Diplomația culturală română în concertul Uniunii Europene

Preliminarii

Principalele provocări – cel puțin la lumină – în anul 2021 sunt pandemia, brexit-ul și noua ordine mondială în urma schimbării aproape simultane a multor megaprotagoniști politici.

a) Consecințele specificului contextului

S-a practicat și se mai practică adesea imaginarea Uniunii Europene după modelul Statelor Unite ale Americii, un fel de State Unite ale Europei. Asta pentru a delimita proiectul actual de intențiile obișnuite ale marilor cuceritori, acela al unui continent cu o singură națiune, limbă, monedă și legislație comună sub hegemonia învingătorului: în epoca modernă, Napoleon Bonaparte cu reformele, unele rămase în vigoare, sau, și mai aproape, Europa sub călcâiul despotului Adolf Hitler.
Doar că Statele Unite ale Americii chiar au devenit o națiune ai cărei cetățeni nu simt o pierdere a suveranității statale, în timp ce Uniunea Europeană este constituită din 27 de state naționale, care opun adesea rezistență la acquis-ul comunitar și resimt o pierdere de suveranitate prin transferarea unor atribuții. Un american spune că e cetățean american, în vreme ce un român, ungur sau francez spune fiecare că este cetățean român, ungur sau francez. Dacă un român se mută în Germania, se spune că a emigrat, deși rămâne tot în Uniunea Europeană.
Pentru statele mici, cultura și performanța reprezintă singurele șanse de a-și impune cuvântul.

b) Noi în lume

Tradiţia
Trăim pe un teritoriu necercetat sau prost cercetat: în jurul strămoşilor acestui loc au existat mari imperii, puternice regate şi numeroase lupte. Popoarele migratoare au trecut pe aici, dar au mers mai departe. Pentru timp de un mileniu, dispunem de foarte puține mărturii ale vieții pe teritoriul actual al României, care, totuși, n-a fost un loc viran. În vreme ce sunt consemnate bătălii și cutremure politice în jur, acest spațiu tace, fiind neconvingător cercetat de arheologi, rămânând Enigma Istoriei. După retragerea aureliană, abia odată cu modernizarea după acest mileniu de ceață, au început să iasă la lumină primele contacte cu lumea. În efortul de recuperare a integrării, românii a trebuit să ardă etape. Ceea ce necesită întotdeauna un efort mare și de multe ori dureros. Înconjurată din toate părțile de vecini nu întotdeauna prieteni, poporul acesta a supraviețuit, ieșind la suprafață ca insulă de latinitate prin tradiții ancestrale, prin cultură specifică, prin adaptarea mentalităților străine la propriile cutume. Sub dominație străină, otomană, habsburgică, sovietică, implicând, așadar, islamul, ortodoxia, catolicismul și reforma, România și-a căutat un drum propriu după deschiderea din 1989, alegând calea democrației apusene.

Europenismul românesc s-a născut târziu. Dinicu Golescu era teribil de mirat când povestea ce se poate vedea la apus, în afara hotarelor ţării. Călătorul valah îşi manifestă uimirea în deceniul trei din veacul al XIX-lea, atunci când boierii băştinaşi n-au ajuns încă să se îmbrace după „moda nemţească”. Puțin mai târziu, Vasile Alecsandri mărturisește: „M-am întors în Iași (de la Paris) aducând cu mine un mare bagagiu de iluzii și de idei moderne… Fanatic naiv și convins că voi găsi aceste sacre principiuri în aplicare (libertatea, egalitatea și fraternitatea)… Însă ce am găsit: libertatea lănțuită cu însăși mâna domnitorului… Libertatea presei ciopârțită de foarfeca cenzurei… Am găsit egalitatea turtită, sărmana! subt un nomol de prejudețe absurde și de prvilegiuri monstruoase, un nomol atât de mare, atât de greu, cât ar trebui un cutremur social pentru ca să-l răstoarne și să-l risipească… Nimic mai trist decât aspectul poporului strivit! Nimic mai viclean și mai brutal decât chipul subalternilor puși în contact cu el; nimic mai umilit decât fizionomia boierilor mici; nimic mai grotesque decât îngâmfarea boierilor mari!” (G. C. Nicolescu, Viața lui V. Alecsandri, E.P.L. 1962, pp. 46-47.) „Cutremurul cultural izbăvitor” a venit în decembrie 1989, însă, în afară de recâștigarea libertății de exprimare, cataclismul n-a fost îndeajuns.

