EFECTUL P (11)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.

Întâlnirea cu Dan a avut darul să readucă viaţa lui Poolo pe făgaşul ei firesc. Disputa dusă la cursul savantului a durat mult, a fost urmărită cu interes şi s-a terminat prin angajarea lui Poolo ca asistent al lui Dan, cu condiţia ca tânărul să-şi termine studiile. Ceea ce s-a şi întâmplat pe nesimţite, studenţia lui Poolo sfârşind şi formal din clipa în oare a început, să lucreze cu marele Dan. Şi dacă n-au mai fost şi alte incidente cu ceilalţi profesori, asta s-a datorat în primul rând prestigiului protectorului său şi în al doilea rând faptului că examenele au fost trecute aproape fără ca Poolo să se mai prezinte la ele, o discuţie amicală fiind îndeajuns pentru ca studentul să devină licenţiat în fizică şi peste puţină vreme doctor în această ştiinţă^*.

O întâlnire cu Şerban Dan este greu de uitat şi cu atât mai mult cea dintâi întâlnire. Eu l-am văzut pentru prima oară cu ocazia unui interviu, pe care i l-am solicitat pentru o revistă destul de mondenă, a cărei cititori nu ştiau mult mai multe decât mine despre domeniile cercetate de savant, dar care erau interesaţi de aspecteie exterioare ale unei cariere de excepţie. L-am întâlnit pe savant în apartamentul lui de pe Şerban Vodă^**, şi deşi eram destul de obişnuit cu locuinţele oamenilor celebri, am rămas profund decepţionat: în locul unui lux rafinat sau a unei dezordini „boeme” am dat de un interior tipic pentru o familie aflată de puţin timp la oraş. Nu ştiu cum o fi arătat biroul lui de lucru − dacă o fi avut aşa ceva −, dar dormitorul în care m-a primit avea în mijloc o masă mare, noi am stat în jurul ei pe nişte scaune mai degrabă incomode, a trebuit să ne abţinem de la fumat pentru că în casa lui nu se fuma decât la bucătărie (deşi el era un fumător înrăit, fotografiat mereu cu o ţigară între buze) şi − ceea ce m-a nedumerit de la început −, trebuia să te descalţi înainte de a intra în cameră. Ne aflam într-o încăpere de o curăţenie desăvârşită, „o curăţenie lucie”, cum îmi amintesc că am scris atunci.

„Sunt convins, a spus o dată Poolo, amintindu-şi despre locuinţa lui Şerban Dan, că în casa aceea trebuia să existe şi o bibliotecă foarte mare cu toate cărţile frumos aranjate după mărime şi învelite în hârtie albastră.” Altădată Poolo vorbea chiar despre ipotetice rafturi de volume îmbrăcate în hârtie şcolară, dându-le ca pe ceva real, în felul în care obişnuia să-şi împăneze amintirile cu lucruri care puteau să fi existat.

Şerban Dan a fost un om atât de blajin încât, dacă este adevărat că artistul investeşte suflet în opera sa după gradul său de talent, atunci de ce statuia savantului trebuie să stea de decenii întregi în ploaie şi vânt, el care a iubit întotdeauna liniştea şi n-a făcut niciodată rău nimănui?

În ziua aceea, a primei mele întâlniri cu el, nu l-am găsit singur acasă. La dânsul se afla şi tânărul său asistent, pe care mi-l prezentă cu mare emfază, de parcă aş fi fost obligat să ştiu totul despre el. Nu mi-a făcut nicio plăcere să dau acolo de Poolo, dar m-am străduit să mă ocup exclusiv de interviul pentru care venisem şi pe care l-am publicat câteva zile mai târziu, dând dovadă de o perfectă ignoranţă în privinţa subiectelor expuse de savant, dar împănându-mi articolul cu mici amănunte picante care au avut darul să placă mult cititorilor mei. Deşi eram unul dintre cei mai tineri ziarişti, învăţasem deja foarte mult din tainele meseriei mele.

În acel interviu aminteam la un momant-dat şi de Poolo, „modestul şi docilul asistent”. Credeam că l-am minimalizat suficient în acest mod, dar peste ani, cine voia să-şi râdă de mine nu pierdea prilejul de a-mi vârâ sub nas această caracterizare atât de neinspirată.

