia bolşevică”. Aşa îşi începe destăinuirile Pavel Sudoplatov.

“Misiuni speciale”, de Pavel şi Anatoli Sudoplatov, apărută în traducerea Corinei Hădăreanu, este o carte de memorii uimitoare şi un document istoric unic, mărturia unui om care a ştiut cele mai negre secrete ale imperiului sovietic.

Maestrul spionajului sovietic în perioada 1939-1953, generalul locotenent Pavel Sudoplatov, a condus din 1941 Administraţia pentru Misiuni Speciale din NKVD, departamentul care se ocupa de răpiri, asasinate, sabotaje şi lupte de gherilă în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Printre cele mai importante misiuni ale lui Sudoplatov s-au numărat asasinarea lui Troţki şi aflarea secretelor bombei atomice, cu ajutorul unor savanţi renumiţi, precum Oppenheimer sau Bohr. Şocante sunt şi dezvăluirile privind rolul real jucat de soţii Rosenberg în spionajul atomic al URSS, motivul pentru care Stalin a inventat Complotul Medicilor şi Conspiraţia Sionistă; cine a ordonat masacrul din Pădurea Katyn; cum au organizat Hruşciov şi colegii lui arestarea şi împuşcarea lui Beria. Sudoplatov a fost arestat după căderea de la putere a lui Beria, în 1953. În pofida torturii şi a izolării complete în închisoare, a refuzat să mărturisească. Eliberat după 15 ani, a reuşit abia în 1992 să-şi obţină reabilitarea, ajutat de fiul său, Anatoli, profesor de economie la Universitatea din Moscova.

Capitolul despre asasinarea lui Troţki este de departe cea mai completă relatare publicată până acum, oferind inclusiv motivele pentru care a eşuat prima tentativă şi explicând de ce a trebuit ucis Harte, bodyguardul american al lui Troţki. Folosind, în primul rând, reţeaua creată ca suport pentru operaţiunea Troţki, oamenii lui s-au infiltrat în Laboratoarele de la Berkeley, iar mai târziu chiar în cele de la Los Alamos. Sunt descrise în detaliu activităţile fizicienilor care şi-au pus atunci, cu sau fără voia lor, secretele la dispoziţia lui Stalin.

Cariera în spionaj a lui Pavel Sudoplatov a coincis aproape exact cu domnia de 30 de ani a lui Stalin. El a lucrat vreme îndelungată în Administraţia pentru Misiuni Speciale, o unitate de elită a serviciului sovietic de spionaj. A definit cuvântul “special” prin sânge, otravă şi terorism. Cu toate că este povestea a 70 de ani de manipulare şi de crime, autobiografia scriitorului nu este un act de penitenţă sau o mărturisire. Uniunea Sovietică în vremea lui Sudoplatov era un loc cu multe secrete, în care jurnaliştii şi diplomaţii erau rupţi complet de ceea ce se întâmpla cu adevărat în ţară. Pentru supravieţuire era nevoie de vigilenţă şi de o putere de percepţie de-a dreptul extrasenzorială a toanelor lui Stalin. Metoda sa preferată pentru transferul de putere era moartea sau exilul, dar văzut prin ochii lui Sudoplatov, procesul era şi mai dur, şi mai corupt decât îl credem noi. Cei care îl serveau cel mai bine pe Stalin erau cel mai aspru pedepsiţi. Ori de câte ori ţara începea să se aşeze şi să crească economic, Stalin crea noi tensiuni inventând crime imaginare. Era iniţiată o nouă epurare care înlătura până şi cel mai mic centru de putere birocratică şi îi arunca pe liderii acestuia în uitare. Noile chipuri, lipsite de experienţă, îi arătau apoi supunere deplină lui Stalin. Sudoplatov descrie cum, după moartea lui Stalin, Hruşciov a adoptat rapid acelaşi sistem pentru a-şi controla rivalii. Oameni ca Gorbaciov sau Elţîn ar fi fost eliminaţi sub Stalin, pentru că îşi susţineau propria linie.