Ca și în privința integrării în NATO, și pentru primirea în UE cetățenii români au răspuns cu un vot masiv pentru, cu mult mai mult DA decât cetățenii altor țări venite din fostul lagăr comunist. Niciunde utopia unor speranțe nemărginite n-a aprins atâtea așteptări. Vechiul obicei de a se vota în totală lipsă de cunoaștere, fără o comunicare reală cu grosul populației, a făcut posibilă ancheta de stradă a lui Mircea Dinescu, care a întrebat dacă NATO este bărbat sau femeie și prea mulți respondenți au răspuns într-adevăr fie că NATO este bărbat, fie că este femeie. Dezamăgirea populației că de la sine nu vine nimic, dezamăgirea unei populații viețuind de secole în siajul trendului conjuncturii momentului a fost uriașă. Consecința: migrarea masivă, cea mai mare din lume dintr-o țară ce nu se află în război.

În calitate de scriitor, am trăit entuziasmul inițial chiar implicat activ. Apoi am publicat numeroase intervenții în legătură cu acest subiect și n-aș avea decât să redau fragmente din intervențiile de atunci, alături de câteva citate culese din presa vremii și din scrierile mai vechi ale altor autori: materialele sunt la fel de actuale și acum, când suntem membrii ai UE ca și cele de acum 30 de ani, când încă n-am fost membrii ai UE.

A rămas, din păcate, actuală și cunoscuta butadă a lui Henry Kissinger, care spunea că nu ştie ce număr să acceseze, dacă vrea să vorbească la telefon cu Europa. Şi, pentru că eu nu pot să despart cultura Europei de restul lumii, cred că întrebarea a rămas valabilă, în primul rând tocmai pentru cultură, fiindcă partea economică şi partea juridică se rezolvă prin dosarele care se negociază înaintea aderării. Partea culturală nu se poate rezolva strict instituţionalizat. (Dacă am ruga pe stradă să ni se spună doi autori maghiari contemporani, sau doi scriitori bulgari contemporani, sau doi poeți croați contemporani etc., rămânând numai la vecinii de peste gard, am primi doar ridicări din umeri. La fel, nici vecinii noștri europeni nu au habar de scriitorii români sau de muzicienii români sau de artiștii plastici români.)

Numărul de interior al Europei la care ar trebui să răspundă România n-a fost multă vreme arondat, prin urmare, nu răspundea nimeni. Din 2007, după primirea în UE, s-a întâmplat ca la numeroase apeluri, nimeni de la noi să nu fie capabil să ia în mână aparatul. Asta, fie că nu-l ştie folosi, fie că îi este frică să-l folosească. În ultima vreme, utilizăm tot mai des mecanisme ce ne ies de sub control.

O altă posibilitate este să răspundem la telefon, dar fără nicio coerenţă. Pur şi simplu, să nu ne putem face înţeleşi. Multe dintre reperele care constituie pilonii conversaţiei ne lipsesc. Dacă un nume din cultura maghiară sau bulgară ne este total necunoscut, până şi numele mari, de referinţă, europene, sunt altele la Bucureşti decât la Praga.
Există o a treia variantă, cea mai periculoasă, de care îmi este cel mai mult frică să nu facă vogă la noi – şi nu numai la noi: la telefon să răspundă un robot. El ştie, el a fost programat pentru anumite răspunsuri şi le va repeta la nesfârşit, indiferent de întrebarea care vine din partea cealaltă a firului.

Da, și mai există şi o a patra variantă: telefonul nostru să fie pus să sune ocupat, deşi deocamdată nu ne caută foarte multă lume.

