Edvard Munch fără “Strigăt”

Cunoscut amatorilor de artă mai ales pentru celebra pictură “Strigătul”, artistul norvegian Edvard Munch apare în expoziţia de la Leopold Museum din Viena, deschisă până la 18 ianuarie, într-o postură mult mai senină.Organizatorii au preferat creaţia sa de după 1910, perioadă în care artistul reuşeşte să se împace cu lumea. Această nouă abordare a artistului va fi prezentată, începând cu ultima parte a lunii, la Pinacoteca din Paris.
Munch îşi începe cariera de pictor în capitala Norvegiei, încă numită atunci Christiania. Devine, împreună cu un mic grup de tineri aspiranţi la gloria artei, emulul lui Christian Krohg, artist considerat modern care, împreuna cu soţia sa Oda, era promotorul suferinţei şi unul dintre stâlpii boemei. Crezul grupului – amorul liber, anarhismul, demontarea aparenţelor. Din punct de vedere pictural, două curente influenţează creaţia artistului în această perioadă: naturalismul şi forma lui de ultim moment atunci, impresionismul. Portretul, peisajul, scenele de stradă răspund cel mai bine concepţiilor lui Munch despre artă.

Marea schimbare apare în 1885-1886, cu tabloul “Copil bolnav”. Este o scenă pictată din memorie, prezentând-o pe sora artistului, moartă de tuberculoză la vârsta de 15 ani. Munch avea, la moartea ei, 14 ani şi drama lăsase urme adânci. Pentru obţinerea efectelor de paloare, el recurge pentru prima oară la zgârierea pânzei cu cuţitul şi la accentuarea contrastului între lividitatea feţei şi roşul părului. Compoziţia este începutul aşa-numitei “picturi mentale”, care conduce, după o călătorie la Paris, între 1889 şi 1892, şi cunoaşterea simboliştilor, la adoptarea totalei subiectivităţi a artei, care trebuie să devină un “teatru al sufletului”. Este epoca “Strigătului” (1893), ce va fi considerat una dintre sursele expresionismului. Viaţa boemă, dramele sentimentale îl aruncă pe Munch într-o depresie accentuată.

După un an de îngrijiri medicale, artistul, care va refuza alcoolul tot restul vieţii, îşi schimbă nu numai felul de a trăi, dar şi maniera de a picta. Noua etapă începe cu “Gelozie” (1910). Subiectul este încă un episod din viaţa artistului, relaţia sa cu Ducha, soţia prietenului lui, scriitorul Stanislaw Przybyszewski de la Berlin. Figura bărbatului gelos are încă toate caracteristicile portretelor lui Munch din perioada anterioară. Cuplul din spatele lui nu mai păstrează însă atmosfera tragică, evenimentul real căpătând detaşarea alegoriei. Un an mai târziu, artistul va începe un proiect de decor mural pentru Universitatea din Christiania. De data aceasta viaţa ia locul discursului despre moarte prezent în prima etapă de creaţie. În opt panouri, dintre care primul este dedicat Soarelui ca sursă a eternei energii creatoare, artistul ridică un imn existenţei umane.

Retras în mica localitate rurală Ekely, Munch, care nu mai călătoreşte decât rareori pentru organizarea unor expoziţii în străinătate, reia o serie de subiecte pe care le pictează sau le gravează în mai multe variante. Unul dintre ele este şi “Copil bolnav”, pictat în tonuri luminoase, la cea de a şaptea variantă. “Tinere pe pod”, tablou din 1899, va cunoaşte şi el 16 variante din ce în ce mai puţin tragice. Munch însuşi mărturisea că în prima versiune pictase norii ca şi cum ar fi fost “din sânge adevărat”.
Măsura schimbării de viziune este dată de portretele de femei. Figurile enigmatice, siluetele sinuoase din lucrările timpurii lasă loc unei construcţii ferme, echilibrate, ca în portretul unei tinere ţărănci din 1910, prezentată într-un peisaj înflorit. Interesul pentru viaţa ţăranilor prilejuieşte o seamă de compoziţii, cum ar fi “Bărbat cu cal” sau “Recoltarea cartofilor”. Culorile sunt luminoase, peisajul ritmat, dinamic în uşor contrast cu figurile ţăranilor, ca o aluzie la lupta continuă a omului cu elementele naturale. Dispare însă sentimentul acut al tragicului din prima perioadă. Rapiditatea cu care sunt puse tuşele de culoare, construcţia solidă a compoziţiei comunică un sentiment de echilibru, de linişte în faţa existenţei.

Acelaşi lucru poate fi urmărit în autoportrete. De la disperarea celor timpurii artistul ajunge la o împăcare cu problemele existenţei, chiar dacă nu la o seninătate deplină. De ele se leagă şi o noutate în arta de la sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XX-lea. În anii ’40, Munch devine unul dintre primii artişti care se portretizează împreună cu umbra lor. Acest tip de autoportret are o dublă semnificaţie. Pe de o parte aluzia la apropierea morţii, pe de alta, metaforă a prăpastiei inconştietului. Această din urmă preocupare apăruse în opera lui încă dinainte de 1914.
La începutul carierei sale, Munch declara: “Nu voi mai picta interioare, oameni care se pregătesc să citească şi femei care tricotează. Voi picta fiinţe care respiră, simt, suferă şi iubesc”. În timp, această decizie rămâne. Suferinţa însă se topeşte în resemnare sau în acordul intim al omului cu lumea înconjurătoare. Căutarea acestei împliniri pare a fi şi explicaţia numeroaselor variante ale unor subiecte. “Nu mi-am copiat niciodată tablourile. Am folosit acelaşi motiv din raţiuni exclusiv artistice şi pentru că voiam să mă aprofundez pe mine însumi prin intermediul motivului”, mărturisea Munch.

Expoziţia de la Pinacoteca din Paris este prima în Franţa după o perioadă de 20 de ani. Ea conţine opere expuse rareori, care provin, în majoritatea lor, din colecţii particulare. Organizatorii au dorit să demonstreze, cu ajutorul celor 60 de picturi şi 40 de lucrări de grafică, evoluţia acestui artist care, trăind între Oslo, Paris şi Berlin, a deschis calea picturii antiacademice de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din prima parte a celui următor.
 

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.