Dîra stînjenitoare a unui talent epuizat
Mircea Cărtărescu, Nu striga niciodată ajutor, București, Editura Humanitas, 2020, 124 pag.
-cronică literară despre un eșec poetic, de SORIN LAVRIC
Cînd am citit cronica „O jale” despre ultimul volum semnat de Mircea Cărtărescu (numărul 42 al „României literare”), mi-am spus că, aflat într-un acces de maliţie acută, criticul literar l-a preschimbat pe poet în victima ironiilor pe care obişnuieşte să le pună în verdicte. Şi cum rareori mi s-a întîmplat să fiu de acord cu Daniel Cristea-Enache, între noi domnind un armistiţiu pe temei de litigiu trecut sub tăcere, mi-am spus că a venit momentul ca, tăgăduindu-i sentinţele, să-i dau o replică ejusdem farinae. În fond, clonţul nemilos cu care muşcase din poet merita o ripostă similară, de aceea gîndul de a-i răspunde cu aceiaşi dinţi îmi surîdea nespus.
Drept care am deschis Nu striga niciodată după ajutor, căutînd puncte de sprijin în polemica pe care o cloceam într-adins. Din păcate, a trebuit să înghit în sec: Daniel Cristea-Enache nu numai că avea dreptate, dar fusese de-a dreptul gentil în maniera curtenitoare cu care descria un eşec deprimant.
Eşecul lui Cărtărescu din acest volum uimitor de slab are patru cauze. Prima stă în încălcarea unei reguli draconice: noţiunea unei emoţii nu produce emoţie. În poezie, relaţia cauzală dintre sentimentul poetului şi cel al cititorului nu există. Dacă poetul scrie că e disperat, cititorului nu-i pasă, fiindcă un sentiment nu se transmite numindu-l prin concept, ci sugerîndu-l prin asocieri, împrejurări sau figuri de stil. Nimeni nu suferă dacă citește că poetul suferă, dimpotrivă va da pagina plictisit. Mai precis, dacă vreau să-l fac pe cititor să simtă că mă chinui, nu mă apuc să scriu „mă chinui”. Dacă vreau să-i sugerez că sînt la pămînt nu scriu ad litteram „sînt la pămînt”. Dacă mă doare inima, nu scriu literal că „mă doare inima”. Numirea prin termen a simţirii nu provoacă nici o simţire.
Două treimi din volumul lui Cărtărescu e alcătuit din numirea unor simţiri psihologice care nu transmit nici o emoţie estetică. Şi toate se referă la marea, incurabila și indelebila lui durere. „Mi-e foarte greu acum/foarte greu/sînt tare chinuit/ mai mult decît pot spune.” (p. 45) Marasmul prin care trece nu mișcă cu o iotă umoarea cititorului, fiindcă gura bardului nu transmite nimic, doar enumeră cuvinte cu denotație fixă: chin, greu, foarte greu. Flașneta de plîngeri despre cît de chinuit e poetul se învîrte nestingherită pe zeci de pagini. „Sînt la pămînt/nu mai văd nici o ieșire/sînt cu spatele la zid.” (p. 44).
Unde deschizi cartea, aceeași lamentație golită de suflu estetic. Cititorul, oricît ar compătimi cu supliciul rapsodului, ridică din umeri. „Un atac de panică mi-a fost/ îndelungata mea viață/frica la vederea cuțitului/ah, nu mai pot!/nu mai pot!” (p. 23) Neîndoielnic, poetul nu mai poate, drama e că neputința nu-i vine din carenţa vigorii, ci din lipsa expresivității. Acest „ah, nu mai pot” e din categoria scîncetelor inestetice cu care un ins își atinge nadirul inspirației. O văicăreală perpetuă nu are darul de a-ți smulge indulgențe artistice. Il citești cu jena celui care a nimerit peste un om clătinindu-se pe marginea drumului. „Mi-e rău/am fost adînc rănit/apoi m-am rănit singur/şi mai rău/am așteptat ceva de la tine/iar tu m-ai rănit/şi mai tare/am ochii în lacrimi/chiar îi am/plîng fiindcă mă văd plîngînd”. (p. 72) Hohotul acesta tînguitor ar sluji de minune unui libret intonat pe cadențe de manele, dar nu unui poet de rang din literatura contemporană. Cărtărescu are ochii în lacrimi, îl cred pe cuvînt, atîta doar că efectul estetic e nul.