Suntem în Europa, dar ne izolăm tot mai mult de Europa. Pe vremuri, cei ce aveau pașaport, puteau călători cu același tren de la București la Paris. Astăzi, trenurile noastre ajung cel mult până la Viena. Dar la toate acestea nu este de vină doar proasta propagandă, ci, în primul rând, cea mai proastă reprezentare diplomatică.

„Odată cu trecerea la prostocrație, în România zilelor noastre s-a petrecut un fenomen răscolitor chiar și pentru cei mai sceptici. S-a generalizat relația de slugă. Cineva care nu înțelege altfel Europa decât ca șansă să fie slugă, pretinde apoi slugărit din partea aplaudacilor. Așa se face că totul s-a cam transformat în slugărit!” (Andrei Marga, Cotidianul, 3 ianuarie 2021) Exemple? Suntem de foarte mulți ani „membri cu drepturi egale” în Uniunea Europeană și fiecare prilej este bun pentru a ni se promite că vom intra și în Shengen. Ni se oferă și amănunte de cum și cât de frumoasă va fi această aderare. Se știe exact de ce nu s-a realizat, dar nu o strigăm public pentru a trece peste acest prag. Ba, mai mult, un ministru de externe din 1993, ministru de externe din nou și după un sfert de secol, a afirmat senin că aderarea României la spațiul Shengen nici nu este o prioritate, deși controalele interminabile la granițe aduc foarte mari deservicii schimburilor comerciale și nu numai.

Avem mii de soldați americani pe teritoriul național, ne-am asumat și riscuri pentru această ospitalitate, dar suntem printre ultimii cetățeni ai Uniunii Europene care au nevoie de vize pentru a putea pătrunde pe teritoriul marilor noștri aliați.
Așa că nu trebuie să ne mire că și în contextul pandemiei, România pare să fie tratată ca membru de categoria a doua a Uniunii Europene. „Aflată în plină campanie de imunizare anti COVID-19, România pare să fie una dintre țările cu acces scăzut la dozele de vaccin, comparativ cu alte state europene. Cel puțin așa reiese din declarațiile noului secretar de stat în Ministerul Sănătății, doctorul Andreea Moldovan”. (Claudia Spiridon, Lanțul slăbiciunilor. De ce primește România atât de puține doze de vaccin anti COVID-19, Ziare.com, 19 ianuarie 2021). La fel ni se spune și în Adevărul.ro (17. 01. 21) într-un material semnat de Viorica Marin și intitulat OMS trage un semnal de alarmă: Vaccinarea se concentrează în doar zece țări. Care sunt acestea. Desigur că nu și România.

„România a primit mai întâi de 10.000 de doze. OK, n-o luăm în calcul. Din ianuarie, însă, ne spune însuşi preşedintele Iohannis, România va primi circa 100.000 de doze pe săptămână. Un calcul simplu arată că vom primi 400.000 de doze pe lună, adică 4.800.000 de doze pe an! Asta înseamnă că, folosind o singură doză pentru o persoană, cei 20.000.000 de români vor fi vaccinați în totalitate peste 4 ani şi 2 luni, adică în martie 2024! Şi asta dacă s-ar folosi pentru fiecare cetăţean o singură doză, însă ştim că schema OMS impune 2 doze pentru fiecare persoană. Drept urmare, pentru cei 20.000.000 de români sunt necesare 40.000.000 de doze. În ritmul de 100.000 de doze pe săptămână, vaccinarea întregii populaţii din România se va încheia în luna mai 2028! Pe acest fond, declaraţia lui Klaus Iohannis, dată cu acelaşi prilej, devine una cu adevărat sadică: Chiar dacă începe campania de vaccinare, până când nu va fi toată lumea vaccinată nu putem să ne relaxăm! (Ion Spânu, Cotidianul, 4 ianuarie 2021) Adică, în luna mai 2028?

