Emilia Popescu: „Dacă există o singură fiinţă pe lumea asta cu care poţi comunica, atunci viaţa merită să fie trăită”

De curând, Emilia Popescu a fost nominalizată la Premiile UNITER la categoria Cea mai bună actriţă în rol secundar, pentru rolul Alla Vadimovna din spectacolul „Casa Zoicăi”, un spectacol care vorbeşte despre comunism.Ce a însemnat pentru tine rolul din "Casa Zoicăi"?
Mi-a plăcut personajul şi de aceea l-am şi acceptat, deşi este o partitură mică. Rolul colorează această lume pe care o descrie Bulgakov şi o hiperbolizează Tocilescu. Alla este o aristocrată ajunsă la pragul compromisului, care încearcă să-şi ţină rangul, în situaţia în care este amanta unui „om al vremurilor”, plin de bani, dizgraţios. Personajul m-a provocat cu nenumăratele lui faţete. În această bufonadă tragică, Alla este vulnerabilă şi face pactul cu diavolul. Este un spectacol bogat, care aduce, în special pentru tineri, o lume necunoscută, comunismul cu victimele sale, cu oamenii săi mutilaţi sufleteşte, cu răni de nevindecat. O bogată tipologie de caractere mărunte, poleite, o colcăială amorală, foarte bine redată şi vizual, dar şi sonor prin muzica lui Gabriel Basarabescu.

Aş putea spune că nu te-ai cruţat în rolul Juliette din „Străini în noapte”, de Eric Assous, în regia maestrului Radu Beligan, un spectacol care împlineşte în curând trei ani de existenţă, care este şi acum sold out şi care te-a transformat într-un globetrotter, din oraş în oraş, alături de Florin Piersic. Ce-a însemnat această experienţă?
Peste trei sute de reprezentaţii, la care lumea dă năvală să asculte o poveste despre dragoste şi despre greşelile din tinereţe, despre minciuni şi infidelităţi, seducţie şi pasiuni, în care orice persoană se poate regăsi într-o anumită măsură, o piesă care poate fi văzută după o săptămână grea de muncă. Iar noi încercăm s-o facem emoţionantă. Spectacolul se îmbogăţeşte de la o seară la alta în dramatism. Celebra piesă a fost jucată la Paris sub denumirea „Montagne russe”, în interpretarea genialului Alain Delon. Dialogul dintre Pierre şi Juliette atacă mai multe teme, de la psihologia masculină a vârstelor înaintate la diversele tipologii feminine. Cred că succesul se datorează şi faptului că oamenii, saturaţi de ceea ce se întâmplă pe posturile de televiziune şi de mizeria de zi cu zi, doresc să vadă poveşti la teatru. Noi nu-i păcălim, nu facem nici un fel de artificiu. Succesul se datorează şi revenirii lui Florin Piersic pe scenă şi pot să vă spun că peste tot este adorat de public. În fiecare seară, la ieşirea din teatru, suntem aşteptaţi cu flori, de oameni care vin să ne mulţumească. Am format un cuplu pe care spectatorii îl aşteaptă. Publicul se identifică cu acţiunea piesei şi participă la spectacol ca la un reality show.

În ultimul timp publicul cere tot mai mult de la o actriţă. Te-ai cufundat cu mintea şi cu inima, cu patimă, în personajele create. Ai interpretat o multitudine de partituri în care pot spune că de cele mai multe ori ai excelat, lăsând în urmă memorabile imagini scenice, trezind aplauze nesfârşite. Există vreun rol pe care l-ai iubit mai mult?
Spectacolul „Marlene” al Cătălinei Buzoianu, după scriitoarea irlandeză Pam Gems, m-a îmbogăţit. A fost o alegere curajoasă şi surprinzătoare, în care am încercat să aduc la rampă o Marlene Dietrich la senectute, înfricoşată de spectrul căderii înaintea ultimei reprezentaţii de la Paris. Cred că am reuşit să dau glas zbuciumului, singurătăţii, angoaselor unui artist de talent, responsabil şi dependent de dragostea publicului. Marlene e un personaj dur care nu se lasă doborât de trecerea anilor şi de insuccese, hainele ei scumpe strălucesc mai mult prin valize şi învie doar pe scenele lumii. După acest rol mă simt mai puternică, mai liniştită. Am încercat să mă identific cu starul hollywoodian şi să jonglez cu vârsta. E păcat că nu se mai joacă. Atunci când moare un spectacol, mori şi tu odată cu el.