E drept, nu i se poate tăgădui sinceritatea: „Mă doare/ mă doare insuportabil/aștept/ca un jupuit de viu/ ca un văzător/ca un cîine”. (p.68) Dacă i-aș cere unei bătrîne suferind de colici renale să-mi descrie durerea pe care o îndură zilnic, nu ar putea fi mai concisă: durerea exclude divagația. Cînd îl doare, poetul se leapădă de tropi, de farafastîcuri stilistice și de specioase întortochieri verbale, spre a declara scurt: „Mă doare/ mă doare insuportabil”. Iată un nec plus ultra: ceva mai concis în materie de suferință nu se poate închipui. Nici un proscris din temniţele comuniste nu s-ar exprima mai direct. Dar cum poetul chiar e un jupuit de viu, obsesia durerii îi copleșește inima, și atunci iscă o strofă inubliabilă: „Când mă doare foarte rău inima/îmi desfac coastele/O scot/Mă uit la ea/dacă pot o repar/Dacă nu o arunc.” (p. 89)
La strofa aceasta mi-am amintit de versurile pe care Călinescu, în Cursul de poezie, le dă drept exemplu rizibil de inepție sentimentală: „Mă doare inima/Mă doare sufletul/Mă doare dorul.” E întocmai cazul lui Cărtărescu, pe care îl doare inima poezii la rînd. Uneori e de-a dreptul subtil, strecoară în mijlocul durerii cîte o inimă în carență anatomică: „Mă doare, mă doare foarte rău, chiar și acum/dar nu inima/ci locul/unde/ar fi trebuit ea să fie.” (p. 90) Marota durerii cade ca o darabană sîcîitoare: „E ora cinci seara/şi nu știu ce să fac/cum să scap de durere/cum să merg mai departe.” (p. 66) Un lăutar încropind sponte sua stihuri de însoţit vioara ar fi fost mai convingător.
Sub unghi intelectual, platitudinea versurilor e înmărmuritoare. Nici o sugestie de preocupare filosofică nu le tulbură curgerea. Cînd vrea să cadă pe gînduri, Cărtărescu e infantil, cînd vrea să mimeze profunzimea, e steril. Verbele suferinţei îi cad ca cenuşa uscată dintr-o urnă căreia i s-a spart fundul. Cînd obosește să repete sisific cît de mult îl doare, poetul intră în clenci de dilemă metafizică, cade la îndoială, începe să mediteze, și atunci marile întrebări ale omenirii îl copleșesc: „Să deschid computerul?/să citesc o carte?/să ascult muzică?/încearcă să faci asta/când te doare teribil/ orice/ să iau un medicament?/să-mi mușc mîinile?/ să încep să țip/ aci/pe sofa?” (p. 66) Un puşti cu mintea vraişte, obosit de sarabanda jocurilor pe calculator, şi-ar fi pus întrebări mai deștepte.
„Mi s-a terminat cafeaua/de-acum am să somnolez/și nici un poem/nu va mai fi posibil.” (p.53). Foarte adevărat, e neplăcut să ți se termine cafeaua, atîta doar că francheţea nu e o condiţie a poeziei, iar stanţele acestea trădează un spirit găunos, din care a dispărut orice imbold spre zicerea memorabilă. Poetul trîntește vorbele după capriciul improvizației, parcă la ceas de nervi încinşi. E inutil să-i cauți idei, asociații inedite sau apoftegme de gînditor trecut prin înțelepciunea lumii. Parcă un duh malefic i-a înțepenit mintea, trîntindu-i un deochi menit a-i gîtui inspirația.