Privită ca o țară din lumea a patra, cunoscută datorită lui Vald Țapeș și lăudată doar pentru câțiva campioni sportivi, România a rămas la periferia civilizației. Pur și simplu nici după 1989 nu puteai fi înțeles: îmi aduc aminte că în 1991 am fost în Alsacia și m-am plâns într-o discuție cu gazdele la care am fost cazat de așa numita „criză de hârtie”, acea ticăloșie prin care opoziției i s-a închis practic microfonul. Când am fost pe drumul de întoarcere, am descoperit în sacoșa mea un top de hârtie. În felul acesta, bunii mei amfitrioni au fost convinși că vor rezolva „criza de hârtie” din România.

c) Scriitorul/artistul român și Uniunea Europeană

1) „Virușii”: În 1991, scriitorii au protestat că în oficiile diplomatice române își făceau veacul atașați culturali care nu aveau nimic de a face cu domeniul cultural. Drept urmare, Ministerul de Externe. sub conducerea domnului Adrian Năstase, a decis să facă un experiment: să fie acreditați, cu grad de consilieri culturali, scriitori. Experimentul urma să dovedească dacă acești „viruși”, cum i-a numit ministrul, vor schimba imaginea României în țările unde vor activa. Astfel, pentru început, am ajuns diplomați șase scriitori (Ioana Ieronim, Andrei Ionescu, Mihai Sin, Gheorghe Schwartz, Grete Tartler și Eugen Uricaru) în șase capitale socotite importante pentru că în țările respective trăiește o numeroasă diasporă românească. Deși, încă din secolul al XIX-lea, mulți scriitori au fost folosiți în diplomație odată cucerită independența de stat, după 1989 experimentul s-a dovedit un eșec, deoarece scriitorii au fost ejectați de un colectiv închistat, reticient la orice inițiativă nouă. (Doar Grete Tartler a rămas în sistem: după ce a fost consilier cultural la Viena, a devenit ambasador în Danemarca și în Grecia.)

În ceea ce mă privește, m-am implicat la Bonn în două proiecte importante: am inițiat o societate de galeriști dispuși să verniseze artă românească, avantajul lor fiind că ar fi putut fi mereu alimentați cu lucrări noi, împărțindu-și costurile pentru transport, asigurări etc., iar avantajul nostru ar fi fost că n-ar fi plecat doar artiști pe baza unor relații personale, ci un număr foarte mare de pictori, graficieni, sculptori români ar fi pătruns în spațiul german. În doar trei luni am reușit să conving 16 galeriști din vestul Germaniei (și unul din Elveția) și numărul acesta ar fi crescut mereu. Era vorba de galerii de artă din orașe mici și mijlocii, unde fiecare vernisaj putea deveni un eveniment local, fără a fi înghițit de avalanșa permanentă de întâmplări culturale din metropole. A doua inițiativă se referea la tratativele pe care le-am purtat cu conducerile unor societăți de librării din centre unde trăiesc comunități importante de imigranți din România. Am convenit ca în magazinele din acele spații să existe câte un raion de carte românească, după ce am văzut cum veneau cititorii de limbă română la marile târguri de carte, foarte interesați de volumele românești. În felul acesta, ar fi pătruns literatura beletristică și de nonficțiune în Germania și, fiind vândută la prețuri germane, ar fi salvat multe edituri din țară. După ce am fost retras de la post, nimeni nu s-a mai ocupat de aceste inițiative și ele au dispărut încă înainte de a fi fost implementate.

Despre reprezentarea României în lume, am trimis atunci, în 1993, o scrisoare deschisă șefului statului, un text din care citez doar sfârșitul: „Domnule Președinte, vrând nevrând, România se află în Europa și nu va pluti împotriva curentului. (N-a prea făcut-o niciodată… Acum în niciun caz nu are forța s-o facă. Poate aceasta este șansa ei.) Dar Ministerul de Externe de care vorbesc nu are niciun amestec în toate acestea: vizitele demnitarilor noștri nu apar, de regulă, pe niciun post al televiziunilor occidentale, nu sunt menționate pe vidiotext, nu există. (Poate și aceasta este șansa noastră.) Caracteristica politicii noastre externe este percepția celor ce se întâmplă în jur și, eventual, reacția la această percepție. Inițiativele lipsesc. Diplomații din oficii habar n-au ce se urmărește de fapt. De cele mai multe ori nici ei nu știu mai multe decât cititorul presei obișnuite. Adesea li se indică felul cum să reacționeze în contactele cu alți diplomați în legătură cu niște teme ale căror secrete nici nu le cunosc. Dar nu uitați, Domnule Președinte, imaginea externă nu este, până la urmă, decât rezultatul celei interne. M.A.E. nu este nici el altceva decât un produs al politicii interne. Diplomația română – încă o iluzie mai puțin… Fără nicio speranță…”

