Două felii de caragialism

Avem azi două moduri de a tăia în felii talentul caragialian. O felie stă pe farfuria lui Gabriel Liiceanu, iar cealaltă în… paharul lui Andrei Pleșu. E un fel de șampanie de Pleșcoi în acest pahar, indecisă între gustul de oaie și cel de miel.

Gustul feliei liicene e clar berbecesc. Umorul domnului Pleșu nu e acrit de mari orgolii. Cel al lui Gabriel Liiceanu nu e îndulcit de smerenie. „Văd enorm și simț monstruos” al umorului liicean e polul opus al celui pleșesc (de Pleșcoi), care curge pe versanții „Îi urăsc, mă!” și „Îi iubesc, mă!” ai caragialismului.

Capodopera umorului liicean (până în prezent) este o relatare de la înmormântarea Doinei Cornea. E clar, acolo, că personajul principal al trăirilor liicene este liicenismul.

Ca orice babă grijulie de la țară, te duci la asemenea evenimente ca la o bună ocazie de a fi văzut(ă).

La Cluj, naratorul humoresc a avut surpriza că nu prea avea cine să-l vadă. Doinea Cornea n-a avut o slujbă de înmormântare cu vedete multe, în orice caz nu cu vedete din lista liicenizantă.

Chiar și cei care îl recunoșteau, îl confundau în fapt cu Pleșu ori cu Manolescu.

Umorul liicean a trăit funeralii personale la Cluj. De altfel, o doamnă bine i-a și oferit un scaun să nu stea în picioare, ca nu cumva să fie două pomeniri la capătul slujbei. Nu sunt rablagit, doamnă! – și-a spus umoristul în sinea sa.

Ar fi preferat, desigur, două vorbe despre cea mai recentă carte a sa, dar, nefiind despre Doinea Cornea, doamna cu pricina a ales să-i vorbească, expert, despre beteșugurile trupești ale bătrâneții. Expertize diverse.

Eu sunt mediocru, dar am scris o carte genială – a zis Liiceanu într-un mic joc de societate între prieteni. Crede că el ar fi expert în problematica limitei, a limitării care de-finește lucrurile, pune semne de finitudine în curgerea cea infinită. O.K.

Dar la Cluj n-a pus bine hotarul între ego-ul său și lipsa de egalitate egoistă pe care o impune trecerea unei vieți de la finit la infinit.

Îmi imaginez că dacă ar fi fost prezent acolo, Pleșu ar fi gândit ceva despre relația martor – mărturie – martiriu. Fost-a, oare, Doina Cornea un martor martirial al răului comunist? Eu cred că s-a văzut clar, mai ales după 1990, că disidența doamnei Cornea a urmărit țeluri înalte.

Da, așa ar fi bine să fie azi literatura înaltă: despre eu. Dar nu așa ar fi bine să fie acum eul: ca în literatura domnului Liiceanu.

Ce-i lipsește? Chiar înălțimea. Ludice, cea mai recentă carte liiceană, are un zbor jos.

Ca și anterioara, în care Liiceanu vrea să creadă că biotehnologia va rezolva problema Răului din omenire.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.