„Distrugerea galeriilor romane, un tsunami împotriva culturii şi istoriei naţionale”

În dimineaţa zilei de 16 mai, 1970, pe la ora 3, telefonul de serviciu al inginerului-şef Aurel Sântimbrean a sunat lung, prevestind o urgenţă extremă la întreprinderea minieră Roşia Montană. La celălalt capăt al firului, unul dintre maiştri ţipa în pâlnie: „Veniţi, tov. Inginer-şef, s-a crăpat pământul şi s-a prăbuşit tavanul galeriei peste vagoneţi, iar şuvoaiele de nămol şi apă vin peste noi în cascadă, cu buşteni, crengi şi frunze…, nu’ş ce poate fi…”. Omul vorbea de un „accident natural”, petrecut la 140 de metri adâncime. La volanul Daciei sale 1100, cu ochii încă tulburi de somn, tânărul inginer a ajuns la Roşia înainte de ivirea zorilor. După investigaţii amănunţite, şi-a dat seama că echipa sa a făcut una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din Europa: o mină de aur romană intactă! Descoperirile ulterioare, inclusiv cele datorate arheologilor francezi, de acum 5-6 ani, din masivul Cârnic, au întărit o suspiciune mai veche a specialiştilor români, anume că Roşia Montană este spectaculoasă la suprafaţă, dar este şi mai interesantă, de-a dreptul unică pe lume, în subteran. Povestea pe care ne-o spune inginerul geolog Aurel Sântimbrean anulează orice încercare de a minimaliza acest patrimoniu inestimabil.

„Toată lumea a fost uluită de frumuseţea tunelurilor în formă de trapez, construite cu dalta şi ciocanul”

– Ce aţi găsit sub pământ, domnule inginer? Vă mai amintiţi momentul surprizei maxime?

– După ce s-a scurs apa şi am putut intra, am crezut că am dat peste o galerie veche de vreo câteva zeci de ani, eventual de pe vremea austriecilor. Nu-mi puteam imagina că intrasem acolo unde, timp de două mii de ani, nu mai ajunsese nimeni, nu mai pătrunsese nici măcar aerul… Ştiam că în masivele Orlea, Tarina şi Carpeni fuseseră lucrări antice, dar nu-mi venea să cred că avusesem norocul să dau chiar eu peste una dintre ele. Toată lumea a fost uluită de frumuseţea tunelurilor în formă de trapez, construite cu dalta şi ciocanul, de firidele în care minerii iliri îşi agăţau opaiţele, de urmele de daltă de pe tavan, de bandajele de lemn… Aceste bandaje, odată ce au luat contact cu aerul, s-au făcut pulbere. Am reuşit totuşi să salvăm doar şase fragmente, care pot fi văzute şi astăzi. Cu acordul conducerii, mai mult tacit, să nu ştie prea mulţi tovarăşi de la Centru, am început curăţarea. Pereţii erau perfecţi, aşa cum se pot vedea şi astăzi, galeria fiind, pe porţiunile cu rocă slabă, susţinută în lemn, „în desiş”, cum se spune, adică lemn lângă lemn. În total, am eliberat circa 420 de metri de galerie, pe două niveluri, pregătindu-le pentru a fi puse în circuitul turistic. Aveam în faţă toată tehnica romană a mineritului, atât galeriile în formă de trapez, cât şi în formă de triunghi, nemaiîntâlnite nicăieri în Europa. Împreună cu ortacii mei, Berindei Ioan, Toderaş Brutus şi Vuzdugan Francisc, am cutreierat după aceea toate subteranele, în căutarea altor şi altor galerii antice şi medievale. În Tarina, am găsit nişte lucrări deosebit de frumoase, în formă de triunghi, pe care ne-am propus să le unim, printr-un tunel de circa 200 de metri, cu galeriile trapezoidale din Orlea. Din păcate, şefii de la minister n-au aprobat, motivând că nu sunt bani.

– Galeriile din Tarina sunt mai frumoase decât cele din Orlea?