Acesta a fost contextul în care își desfășura activitatea consilierul cultural acum 30 de ani. Din câte răzbate „afară”, acesta se arată a fi și contextul „diplomației noastre culturale” de astăzi: când se întâmplă totuși ceva, acel lucru se realizează doar prin relații personale.

2) Cafe d’Europe: O tentativă de apropiere culturală a țărilor din Uniunea Europeană a încercat s-o realizeze Președinția Austriacă din anul 2006. Inițiator a fost Jiří Gruša, poet și diplomat ceh, președintele pe vremea aceea a Pen Club Internațional și colaborator al Președintelui Havel. Astfel, pornind de la tradiția cafenelelor unde s-au întâlnit artiștii (la Viena și nu numai), s-au organizat în capitalele statelor Uniunii și în cele două țări care se aflau în fața integrării (România și Bulgaria) lecturi ale unui autor autohton în câte o cafenea în 9 Mai, Ziua Europei. Cu această ocazie, se ofereau prăjiturile specifice din toate cele 27 de state. Evenimentul a fost pregătit prin amplasarea în orașele UE a unor vaci în mărime naturală din diferite materiale, ca simbol pentru mitul inițierii Europei. Manifestarea a fost onorată de miniștri, diplomați etc., iar scriitorii am citit lucrări cu tema Europa. Lucrurile au fost luate în serios, la Praga scriitorul ales fiind însuși Havel. La București, mass-media n-a pomenit lectura, ci doar cum au fost îmbrăcate doamnele ministru și ce prăjituri au consumat.

Revigorarea tradiției culturale nici n-a fost amintită, nici măcar n-a fost sesizată: rolul cafenelelor, a localurilor unde se întâlneau și se întâlnesc artiștii este de multe ori decisiv prin pătrunderea în grup, în ierarhii și în conștiința publicului.

3) Scriitorul/artistul român are vocaţia exilului. M-am întrebat de multe ori de ce pleacă oamenii de valoare din România. De asta pleacă: fiindcă în ţara noastră n-a existat niciodată o scară reală de valori. Nu din cauza sărăciei şi a viselor de belşug de aiurea emigrează valorile, ci fiindcă experienţa a arătat că ţara asta are o capacitate diabolică de a-şi devora cei mai buni copii. Se tot vorbeşte despre dificultăţile de traducere pentru a se justifica inexistenţa din rafturile marilor biblioteci a scriitorilor români. De parcă marii muzicieni, marii savanţi, marii artişti plastici n-au trebuit să-şi ia lumea în cap pentru a se putea realiza… Să vii acum şi să faci scări de valori cu lucrări total depăşite cultural nu numai azi, dar multe dintre ele deja chiar de când au apărut, este o dovadă că nu putem părăsi nişte şabloane de gândire şi de interese. Balcanismul cumetriilor se manifestă atât de pustiitor, încât unele genuri sunt pe punctul de a muri cu totul. Trebuie să te faci frate cu dracul sau să fii nebun pentru a mai scrie teatru într-o ţară unde se renunţă încetul cu încetul şi la regizori, „performanţele” puse pe scenă putând fi montate oricum, chiar şi de actori rataţi.