“Uniunea Sovietică pentru care fusesem gata să mor şi căreia îi dedicasem fiecare fibră din fiinţa mea, pentru care închisesem ochii la toate brutalităţile, găsindu-le justificarea în efortul de transformare dintr-o ţară înapoiată într-o super putere, pentru care petrecusem luni întregi în misiune, departe de soţia mea Emma şi de copii – nu doreşte să-şi recunoască greşeala şi să mă primească înapoi, printre cetăţeni. În ciuda reabilitării, nu mi s-au înapoiat medaliile: să nu uite nimeni că şi eu am fost o victimă a represiunii politice. Vreme de mulţi ani, numele meu a fost un spaţiu alb în istoria Uniunii Sovietice”.

Jurnalistul de la “Wall Street Journal” scria: “Dezvăluiri şocante din culisele spionajului sovietic”.

“John Fitzgerald Kennedy”

Imagine din volumul John Fitzgerald Kennedy

A reprezentat un mit, dar şi un exemplu pentru generaţia postbelică. Mulţi americani, dar şi europeni îl adorau pe acest tânăr cu părul mare, frumos, aristocrat, puternic, curajos, realist, plin de energie, în stare să-şi respecte angajamentele şi cuvântul dat. Avea 43 de ani când a intrat în funcţie, dar amintea de entuziasmul unui tânăr de 20.

A fost cel mai tânăr preşedinte american din istorie, primul născut în secolul XX, primul atât de aproape de europeni. Când a fost asasinat la Dallas, Texas, pe 22 noeimbrie 1963, în circumstanţe nici până astăzi pe deplin elucidate, la doar 46 de ani, lumea a plâns de furie, de dragoste şi de frustrare. Focurile de armă trase de Oswald au ucis visuri ale americanilor. Au fost mulţi cei care l-au regretat pe Kennedy. Acest idealist ciudat îşi pusese în gând să schimbe viaţa, istoria, lumea.

“Kennedy a fost un mit în viaţă şi a devenit un mit şi mai puternic după moarte. Era eroul de care aveam nevoie, în stare să atingă circuitele subconştientului”, scria Norman Mailer. Gianni Riotta amintea că “a fost un preşedinte american a cărui imagine se vindea în târgurile din New Orleans, Napoli şi Beirut, ţesută pe pânză din cânepă şi slăvită ca un sfânt protector”. Iar Carlo Rossella, autorul acestui volum, tradus în româneşte de Alina Ştefănescu, scria: “Era un idealist fără iluzii. Era practic, dar ştia să le sugereze oamenilor ce trebuia făcut pentru a crea o Americă şi o lume mai bune. Ne-ar mai trebui şi astăzi un Kennedy capabil să spună şi să facă, să insufle speranţă şi să convingă”.

Încă dinainte de a deveni preşedinte, John Kennedy suscita impresii şi sentimente contradictorii. Aparţinea unei familii înstărite şi puternice, care atinsese bogăţia şi notorietatea în timpul unei singure generaţii. Cu toate acestea, datorită puterii pe care o reprezenta, dar poate şi mai mult datorită rapidităţii cu care parcursese toate etapele care-l aduseseră la Casa Albă, JFK a fost dintotdeauna obiectul unei curiozităţi care nu s-a atenuat cu timpul, ci, dimpotrivă, alimentată de nenumăratele şi repetatele insinuări, înaintate de diferite reviste de scandal şi de biografi mai mult sau mai puţin improvizaţi, s-a transformat adesea într-o curiozitate morbidă, concentrată mai ales pe presupusele relaţii ale familie Kennedy cu Mafia şi pe la fel de presupusa relaţie amoroasă dintre John şi Marilyn Monroe. Kennedy, să nu uităm, a guvernat într-un moment delicat al relaţiilor internaţionale, în care până şi relaţiile dintre cele două supraputeri trebuiau calibrate în baza evoluţiei politice, militare şi economice în curs.

Despre multe dintre momentele tensionate, despre strategiile şi momentele grave, ca Războiul din Vietnam sau Criza din Cuba, dar şi despre momentele fericite ale preşedintelui american veţi afla citind acest bestseller, semnat de Marilena Gala.