În „Marlene” ai cântat live şi ai dansat cu graţie, dezvăluindu-ţi o natură actoricească complexă, la fel ca în „Chiriţa of Bîrzoieni”, unde ai evoluat alături de Tudor Chirilă. Sunt calităţi pe care le-ai moştenit din familie. Faci parte din categoria actorilor ce poartă cu ei o lume pe care nu o sacrifică nicicând.
M-am născut în miros de operetă şi de boemă. Mama, Malou Iosif, a fost balerină şi apoi coregraf la Operetă şi la Teatrul Naţional, iar tata, Emil Popescu, era actor şi cântăreţ la Operetă. Mai am un frate, violoncelist la Nisa. Încă de copil îmi băgam nasul printre costume, fredonam în culise alături de interpreţi, cântam la pian. Mi-ar fi plăcut să joc într-un musical, dar meseria de actor nu este o meserie de şef. Apoi, chiar dacă suntem talentaţi şi ne place să fim ca pe Broadway, suntem departe de el. Ar trebui un regim de cantonament pentru a te pregăti pentru un asemenea spectacol şi nu ni-l putem permite. Trăim o continuă goană pentru supravieţuire şi asta nu duce la performanţă. Tot în acelaşi gen mi-aduc aminte de musicalul-rock „Câinele grădinarului”, după Lope de Vega, în care am jucat la Bulandra când aveam 22 de ani. Îmi face o mare plăcere să fac parte din juriul emisiunii-concurs „Dansez pentru tine”. De multe ori m-aş ridica de pe scaun să dansez pentru aceşti copii superdotaţi şi săraci, care au talent şi nu pot să şi-l împlinească.

De 13 ani publicul te aplaudă în picioare, la comedia „Cafeneaua”, în care joci alături de minunaţii Horaţiu Mălăele şi Dana Dogaru, interpretând rolul unei tinere în căutarea gloriei, Janet, care intră în viaţa soţilor Murdock.
Cred că mi se citeşte în privire fericirea de a juca acest rol. Spectacolul de la Teatrul Bulandra are un impact deosebit la public şi, în ciuda disperării lui Horaţiu, sper să-l jucăm până murim. Deşi este povestea a trei destine eşuate, o bucată sângerândă de viaţă care începe într-un cafe-bar într-o seară, târziu, într-un decor trist şi mohorât, deşi publicul râde cu lacrimi, mesajul alunecă încet în conştiinţă. Spectacolul, care mi-a marcat existenţa, se adresează fiecărui eşec din viaţa unui om şi atunci nu ai cum să dai greş. Este, aşa cum e viaţa, de-a râsu’plânsu’. Janet este un personaj care te marchează şi la care te raportezi tot timpul. Un personaj la fel de complex ca şi cel al Nataliei Ivanovna din „Trei surori” (regia Alexandru Darie) sau al Elenorei din „Tango” de Mrozek (regia Gelu Colceag), ori al Elsei din „Deşteptarea primăverii” de Frank Wedekind (regia Liviu Ciulei), ori de Madame Therbouche din „Libertinul” lui Emmanuel Schmitt sau Rita din „Meditaţiile Ritei” de Willy Russel (conceput de Florian Pittiş). Toate m-au îmbogăţit şi mi-au dat câte ceva din substanţa lor.

Te-am răpit din repetiţie. La ce lucrezi?
Alt pariu foarte greu: „Cui i-e frică de Virginia Woolf” de Edward Albee, în regia lui Gelu Colceag, avându-l ca partener din nou pe Ştefan Bănică Jr. Este una dintre cele mai tulburătoare poveşti de iubire ascunse sub masca unei relaţii disfuncţionale. De altfel, publicul român îşi aminteşte de Richard Burton şi Elisabeth Taylor, magistrali în rolurile principale din filmul cu acelaşi nume.

Desigur, ai avut şi eşecuri. Cum reuşeşti „să împodobeşti grădina cunoştinţei”, cum spune Marlowe când începe tragica istorie a Doctorului Faust, şi să depăşeşti acest risc estetic?
Mi-aduc aminte că am făcut un spectacol cu Alexandru Dabija, în 1991, intitulat „Suită de crime şi blesteme”, cu mai multe personaje din tragedia antică. Acum îmi dau seama că nu eram pregătită să fac Medeea. Deşi voiam să demonstrez că pot, nu reuşeam să transmit. Îmi lipsea capacitatea de a comunica… Există actori care n-au disciplina aşteptării şi a căutării sistematice a uşilor care merită să fie deschise. Nu puteam la 20 de ani să fiu o mare tragediană. Când eşti mai tânăr ai senzaţia că poţi acoperi tot. Apoi, datorită experienţei şi a vieţii, capeţi o conştiinţă de sine, ştii până unde te poţi duce şi îţi cunoşti mai bine limitele. Eşecul este ca şi dragostea, într-un fel suferi la 20 de ani, într-altul la 40, într-altul la 50…