Am publicat o mulţime de articole în cadrul rubricii mele „Oameni mari în momente de răscruce” şi liantul care le unea era convingerea mea că în viaţa fiecărei celebrităţi au intervenit evenimente cruciale care le-au hotărât soarta: Câte un important om de afaceri care în tinereţe, în pragul falimentului, dă întâmplător pe stradă de singurul om dispus să-l scoată la liman, câte un actor care, după atâtea eşecuri, nimereşte beat la un bar, unde se întâlneşte cu un alt actor beat, dar acesta fiind deja vedetă, împrietenindu-se ei, primul îi ia locul celuilalt în topul vedetelor, câte un savant care moare de foame şi înainte de a încerca să-şi zboare creierii dă de cineva care îi cumpără o lucrare pe care a primit-o notată pe cealaltă faţă a unei scrisori trimise de zăpăcitul tânăr etc, etc. Literatura este plină de asemenea exemple şi ele au fost exploatate cu osârdie dintotdeauna. Dar − culmea! − multe dintre ele au fost adevărate.

Mă întreb şi astăzi: dacă Poolo n-ar fi fost Poolo şi n-ar fi plecat la Bucureşti, dacă nu s-ar fi certat cu cel mai mare savant al timpului pentru o problemă de fizică chiar în timpul cursului acestuia, ar mai fi ajuns el ce a ajuns?

Mi-am adunat articolele într-o carte în care am susţinut că geniile sunt acele persoane care pe lângă calităţile lor de excepţie dintr-un anumit domeniu pe care sunt capabile să-l revoluţioneze, mai au şi alte calităţi strict umane, acelea de a mobiliza în jurul lor tot ceea ce îi poate ajuta să ajungă acolo unde menirea lor istorică îi cheamă. Mi-am arătat în acele pagini convingerea că niciun geniu nu poate ajunge la reuşita sa istorică numai pe calea sa pur profesională. Nu există neapărat o predestinare şi nici geniul nu trebuie să fie o persoană foarte norocoasă pentru a răzbi, dar el trebuie să fie constituit din două laturi distincte, indispensabile una alteia: calitatea de a realiza profesional lucruri epocale şi calitatea de a te şti bate pentru ele. Adevărul „nu iese întotdeauna până la urmă la suprafaţă”, dacă nu este ajutat pentru aceasta, iar faptul că multe genii au trăit şi sfârşit în mizerie n-a avut nicio legătură cu opera lor pentru care au ştiut întotdeauna să câştige − oricât de indirect − sprijinul necesar.

Poolo nu a ştiut să-şi organizeze o viaţă comodă, deşi au fost şi perioade în care a dus-o ca un nabab, dar nu a pierdut niciodată vreun prilej de a adulmeca în jur după oameni care să-l asculte şi în general a şi găsit dintre cei care erau.capabili s-o facă. Şi nu oameni din orice categorie. Poolo dispreţuia părerea întregului univers când era vorba să aleagă între o afirmaţie de a sa şi una a restului lumii, dar a făcut tot ce a putut pentru a capta întotdeauna atenţia celor din jur, obosind pe toată lumea cu teoriile sale. Iar modul în care l-a căutat şi găsit pe Şerban Dan confirmă toate cele de mai sus.

(Numai că în afară de asta, Poolo a ştiut să se ajute şi de nişte forţe pe tare eu nu le-am putut concepe, niciodată.)

 

(Într-o dimineaţă, venind la testări, le-a întâlnit, ca de obicei, pe cele două gemene bătrâne îmbrăcate la fel, mergând la piaţă după cumpărături şi ţinându-se de mină. Adevărul e că se sprijineau reciproc, fiind mioape şi neajutorate. Ce mutaţii fizio-psihologice s-or fi petrecut în ele de atâta timp de când sunt împreună? O clipă a avut revelaţia că şi candidaţii rămaşi vor semăna la fel între ei. Se îngrozi, dar ajungând în sala de aşteptare şi regăsindu-şi colegii, s-a liniştit instantaneu.)

Rămăseseră doar şapte în ziua în care bărbatul o aştepta din nou pe femeia care obişnuia să vină la testări împreună cu copilul ei. Fiind deja atât de puţini, erau zile în care terminau examinările înainte de masă şi atunci ei trei, bărbatul, femeia şi copilul, obişnuiau să iasă împreună, să meargă la un film sau să se plimbe prin grădina zoologică. Bărbatul era divorţat, iar femeia era căsătorită cu un inginer geolog care mai mult lipsea. Totuşi, de vreo două ori venise şi el la întrunirile de sâmbătă seara, înţelegându-se de minune cu noua cunoştinţă a soţiei sale. Şi-ar fi fost chiar simpatici unul celuilalt, dacă n-ar fi intervenit şi între ei acea limită existentă între candidaţi şi invitaţii lor. Micul incident provocat de acel domn distins şi bătrân care îi enerva întotdeauna pe toţi, trecu şi de data asta fără urmări. Bătrânul personaj − fost ziarist şi scriitor, pe cum se zvonea − insinuase în prezenţa inginerului ceva despre o legătură între soţia acestuia şi unul dintre candidaţi O făcu într-un mod impertinent şi sfidând parcă orice convenţie. Întrecuse orice măsură şi toată lumea îi întoarse spatele şi, aşa cum se întâmplă de multe ori, efectul afrontului fusese contrar căci soţul şi amicul se purtau şi mai prietenos ca înainte.