4) Ierarhiile de ieri și de azi: ca în toate domeniile de activitate, și în sfera culturii ierarhiile sunt supuse clipei. Autori și artiști mult apreciați într-un moment dispar odată ce se sting și cei ce i-au ridicat pe soclurile lor efemere. Percepţia literaturii române rămasă la nivelul ochelarilor de cal ai manualelor şcolare, la valorile impuse de grup şi la efemerele interese personale nu se preocupă decât de conservarea propriei ignoranţe. În România, ierarhiile nu pot fi forţate în nici un caz prin operă. La fel cum alianțele politice sunt extrapolitice, alianțele literare sunt extraliterare. Alianțele muzicale la fel. Etc.

d) Europenismul: (Chiar dacă eu sunt un convins partizan pro UE, nu pot să nu remarc faptul că majoritatea poporului român, aflat pe primul loc la entuziasmul aderării printre toate popoarele aspirante, şi-a bazat consensul pe tradiţia cvasiunanimităţii impuse din perioada de dinainte de 1989. A fost aceea aproape unanimitate care nu angaja cu nimic concret. Cu nimic raţional. Cel mult moral. (Dar acela este un alt subiect.) Aşa cum s-a aplaudat la manifestările comuniste, aşa cum s-a vorbit la obligatoriile cursuri de „socialism ştiinţific”, aşa s-a reacţionat şi la campania pentru UE. Era o direcţie care a fost pusă pe tapet, un dat a cărui legitimitate nu se discuta. Plus că mai funcţiona şi decepţia suferită „în onoarea de familist” că ăia au fost primiţi şi noi nu! Da’ ce? Noi suntem mai puţin breji ca ei? În siajul aceleiași frustrări este și veșnica noastră uimire revoltată că „toată lumea are personalități autohtone recompensate cu Premiului Nobel, numai noi nu. (Las la o parte că atunci când am avut personalități bine plasate pe lista Academiei Nobel, din țara disperată că nu am fost nominalizați au venit denunțurile grave la adresa celui propus…)

Când am publicat – cu dovezi! – cazul medicului profesor Ioan Moraru, colaureat alături de un savant rus și unul american, cu Premiul pentru Pace, informația, fie n-a fost luată în seamă, fie a fost negată, fie minimalizată, de parcă aș fi distrus un subiect drag de autocompătimire. (Autocompătimirea în „Psihologia transversală” este definită drept „satisfacția din insatisfcație”… – Gheorghe Schwartz, Psihologia transversală, parametrii dispoziției, parametrii comportamentului, în slujba satisfacției, Ediția a VI-a adăugită și revăzută, TipoMoldova, Iași, 2016, pp. 55-58) Pe Wikipedia mai poate fi citit și astăzi: „Laureat al Premiului Nobel Pe situl Comitetului Nobel, la decernarea premiului din 1985, numele lui Ioan Moraru nu este menționat nicăieri. Ca fondatori sunt menționați doar Bernhard Lown și Evgeny Chazov. În 1985 organizația avea ca. (Sic.) 135.000 de membri. Nu este clar ce rol a avut Ioan Moraru în organizație, dacă o fi avut unul (numele lui nu este de găsit pe situl oficial al organizației)”!!! Într-adevăr, Ioan Moraru n-a fost decât vicepreședintele organizației… Nu s-a găsit nimeni să facă necesarele corecții?!

e) Formă fără fond: Ne place să facem caz de marile noastre personalități culturale, chiar dacă acestea au părăsit țara. Un exemplu dintre cele multe îl reprezintă cazul Brâncuși. După ce statul român comunist a refuzat generoasa ofertă a genialului sculptor de a repatria inestimabila sa moștenire, statul român liber n-a găsit bani pentru a prelua capodopera „Cumințenia pământului”, bani cu care nu s-ar putea realiza nici măcar câțiva metri de autostradă. (Care și așa nu se fac…) Și, în vreme ce laudele emfatice și gratuite nu mai contenesc, casa artistului a fost lăsată să se prăbușească. Am dat acest exemplu pentru a încerca să explic lipsa de activitate a celor însărcinați să prezinte cultura română în țară, în Europa și în lume – lipsa de activitate ce nu este decât reflectarea în oglindă a managementului cultural intern.