A doua cauză a eşecului stă în smiorcăiala de bărbat cu plete cănite, a cărui lamentație te duce cu gîndul la insecta prinsă în chihlimbarul propriei vîrste. Cărtărescu face figura unui scrib stors de puteri, pe care îl privești cu înţelegerea cuvenită epavelor lirice. Omul își plînge de milă cu ostentație, precum un cabotin ce-și face din suferință o mreajă cu care înmoaie sufletul naivilor. Văicăreala îi este neobosită, la fel ca mironoseala cu care se înduioșează de cîtă suferință îi clocește sub piele. În timp ce se dă cu capul de toți pereții, mimînd disperarea, Cărtărescu se privește complice într-o oglindă secretă, încîntat de cît de strivit, de uitat, de singur, de rănit, de neglijat, de umilit este. Un răstignit scriind elegii boante pentru cei săraci cu duhul. „Totul e zdrobit în mine/doamne/mă mir că mai pot să pun/ un picior înaintea altuia.” (p. 88) Rumeguşul acesta de scînceală prefăcută indispune peste măsură pe cititorii înzestrați cu un minim gust.
A treia cauză stă în vocabularul restrîns la sponciul unei limbi minime, fără nici o tresărire de originalitate pusă în tropi. Poetul suferă de lexicopenie, de împuținarea drastică a fondului uzual de buchii. La el nu e vorba de o simplificare pînă la esență a limbii, ci de o sărăcie cronică, rău prevestitoare. Poetul nu mai are cuvinte, de sintaxă nu mai vorbesc, iar carența o suplinește printr-un șir de substantive între care nu se mai ostenește să pună particule de legătură. Rezultatul e o îngrămădire de asociații tîmpe, fără logică internă. Îmbinările sînt atît de facile încît de scutesc de orice efort intelectual: „Viaţa/moartea/tristețea/liniile din palmă/glasul.” (p. 32) Cărtărescu scrie spînatic, fără peri de atracție estetică. Următorul pas în evoluția lui lirică va fi onomatopeea zăludă, alături de silabisirea anevoioasă, ieşită din gura unui posac cu scufie pe creștet.
A patra cauză stă în serbezimea unor episoade minore pe care le descrie cu emfaza celui care trăiește mari evenimente: un pitic în pielea lui Nietzsche. Poetul îşi duce maşina la spălat, vede o fetiţă deschizînd geamul, mîngîie o pisica oarbă, doarme pe burtă, se uită cum îi cresc unghiile. (p. 91) Secvenţele sînt domestice pînă la pragul banal al mizilicului cotidian. Și totuși, ele sînt înfăţişate solemn drept întîmplări adînci, ca revelaţiile gînditorului din vîrful Engadinei. Neavînd un unghi din care să-și surprindă „răscolitoarea” dramă, poetul alunecă în răfuieli futile: „Cititorule/care cu scîrbă/pufnești/la poemele mele/de doi bani/îţi dau întîlnire/peste doar un secol/atunci/n-ai să-mi pufnești/iar eu/n-am să mai scriu versuri/nici de un ban/nici de doi.”(p.72)
Într-adevăr, versuri de doi bani. Între autorul Levantului şi cel al volumului de faţă se cască prăpastia unei căderi în gol. Nici măcar umbră a celui care a fost odată, din Mircea Cărtărescu nu a mai rămas decît dîra stînjenitoare a unui talent epuizat.
” Nici măcar umbră a celui care a fost odată”. Dar a fost vreodata cineva? Acest panglicar, palit cu leuca, n-a fost in stare sa scrie ceva cu cap si coada. Cartile lui sunt o insiruire de vorbe fara sens, pe care numai snobii le apreciaza.
De ce nu-mi publicati comentariul. Nu am comentat articolele din ziarul D-voastra de mai multe zile.
Unde apare LIMBISMUL POLITIC, nu mai incape nici-o alta valoare. Iar tovarasul cartarescu a devenit expert in LIMBISM POLITIC.
Nu râdeți de profesorul de Simțire Omenesca al lui Băsescu, etern aflat pe noptiera sa, la îndemână.
o fi buna analiza, ptr reviste de specialitate. dar daca loveste in cartarescu, plesu, patapievici,etc, merge si intr-o gazeta de stiri.
Cam tarziu si-au dat unii seama ca acest impostor n-a fost niciodata un talent literar autentic.
Levantul a fost plagiat, asta ii este adevarata valoare a basistului sugaci de dreapta. E poetul/ scriitorul „profunzilor” #rezist.
„Cărtărescu face figura unui scrib stors de puteri, pe care îl privești cu înţelegerea cuvenită epavelor lirice.”