În această aventură uluitoare care este teatrul, pentru public, uneori, ca o călătorie de vis, cum trăieşti tensiunile societăţii din anul de graţie 2010? Viaţa ta capătă un alt ritm?
Vă mulţumesc că nu-mi spuneţi că sunt vedetă, pentru că detest acest cuvânt. Personal nu mă identific şi nu mă regăsesc în societatea de azi. Am refuzat câteva roluri care mi-au fost oferite în televiziune. Ceea ce mă face în primul rând să accept un rol este un scenariu, apoi un regizor şi, în sfârşit, compania celorlalţi. Nu am găsit nici una dintre aceste condiţii. În momentul în care vezi că vedetele de astăzi sunt create într-un mod fals, iar actorii adevăraţi apar undeva pe la coada genericului, pe primul plan fiind vedete de carton, create de anumite televiziuni, de anumite publicaţii, de un anumit sistem, nu poţi accepta să te umileşti. Persoanele care au numai calităţi fizice ar trebui să aibă departamentul lor. Dacă lucrurile se amestecă, eu nu vreau să particip, pentru că este dezonorant şi extrem de dureros. Chestia cu ratingul este o păcăleală atât pentru public, cât şi pentru cei care îl caută. Cred că lumea s-a săturat, nu mai vrea să fie minţită. Eu nu pot să mă detaşez de statutul meu de profesionist. Am preferat să fac o reclamă la un produs sănătos, pe care îl consum şi în care am încercat să fiu cât pot eu de simpatică. Calea către sinceritate este lungă şi chinuitoare, cu nenumărate meandre. Îmi plac actorii şi regizorii care riscă.

De ce pleacă actorii noştri atât de trişti, deşi ei sunt cei iubiţi de zei, după cum spuneau grecii?
Incriminez oamenii care au putere de decizie. Tot publicul, care n-are putere, îi plânge pe marii actori atunci când ne părăsesc. Artiştii sunt cei care ştiu să reziste, dar, mai ales, să se opună stihiilor. E atât de dezamăgitor faptul că astăzi la nici o televiziune nu se mai fac spectacole „in memoriam”. Ce se mai difuzează din creaţiile lui Dinică, Amza Pellea, Ştefan Iordache, Silvia Popovici, Ovidiu Iuliu Moldovan, Gheorghe Cozorici…? A murit, nu de mult, Ion Cojar, care a fost unul dintre cei mai importanţi regizori şi teoreticieni ai teatrului românesc. Jumătate din actorii din România l-au avut profesor. Aşa cum a fost Stanislavski pentru ruşi. Cine a scris ceva despre el? Dar ce să vorbim, când oamenii care au putere de decizie nu fac nimic nici pentru actorii care sunt încă în viaţă. Pentru scenă, vârsta actorului reprezintă un dat inevitabil. Vârsta este armonica a cărei sursă e actorul şi pe care o percepe spectatorul.

Cum îţi explici că sălile de teatru sunt arhipline, iar biletele sunt vândute cu săptămâni înainte?
Publicul de teatru este redus ca număr. În curând, teatrul va deveni o artă pentru elite, pentru că lumea a involuat, nu mai citeşte, apelează numai la vizual şi la informaţii rapide, cât mai scurte. Şi creierul parcă este anchilozat. Fericiţi cei care nu înţeleg! Dar şi mai fericiţi cei care ştiu să decodifice toate nivelurile de lectură ale unui spectacol. Fiecare teatru are publicul lui. Publicul de la Bulandra râde altfel decât cel de la Comedie, publicul de la Naţional e mai eterogen, cel de la Nottara este cu totul altfel…

Cum simţi publicul dincolo de scenă?
Reacţia nu este în funcţie de pretenţiile mele. Într-o seară trece îngerul, în altă seară nu… Sunt seri magice când nici nu mai ştii cine vorbeşte în locul tău.

Îmi spuneai că ai avut parte de întâlniri magice în viaţa ta.
Cu Moţu Pittiş a fost o întâlnire de destin, Olga Tudorache mi-a fost profesoară în Institut şi a rămas un reper de-a lungul carierei mele. M-a marcat, la 19 ani, întâlnirea cu Victor Rebengiuc în „Moromeţii”. N-am s-o uit niciodată pe cea cu George Constantin, pe cea cu Stela Popescu, o actriţă-unicat, cu regizoarea Cătălina Buzoianu, care mi-a întors cariera la 180 de grade. Graţie domnului Octavian Sava am format pentru televiziune un cuplu cu Ştefan Bănică Jr., cu care am avut un mare succes în cupletele excepţionale. Ne puteam da drumul la cheful nostru de a cânta şi de a dansa. A durat ani de zile joaca asta minunată…

La ce visezi?
Să-mi iasă bine rolul din Virginia Woolf, de care deja sunt acaparată, să fiu sănătoasă, să fiu protejată de cei dragi mie, de copilul meu, de omul de lângă mine… Mi-aş dori s-o întruchipez pe Arkadina din „Pescăruşul”. Aş înota un pic în spiritul rus. Şi, mai ales, visez să pot face în următorii zece ani roluri care să-mi permită să spun, la sfârşit, că am fost o mare actriţă.

Spune-mi o replică ce îţi este acum mai aproape de suflet.
Cea din „Marlene”: „Dacă există o singură fiinţă pe lumea asta cu care poţi comunica, indiferent de rasă, religie sau distanţă, atunci viaţa merită să fie trăită”.  

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.