f) ICR: După 1990 s-a instituționalizat reprezentarea culturală română în cele mai importante țări ale lumii. Primii conducători ai noii instituții au fost personalități cunoscute, în ordine, Augustin Buzura, Horia- Roman Patapievici și Andrei Marga. Atunci când Andrei Marga a încercat să trezească din amorțeală mai multe centre și să introducă și structuri interne, după raționamentul de bun-simț că la fața locului se cunoaște cel mai bine ce este indicat să fie exportat, a urmat un val furibund de atacuri mediatice la adresa demnitarului reformist, care, drept urmare, a fost schimbat. Următorii președinți nu s-au remarcat prin nimic, dar n-au avut nici prestigiul și nici dorința de a lăsa „cutremurul cultural izbăvitor” să-și facă efectul. (Când scriu aceste rânduri, ICR nici nu mai are de multă vreme un președinte, iar activitățile raportate de niște birocrați sunt asemănătoare cu cele de dinainte de 1989.)

g) Gașca: La fel ca în toate domeniile din țară, mult și inutil blamatul nepotism este valabil și în cultură. Acesta a fost și principalul motiv pentru care am încercat să promovez un grup mai mare de artiști plastici în spațiul german prin intermediul Asociației de galeriști, acesta a fost și motivul prin care am încercat să aduc în Germania și cărțile autorilor români care nu fac parte din grupul privilegiaților. Astăzi ne aflăm nu numai în situația din 1992, ba chiar în cea din epoca de dinainte de 1989. Dacă vom răsfoi lista premiaților din anii 1950, vom vedea câți dintre ei mai sunt valizi astăzi. Atunci scuza era dictatura. Dar dacă vom observa și lista din 1990, vom găsi aceeași situație. Prea puțini artiști își păstrează importanța odată cu plecarea lor fizică, dacă relațiile nu mai funcționează.

Un mod – la ora aceasta aproape unicul mod de a pătrunde în conștiința publicului, cel puțin pentru literați – este includerea în programele școlare. Și manualele alternative propun anumiți autori. Măcar numele acestora rămâne în memoria absolventului, chiar dacă nu în memoria activă. Din păcate, răsfoind manualele diferitelor generații de foști elevi, situația exemplifică efemeritatea notorietății de moment: în afară de clasici, ceea ce a trebuit să învețe un elev dintr-o perioadă este înlocuit de cu totul alte nume în perioada următoare. Da, pentru marea majoritate a publicului, numele și operele aflate în școală sunt aproape singurele repere pentru literatura română. Și, din păcate – de câte ori am auzit formula „din păcate” în contextul diferitelor comunicări din cadrul simpozionului? – din păcate, mulți responsabili pentru exportul culturii române n-au nici ei alt bagaj de cunoștințe în domeniu, cel mult cele obținute tot prin relații personale.

h) „Turnirul poetic”: Un exemplu elocvent al celor tocmai expuse îl reprezintă așa-numitele „turnire poetice” inițiate de actuala conducere a Uniunii Scriitorilor. Este vorba despre întreceri literare între echipe formate din poeți din două filiale. Până aici nimic de comentat: în antichitate și în evul mediu a existat tradiția unor asemenea confruntări. Doar că actualele întreceri au avut loc în Spania, în Turcia, în Ungaria, în Bulgaria, în Republica Moldova – toate fără spectatori, nici măcar diaspora română nefiind invitată!…

i) Îndobitocirea prin media: „Asta ni se cere, asta se vinde”. Cultura română, finanțată de stat la pragul subzistenței, este privită în țară ca orice marfă. Și ca să fie mai atractivă pentru publicul larg, cel mai degrabă sunt prezentate știrile tip can-can în detrimentul analizelor, recenziilor, comentariilor. De misiunea educativă a mass-mediei nu se mai vorbește deloc. De exportul culturii nu se preocupă cu adevărat nimeni. În spațiile unde se prinde TVR Internațional se continuă difuzarea de filme cu ilegaliști și sunt prezentate tot doar știri (mai ales mondene) despre grupurile privilegiate.