Ce-ar mai fi de spus?
sa zicem ca la autor este traditionala invidie de breasla. dar voi ,care n-ati citit nimic, dece aruncati cu laturi in omul asta? numai-si-numai pentru „enciclopedia zmeilor” ar merita recunostinta noastra. ce scriitor roman,in viata sau nu, cunoasteti, cu mai multe traduceri ,premii, in strainatate?
„Între autorul Levantului şi cel al volumului de faţă se cască prăpastia unei căderi în gol”, spune dl. Lavric. Nu cred ca o carte ca Levantul poate fi un pisc, pentru ca noi sa spuneam ca prezenta carte e o cădere de la înalțime. Levantul e facut din alte carti, prin prelucrarea lor, ca majoritatea cărților de poezie ale lui MC. Acolo el a avut modele pe care le-a rescris, pastisat sau plagiat și de aceea a lăsat impresia că ar spune ceva. Dar proba poeziei o dai fără să te inspiri din poezia lumii, fară sa imiti ritmurile, lexicul, imaginile, tehnicile, viziunea, ideile altor poeți. Poezia de biblioteca a lui MC e la fel de proasta ca poezia comentată azi, care vrea sa fie autentică atunci când e puerilă și jinduiește să fie emoțională atunci când numește emoțiile. Și cel mai trist este că un asemenea poet este premiat cu cele mai mari premii… Multumim criticii mpentru ierarhiile poetice. Si apoi, levantinul este un poet CANONIC! Daca nu credeti, consultați lista canonică a poeților români!
@orwell: cat a costat publicarea in strainatate a elucubratiilor acestui neispravit, inclusiv premiile acordate de snobi?
Cărtărescu ştia că 2020 e un an fără Târg de Carte Gaudeamus.
Odata cu abilitatile inspaimantatoare de a jongla cu principiile si cu realitatile – descoperite la umbra dosului basist, individul si-a developat definitiv natura-si proteica.
Asa ca acum se pregateste pentru woke-culture, unde astfel de lamentatii sunt moneda curenta.
A devenit un poet-snowflake.
@orwell:
Traducerile astea, cu premii cu tot, ne-au costat aproape 1 miliard de euro, e putin dupa tine?
https://www.cotidianul.ro/imaginea-lui-cartarescu-a-costat-statul-4-086-887-500-lei/
Poetul a ajuns deja la varsta la care trebuie sa i te adresezi cu „maestru”. O merita din plin chiar daca ratatii aia nu-l innobileaza cu premiul lor ajuns de rahat. Suprema sa premiere este faptul ca Petrov incearca neobosit sa-i citeasca opera.
La betie citesti orice-ti cade in ochi…MC are sigur o tråire autenticå, FOAMEA, foamea de mancare. L-am avut vecin de maså la un restarant in Arad, avusese pare-se o intalnire de afaceri literare cu arådenii si, fiind ora pranzului, ajung la restaurant. Umbrå , fiul si el prezent si tot flamand, vine comanda si ambii nu mai asteaptå ca restul mesenilor så fie serviti ci incep så infulece din bucate, ciorbå cred, se vedea cå le este FOAME. Am ghicit autenticitatea tråirii! Parese, singura.
Din prezentarea dlui Lavric am impresia ca opera e o lucrare de admitere in clubul nombrilistilor in care banuiesc faptul ca presedintele comisiei e dl Liiceanu
E bine să mai și râdem. Nu cred că avem a ne căi că suntem răi, în cazul de față. MC e blindat perfect în narcisismul lui. Mulțumit de sine și hotărât să nu-și piardă liniștea interioară ascultând ceva contrar, cum singur spunea recent.
Vă mulțumesc pentru autorul trecut ordonat de data asta. Ar fi util să-i putem regăsi ușor și articolele precedente (despre Rudolf Steiner, Ioan F. Pop și Dan Stanca, dacă le-am găsit pe toate).
@AI
Cele 4 miliarde de lei sunt lei vechi. Și probabil recuperate din plin din drepturile de autor încasate de ICR de pe urma vânzărilor cărților lui Cărtărescu.
Scrie, Lavric, la fel, lucid, si despre Chifu, si te cred…