– Da, mult mai frumoase, deoarece au formă de triunghi şi o lungime apreciabilă. Exploatarea e pe filon, se vede că minerii iliri au scos mult aur de acolo. La un moment dat, se deschide un amvon ca de biserică, unde stăteau cei care-i supravegheau pe lucrători, să nu ascundă aurul. Ne-am pus problema dacă minerii erau liberi sau condamnaţi, ocnaşi. Am adus lămpi puternice şi am fost acolo de patru ori, căutând, în întunericul netulburat de două mii de ani, să găsim nişte găuri, nu cumva erau legaţi în lanţuri? N-am găsit, e posibil să se fi astupat, dar ne-am delectat cu frumuseţea formidabilă a galeriilor. Până la urmă, ne-am mulţumit cu Orlea. Amenajarea a durat şase ani, deoarece n-am avut bani special alocaţi pentru asta, tovarăşii nu doreau aşa ceva. Am folosit bani cu ţârâita, din economii mascate, cu ştiinţa doar a răposatului director Toderaş. Bietul om a avut după aceea probleme cu un ministru adjunct, pe nume Dobre, „frate” bun cu mulţi miniştri şi secretari de stat de azi, din Ministerul Economiei. I-a făcut mizerii mari directorului, pentru că şi-a permis să amenajeze muzeul, galeriile şi celelalte facilităţi turistice… Până la urmă, ne-a salvat soţia tovarăşului ministru, o iubitoare de istorie, care l-a determinat pe soţ să-şi schimbe opinia la 180 de grade. Dobre a revenit şi m-a luat pe mine în primire, că de ce am stopat lucrările şi cum de mi-am permis să las în ploaie stelele funerare romane (în realitate, lăsate fără acoperiş din ordinul lui). Eh, picanterii din Epoca de Aur…

„Spectacolul industriei antice întrece orice închipuire. Roşia Montană ar putea deveni cel mai important obiectiv turistic al României!”

– Aţi cercetat mai multe galerii romane din jurul centrului istoric al Roşiei Montane. Practic, satul este încercuit de o „centură” de mine antice, peste care se suprapun minele medievale şi moderne. Ce alte descoperiri aţi făcut în aventurile dvs. subterane?

– Într-adevăr, am umblat mult pe sub pământ, deoarece am simţit că acolo e o lume fascinantă, necunoscută. La Hăbad, în sud-vestul masivului Cetate, am descoperit un opaiţ roman uitat într-o firidă de un miner… Tot acolo am dat peste 25 de altare votive, semn că locul era sacru. Într-o galerie din Cârnic, căutând prin mâl, am găsit un ciocan metalic, ciocanul cu care băteau minerii în daltă, pentru a scobi roca. La Piatra Corbului, în sudul Cârnicului, am cartat toate galeriile daco-romane făcute cu focul şi cu apa, iar între anii 1962-1965, am făcut o probare generală a întregului zăcământ aurifer de la Roşia Montană, depistând galerii romane de suprafaţă în Orlea, în Jig-Văidoaia, în Cârnic, în Cetate.

– Vorbiţi de masivul Cetate, cel distrus din ordinul lui Ceauşescu. A mai rămas ceva din acest monument al naturii, cândva unic în lume?

– Partea sud-vestică a rămas intactă! Nu s-a mişcat nimic. Acolo sunt galeriile romane făcute cu focul şi apa, la suprafaţă, iar la câteva zeci de metri, este vestitul mormânt circular roman. Aici găseşti lucrări circulare şi eliptice, cum nu se mai află în Europa. În flancul vestic au fost identificate galerii romane săpate cu dalta şi ciocanul. O zonă formidabilă, uşor accesibilă, care necesită amenajări minime. Ca să nu mai vorbim de Orlea, Cârnic, Văidoaia, Tarina sau Igre, toate bogate în vestigii daco-romane.

– Complexul roman de la Roşia Montană este, după cum spuneţi, foarte amplu, aproape tot ce atingi acolo vine din antichitate. Cum s-ar putea „descărca” arheologic această suprafaţă sacră pentru poporul român?

– Dacă cineva ar îndrăzni să aprobe această blasfemie antiromânească, ar trebui să se aştepte la judecata aspră a prezentului, dar şi a viitorului. Cu un minim bun-simţ, eu zic că acest complex roman unic se poate amenaja pentru turism. Cu drumuri decente, nu autostrăzi de viteză, poţi ajunge aici cu uşurinţă. În fiecare masiv, chiar dacă distanţele dintre ele nu sunt mai mari de câteva sute sau zeci de metri, ai de văzut lucruri diferite, deoarece sunt genuri de lucrări care nu seamănă între ele. Un „circuit minier Roşia Montană” ar putea să-ţi ia, dacă ar fi amenajat, o zi sau chiar două, deoarece spectacolul industriei antice întrece orice închipuire. Roşia Montană ar putea deveni cel mai important obiectiv turistic al României!