j) Agentul literar de la noi și de afară: Puținul, foarte puținul produs cultural care izbutește să treacă granițele țării este doar rezultatul unor relații personale. Numai că nu relațiile personale dau măsura valorii… În ceea ce mă privește, tot mai dezamăgit de diplomația culturală oficială a României actuale, sunt convins că singura șansă pentru penetrarea reală a scriitorilor și artiștilor noștri în lume poate fi realizată cu ajutorul unei instituții private care nu se face simțită la noi: instituția agenților literari/culturali. În privința celor literari, aceștia sunt preocupați de aducerea în țară a operelor străine, ceea ce este foarte bine. Doar că autorul autohton nu are la cine să apeleze. Or, eu sunt încredințat că un agent literar profesionist, tenace și cu relațiile internaționale bine implementate ar putea câștiga la fel de mulți bani ca un impresar de sportivi, întrucât și din opera unui autor s-ar putea obține sume considerabile. Avantajul ar fi nu numai pentru agent și pentru autor, avantajul ar fi și acela că o editură străină, și ea interesată de câștig, preferă valoare sau măcar vandabilitate pentru ceea ce ar prelua. Iar relațiile din țară n-ar mai fi suficiente și afară. Mai mult, am propus chiar inființarea unei specializări academice pentru pregătirea unor profesioniști ai impresariatului de artă. Deocamdată, propunerea a rămas fără răspuns.

5. Concluzii: cele trei tare care otrăvesc orice demers în România, inclusiv cel al exportului cultural

Am mai spus-o și o tot repet: în România de astăzi s-ar putea trăi bine, dacă nu chiar foarte bine, de nu ar persista în toate domeniile de activitate cele trei tare care otrăvesc orice demers, inclusiv cel cultural, tare care planează ca un blestem peste soarta poporului și a țării:

1. Ierarhiile aberante, vizibile în toate sectoarele de activitate patronate de stat, fiind știut că așa-numitele „angajări prin concurs” sunt mai întotdeauna cu dedicație, obligativitatea lor fiind strict formală, cunoscându-se de cele mai multe ori de la început câștigătorul. Când nu sunt interese de partid, sunt interese de grup.

2. Lipsa valorii cuvântului, cineva putând declara luni „cu toată convingerea” la un program TV că X este un personaj onorabil și foarte eficient în poziția sa, iar marți, din nou „cu toată convingerea”, pe un alt canal (sau chiar pe același) că X este hoț, incompetent și duplicitar. De aici, migrările de la o formație politică la alta, în cazul politicienilor, de aici efectele lipsei de cuvânt în administrație, de aici efectele lipsei de cuvânt în viața cotidiană.

3. Totul începe cu fast, dar se tot tărăgănează ori nu se termină niciodată: de la marile inițiative economice lansate cu tăieri de panglici și cu reportaje festive și până la mari proiecte culturale. Avem nenumărate asemenea proiecte celebre, începând încă de la Hașdeu…

Diplomația culturală nu este decât imaginea în exterior a mentalităților noastre din interior. Vorbind despre încercările la care este supusă UE astăzi, Andrei Marga observă pe drept că „Peste toate, însă, Uniunea Europeană are de asumat faptul că sursa majoră a dificultăților și neajunsurile rezidă în precaritatea soluțiilor proprii” (Andrei Marga, Perspectivele Uniunii Europene, Cotidianul, 30 ianuarie 2021) Soluțiile trebuie să vină din țările membre. Dar tocmai soluțiile adevărate, realiste și eficiente, bazate pe profesionalism și performanță, lipsesc diplomației culturale române în concertul Uniunii Europene. Și lipsesc nu numai diplomației culturale…

În condițiile unui „Risc mare de explozie UE și a monedei euro” (Călin Marchievici, Cotidianul 30 decembrie 2020.), aflăm totuși de la Lucian Negrea în Știri pe surse din 26.01.21, că Bogații lumii au făcut profit în pandemie: cei săraci vor avea nevoie de peste 10 ani pentru a-și reveni. Întotdeauna este hazardat să faci asemenea previziuni într-o lume cu o evoluție atât de plină de neprevăzut. Dar un lucru cred că poate fi pronosticat: diplomația culturală română rămâne pe drumul ei – fie pandemie, fie nu. Adică stă pe loc.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.