“O săptămână în decembrie”

Resorturile actualei crize economice, manifestările fundamentalismului religios, prăpastia dintre generaţii, efectele dezumanizante ale erei electronice sunt doar câteva dintre temele în jurul cărora se împletesc acţiunile eroilor. Toate acestea creează o imagine realistă cu accente satirice a lumii actuale dominate de lăcomie, dezrădăcinare, lipsa valorilor autentice şi o tot mai pregnantă izolare a individului. Adevărul stă scris în faţa lor cu liere de-o şchioapă şi totuşi oamenii aceştia refuză să-l vadă, continuând să-şi joace rolurile mai departe, ca şi când ziua de mâine ar fi doar un vis.

“Matrapazlâcurile bancherilor vor fi plătite de milioane de oameni din economia reală, oamenii care-şi vor pierde locurile de muncă. În bani adevăraţi, de hârtie, trilionul va fi returnat prin impozite mai mari plătite de oameni care nu au nicio vină pentru dispariţia lui. Iar şarlatanii din băncile de investiţii care şi-au pus deoparte câte două, trei şi patru milioane în bonusuri, an de an, timp de zece anii… Ei vor păstra totul. Şi sigur că ei vor fi cei care nu vor plăti nici măcar un ban. Ceea ce e al naibii de ciudat, dacă stai să te gândeşti, fiindcă, de fapt, ei ar trebui să zacă în închisoare…Era ciudat, cum în ultima vreme toţi cei pe care îi întâlneai erau nu numai bogaţi, ci nebunesc, nespus şi nemăsurat de avuţi. Sute de milioane de lire sterline se scurgeau din conturile lor în fonduri speculative şi în companii financiare private, care nu mai găseau nimic demn de cumpărat cu şuvoiul de bani”.

Londra, cu o săptămână înainte de Crăciun. Timp de 7 zile, 7 personaje creionează tiparele complexe ale vieţii urbane în lumea de astăzi: un manager de fonduri speculative, aflat în căutarea celei mai răsunătoare tranzacţii a vieţii sale, un jucător de fotbal profesionist, recent sosit din Polonia, un tânăr avocat cu prea puţine cazuri şi prea mult timp pentru speculaţii teoretice, un student absorbit de teoriile islamiste, un autor de recenzii literare, un elev dependent de droguri şi de reality-show-uri şi un conducător de metrou, o tânără al cărei traseu uneşte toate aceste vieţi şi multe altele într-un circuit zilnic.

Romanul acesta este extrem de ambiţios, apare ca o satiră inteligentă a vieţii din Londra contemporană, iar autorul lui, Sebastian Faulks, este un veritabil maestru. Acesta a fost redactor şef adjunct al publicaţiei “Independent on Sunday”, dar a publicat editoriale şi în “The Guardian”, în “Evening Standard”. În paralel, a lucrat pentru BBC. În 1993 a publicat bestsellerul “Birdsong”, un roman despre un englez care trece printr-o experienţă înfiorătoare în nordul Franţei, în timpul Primului Război Mondial. Un alt roman al său, “Charlotte Gray”, a fost ecranizat cu Cate Blanchett în rolul principal. Pentru “Amprenta omului” (Human Traces), publicat în 2005, el a primit titlul de Doctor Onorific pentru contribuţia sa la înţelegerea psihiatriei. În 2007 a scris romanul “Engleby”, iar în 2008, “Jocul cu diavolul”, un nou episod din saga “James Bond”. Acest roman, publicat în 2009, i-a confirmat gloria. Cronicarul de la “Sunday Times” afirma: “O poveste despre Londra de azi, punând laolaltă într-un interval de şapte zile terorismul, celebritatea, politica şi criza financiară”. Iar cel de la “The Telegraph” se entuziasma: “Această carte este construită perfect… O plăcere să o citeşti”.

Elogios şi un alt articol din “The Sunday Times”: “Secolul al XIX-lea ne-a dat «Bâlciul deşertăciunilor» de Thackeray şi «Prietenul nostru comun» de Dickens… Secolul XXI ne oferă romanul lui Sebastian Faulks, «O săptămână în decembrie»”. Romanul este tradus de Adriana Bădescu.