Bărbatul şi soţia inginerului şedeau în ziua aceea într-una dintre săliţele de lângă holul mare din care se aştepta să se intre la testări, el citind un ziar dimineaţa şi căutând pe furiş programul cinematografelor, o superstiţie împiedicându-i să-şi petreacă timpul împreună înainte de a ieşi de la examinări. Nu vroiau să supere nici copilul sau să-l decepţioneze, promiţându-i o distracţie la care poate că nu l-ar fi putut duce. (Dar copilul se afla printre ceilalţi candidaţi, jucându-se cu ei.) Şi din nou apăru bătrânul, se aşeză lângă ei şi le ceru să nu se mai retragă singuri în vreo încăpere.

— Sunteţi chiar atât de pudic? Ce putem face noi aici atât de nepermis?

— Fiecare dintre noi se află aici pentru a încerca să obţină unul dintre cele două posturi. Permiteţi să fumez? Mulţumesc! Şi pentru că acesta este, sau ar trebui să fie, unicul nostru scop, fiecare element care ar contraveni acestui ţel ar trebui eliminat.

— Înseamnă că şi dumneata vrei să fii unul dintre cei doi câştigători! Ce-ţi pasă dacă noi ne diminuăm şansele? Ar însemna să ţi le mărim pe ale dumitale. Cu toate că nu e deloc clar cu ce contravenim noi cerinţelor examinatorilor…

Bătrânul o privi: femeia avea ochi obraznici. Profund obraznici. „E şi ăsta un mod de a fi aţâţător” recunoscu el.

— Dumneavoastră aţi dori ca eu să fiu exclus? Eu sau oricare alt coleg?

Întrebare tipică, chiar dacă greu de înţeles din afară: sigur că fiecare dorea să rămână printre cei doi câştigători, dar la fel de adevărat era că nimeni nu se mai bucura de mult de exmatricularea altuia din colectivitatea pe care au format-o în lungile aşteptări din sălile acelea.

— Domnule, spuse bărbatul, dumneavoastră sunteţi puţin diferit de noi toţi. Sigur că nu vă vrea nimeni răul: în fond, am fost împreună atâta vreme. Dar nu vedeţi că nu vă potriviţi cu noi?

Bătrânul primi cuvintele cu durere: de parcă l-ar fi lovit o palmă.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Nu trebuie să vă supăraţi!

— Dacă am reuşit să rămân printre ultimii şapte, înseamnă că mă potrivesc întocmai!

— Vedeţi, îi spuse femeia blând, o dovadă că vă deosebiţi totuşi de ceilalţi o reprezintă faptul că sunteţi singurul care nu vede cu ochi buni prietenia noastră, a mea şi a lui, şi nu numai că nu vedeţi lucrul acesta cu ochi buni, dar sunteţi singurul care aveţi mereu de comentat, singurul care…

— A! Asta era? Bătrânul se mai linişti. Adică nu puteţi să fiţi obiectivi numai pentru că vă deranjez? Poolo, dacă vă mai amintiţi de acest nume, spunea mereu că puţine adevăruri sunt obiective, cele mai multe fiind în funcţie de bunăvoinţa receptorilor.

— Alea nu-s adevăruri! Alea-s păreri!

Bătrânul continuă fără să-i audă:

— Eu gândesc la fel ca toţi ceilalţi care au rămas în cursă.

— Situaţie în care ne aflăm încă şi noi!

— Ceea ce vă spun este numai în favorul vostru! Cineva care încearcă să-şi făurească vise împreună cu încă cineva pentru momentele în care va lucra în meseria pentru care suntem testaţi, nu va putea face faţă atunci când va rămâne singur acolo.

— Ce vă face să credeţi aşa ceva?

— Să cred?! Doamne, dar orbi mai puteţi fi! Nu vă e milă de timpul pe care l-aţi petrecut aici?

— Şi dumneata poţi să pierzi!…

— De ce nu înţelegi avertismentele pe care le primiţi? Am fost şi aşa prea clar..,

Bătrânul se îndepărtă grav şi puţin caraghios. Cei doi zâmbiră în urma sa. Puţin mai tirziu ea fu chemată la testări.

Era o sâmbătă şi seara se întâlniră cu toţii la restaurant. Contrar obiceiului vechi, înainte de a se servi aperitivul, bătrânul îi anunţă pe colegii săi că a fost să vadă listele. Au rămas mai puţini: femeia care obişnuia să vină cu copilul ei la examinări, femeia aceea cu ochi obraznici, îşi preciza el în gând, femeia aceea a fost declarată respinsă.