– În cât timp credeţi că s-ar putea amenaja întregul complex roman de la Roşia Montană, pentru scopuri turistice?

– În doi-trei, maxim patru ani, într-un parteneriat public-privat şi cu mulţi bani europeni. Europa finanţează astfel de amenajări, mai ales după catastrofele recente din Japonia şi, la scară mai mică, dar mai aproape de noi, din Ungaria. Între amenajările de top din Apuseni, mă gândesc la galeriile magistrale, create în epoca modernă, cum este „Sfânta Cruce” din Orlea. Prin aceste galerii, zidite în bolţari, s-a transportat minereul cu trenuri subterane, liliputane, pe distanţe de kilometri. Aşa cum a început amenajarea mocăniţelor din munţi, în Maramureş, Alba sau Suceava, tot astfel ar putea fi amenajate şi aceste trenuleţe industriale, pentru a fi puse la dispoziţia turiştilor. Imaginaţi-vă un circuit pe sub pământ, de circa 3,5 kilometri lungime, la o adâncime de 300 de metri, cu mini-vagoane şi mini-locomotive, aşa cum foloseau minerii în trecut! Un circuit cu parcări largi şi locuri de popas, în care admiri, sub reflectoare, uluitoarele tehnici miniere daco-romane sau moderne. Cine n-ar fi curios să vadă aşa ceva? Unde, pe lume, ar mai fi un astfel de punct de atracţie? Să precizăm că circuitul ar cuprinde, practic, Roşia Montană ca un cerc, deoarece este circuitul minier clasic, pe care, odinioară, se scoteau 2000 de tone de minereu pe zi: Orlea-Tarina-Carpeni-Cetate-Cârnic-Orlea.

„Atât la suprafaţă, cât şi în subteran, Roşia Montană şi-a epuizat oferta minieră”

– În acest caz, ar mai fi posibilă o exploatare minieră în subteran? Unii spun că Gold Corporation ar trebui încurajată să realizeze o exploatare subterană.

– Atât la suprafaţă, cât şi în subteran, Roşia Montană şi-a epuizat oferta minieră. Dacă, totuşi, sunt unii care insistă pe obţinerea acordurilor de la un stat corupt, o fac pe riscul lor. Mai devreme sau mai târziu, galeriile romane, patrimoniul arheologic şi arhitectural ar avea de suferit, ar dispărea. O exploatare moderată ar distruge vestigiile în 50 de ani. O exploatare de tip Gold Corporation ar rade totul în 10 ani, nu va mai rămâne nimic, decât aer. Dacă s-ar accepta proiectul acestei companii, care lasă sub talpa unui crater uriaş un strat de 200 de metri de zăcământ aurifer, din raţiuni de rentabilitate, orice perspectivă minieră în zonă ar fi închisă definitiv, pentru toate mileniile care urmează.

– Cum vedeţi viitorul Roşiei Montane, în contextul de laşităţi şi corupţie care a cuprins o mare parte din clasa politică actuală?

– Despre viitorul Roşiei Montane am discutat şi înainte de 1989. Împreună cu mai mulţi colegi geologi şi tehnicieni, am bătut cu pasul întregul sit, de mai multe ori. Îmi amintesc că, prin anii ’70, ne-am urcat pe Piatra Corbului, de unde aveam o largă perspectivă asupra zonei. Ziceam: mă, uite aici ce cabane frumoase s-ar putea face pentru turişti! Lacul să fie populat cu peşte, să aibă bărci, iar fiecare gospodărie să crească vaci şi oi şi păsări, ca să-i poată hrăni pe vizitatori. Amenajezi galeriile din Cârnic, le electrifici, nu pe mii de metri, ci pe câteva zeci sau sute, şi dai de ştire ţării şi lumii. În scurt timp, ai avea aici o staţiune montană de valoare europeană. Or, distrugerea tuturor galeriilor romane de care am vorbit mai sus, aşa cum prevede proiectul companiei Gold Corporation, ar fi ca un tsunami împotriva culturii şi istoriei naţionale. Cine, din guvern, îşi asumă această responsabilitate ar trebui să cadă oleacă pe gânduri înainte de a-şi pune semnătura. Blestemul aurului va fi cumplit. Iar răzbunarea istoriei, necruţătoare.

Inginerului Aurel Sântimbrean îi puteţi scrie la email: hbedelean@yahoo.com

Articol apărut în revista Formula AS

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.