Cu mare eleganţă este sugerată opulenţa londoneză de azi şi convenţionalul din lumea artistică. “Împreună, cei patru urcară scările şi intrară în sala principală a galeriei, plină de oameni. Privirea lui Sophie scana vestimentaţiile din organza şi mătase, tafta şi caşmir, blănurile ecologice şi pe cele de vulpe, rochiile negre de cocktail, sobre, cu un simplu şirag de perle, rozurile şi auriurile senine, cu încreţituri şi talii mulate, satinurile până la genunchi şi vreo două-trei persoane în denim atent sfâşiat. Bărbaţii purtau costume cusute manual, unii cu cravată, alţii fără, dar niciunul nu avea luciul acela al hainelor cumpărate de-a gata. Invitaţii erau atât de înghesuiţi încât operele de artă abia dacă se mai vedeau. Conform comunicatului de presă, Liam Hogg şi studioul său lucraseră vreme de şase luni pentru a umple acest spaţiu august prin care trecuseră opere de Rembrandt, Turner, Caravaggio şi Vermeer”

“Vieţi de tinichea”

Este un volum plin de vibraţii ca un elogiu rafinat al contemplaţiei, dar şi o meditaţie elegiacă despre iubire şi despre fumuseţea sălbatică a naturii.

Un roman de Paul Harding, distins cu “Premiul Pulitzer” în 2010. “Prin stilul său uimitor de liric şi de tandru, Harding a creat un roman unic despre moştenirea spirituală, cu un suspans psihologic şi metafizic extraordinar”, nota cronicarul de la “Booklist”. Iar cel de la “Publisher Weekly” preciza: “Un debut remarcabil… Adevărata vedetă a romanului este limbajul lui Harding… un strălucit exemplu de măiestrie romanescă”.

“Vieţi de tinichea” a fost considerat unul dintre cele mai bune romane de debut în 2009, de către publicaţii precum “The New Yorker”, “San Francisco Chronicle”, “Library Journal”, “Minneapolis Star Tribune”, dar şi de către “Amazon”.

Al doilea roman al autorului, în curs de apariţie, reia personajele din “Vieţi de tinichea” din perspectiva fiicei lui George Crosby, Kate, şi a nepotului lui, Charlie.

“Ţintuit în patul său de bolnav, înconjurat de familie – soţie, soră, copii, nepoţi – gata să-l hrănească, să-l spele, să-i citească, George, un fost ceasornicar, simte că timpul se strânge şi că lumea lui se închide. În haosul acestei agonii îl năpădesc amintirile, mai ales cele despre tatăl său, Howard, un vânzător ambulant care bătea drumurile unui colţ de ţară din Noua Anglie, cu căruţa plină de tot felul de fleacuri. Îşi închipuia uşa. Închisă, era invizibilă, înveşmântată în culorile universului. Deschisă, era din lemn gros de stejar şi se deschidea spre afară. Avea mâner de lemn, deoarece încărcătura electrică de pe parta cealaltă ar ţâşni dintr-un mâner de metal. Cadrul uşii deschise înrăma bezna infinită. Întunecimea universului împrejmuia morişca luminii. Degete de electricitate se iţeau din volbura de scântei. Fulgerul acesta lovea şi apoi dispărea într-o clipită”.

Îndrăgostit de natură, acesta se rătăcea adesea oprindu-se ore întregi la malul unui râu, pe un câmp sau la marginea unei păduri, ascunzându-şi acolo crizele de epilepsie, ruşinosul secret al familiei sale.

“Drumul iniţial fusese oarecum drept, dar odată părăsit pădurea îl modelase cu trecerea anilor, tăindu-l pieziş când spre stânga, când spre dreapta, străpungându-l şi acoperindu-l deasupra cu bolta sa. Lumina se strecura din cer în cantităţi felurite. Ramurile arţarilor, stejarilor şi mestecenilor se aplecau deasupra drumului, unele spre celealte, se întrepătrundeau şi deveneau aproape imposibil de hotărnicit, cu frunzele laolaltă împărtăşindu-şi crengile de parcă, după atâtea anotimpuri de convieţuire, copacii se altoiseră unii cu alţii şi deveniseră o unică plantă pe care creşteau frunzele mai multor specii. Lumina era ostatică deasupra capului lui Howard, scânteietoare şi îmbelşugată”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.