„Festivalul Filmului de la Valladolid”

Cinema la feminin

După ce a trecut de jumătate, ediţia cu numărul 57 a “Festivalului Filmului de la Valladolid” îşi conturează un profil aparte fiind, în bună măsură, o ediţie în care cineastele au un cuvânt important de spus. Temele filmelor semnate de regizori-femei, strategiile lor narative precum şi mesajul personal ne dau multe indicii despre ce înseamnă azi cinema-ul la feminin. Este vorba despre un cinema plural, cu reprezentante repartizate pe toate meridianele globului şi cu forme care reflectă nu neapărat atitudini feministe, cât o dorinţă de a reprezenta cinstit şi în afara clişeelor supărătoare problemele ”sexului slab”.

Câteva dintre cele mai interesante filme din concurs poartă semnătura unora dintre cele mai respectate cineaste aflate în plină activitate: Deepa Mehta, Margarethe von Trotta, Sally Potter.

Născuta în India, prima dintre ele trăieşte de mai bine de trei decenii în Canada, dar istoria şi problemele sociale ale ţării sale au rămas o obsesie pentru regizoarea care semnează “Copiii de la miezul nopţii”. Inspirată din romanul lui Salman Rushdie, votat de specialişti ca “una dintre cele mai bune 100 de cărţi scrise în limba engleză”, pelicula porneşte de la un motiv de melodramă: schimbarea între ei a doi nou-născuţi în maternitate. Tratarea propusă de Deepa Mehta nu urmează însă o traiectorie melodramatică, pentru că justificarea schimbului porneşte de la o dorinţă de revanşă socială, ce duce la încredinţarea copilului sărac unei familii bogate şi ajungerea moştenitorului celor bogaţi în grija unui muzician văduv sărac. Structurată în jurul opoziţiei dintre opulenţă şi sărăcie, povestea născută din colaborarea regizoarei cu demonizatul scriitor Rushdie devine o frescă a societăţii indiene din primele două decenii de după proclamarea independenţei, în 1947. Seismele politice, conflictul cu Pakistanul şi naşterea noului stat Bangladesh îşi pun pecetea asupra vieţii celor doi copii. În jurul lor gravitează personaje feminine de toate vârstele, începutul procesului de emancipare fiind marcat mai ales în cazul personajelor care au acces la educaţie. Coincidenţele şi răsturnările de situaţie sunt folosite cu intenţie ironică, nu ca în cinematograful indian evazionist, cu interludii cântate şi dansate, despre care autoarea spune că, din păcate, “nu este un vehicul al schimbării în India şi nu-şi propune acest lucru”. Pelicula semnată de Deepa Mehta încearcă să compenseze această lipsă, propunând o poveste care nu ocoleşte temele şi nici stereotipurile filmului indian tradiţional, pe care îl redefineşte însă, în termenii alegoriei morale şi sociale.

Hanna Arendt

Numele cineastei Margarethe von Trotta este legat de acea mişcare înnoitoare care a schimbat faţa cinema-ului german în a doua parte a anilor ‘60, o mişcare iniţiată de tinerii regizori dornici să aducă pe ecran adevăratele probleme ale Germaniei post-fasciste şi să restabilească adevărul despre trecutul recent. Această obsesie din tinereţe, a reexaminării mecanismelor şi complicităţilor care au făcut posibil Holocaustul, se reactivează în “Hanna Arendt”. Bazat pe un episod din biografia celebrei femei-filosof care dă numele filmului, scenariul urmăreşte participarea gânditoarei germane refugiate în Statele Unite la procesul criminalului de război Adolf Eichmann şi ecoul concluziilor publicate de ea în revista “The New Yorker” şi apoi într-o carte. Originea evreiască a Hannei Arendt n-a împiedicat-o să judece lucid declaraţiile de la Ierusalim ale acuzatului, încercând să pună cazul, care o frapează prin lipsa de anvergură şi zelul birocratic, în contextul unei judecăţi etice complexe, în eseul “Banalitatea răului”. Regizoarea Margarethe von Trotta insistă asupra controverselor provocate de poziţia gânditoarei, acuzată de prietenii din Israel de lipsă de sensibilitate, şi asupra forţei morale a acestei femei care a marcat filosofia secolului XX. Interpretată nuanţat de Barbara Sukowa, eroina nu este idealizată şi nici supradimensionată moral. Deşi pare că îşi forţează spectatorii să asiste la o lecţie de filosofie, filmul le acaparează atenţia prin miza dezbaterii morale şi a bătăliei purtate de o femeie cu geniul ideilor în avans asupra epocii sale.

Ginger şi Rosa

O altă regizoare cu solidă reputaţie internaţională, britanica Sally Potter îşi reconfirmă harul portretului feminin marcant în “Ginger şi Rosa”. Dacă mai vechiul său film “Orlando” urmărea un personaj feminin de excepţie, născut din imaginaţia unei scriitoare faimoase ca Virginia Woolf, ea îşi alege acum două eroine fără vocaţia celebrităţii. Ginger şi Rosa sunt două adolescente tipice ale anilor ‘60, anii revoltelor anti-burgheze, anti-instituţionale şi anti-nucleare care au culminat apoi cu ceea ce s-a numit revoluţia din 1968. Întâmplarea care pune la grea încercare prietenia celor două liceene nedespărţite are loc cu şase ani înainte, în timpul crizei misilelor instalate în Cuba, însoţită de o adevărată isterie a unui iminent război mondial. Dacă Ginger crede că singurul mod de a se afirma ca adult, în acest context, este acela de a lua parte la demonstraţiile împotriva bombei atomice, Rosa îmbrăţişează ideile noi seducându-l pur şi simplu pe unul dintre purtătorii lor, nonconformistul şi romanticul tată al amicei sale. Furtunile temperamentale şi infernalele conflicte de familie pornite de aici sunt descrise cu nerv de regizoarea britanică, bine înţeleasă şi sprijinită de o echipă actoricească plină de strălucire, din care fac parte vedete precum Alessandro Nivola, Timothy Spall şi Annette Benning, dar şi tinerele protagoniste Elle Fanning şi Alice Englert. Foarte bine jucat şi filmat, “Ginger şi Rosa” încrustează o poveste cu femei în căutarea identităţii în atmosfera densă a unei epoci pline de contraste, dar şi de speranţe. Marcat de ecouri autobiografice, filmul lui Sally Potter poate fi citit şi ca o declaraţie de nostalgie după o epocă atinsă de elanuri idealiste, opuse pragmatismului dominant de azi.

Pe ecranul de la Valladolid au putut fi văzute şi alte filme semnate de femei, precum belgianul ”Micii păianjeni negri”, o poveste despre mame-adolescente semnată de Patrice Toye, sau “Lore”, un road movie despre un grup de copii care rătăcesc prin Germania devastată de război, regizat de australiana Cate Shortland. Deşi nu lipsite de premise narative interesante şi de calităţi vizuale, ele nu au totuşi pregnanţa peliculelor celor trei cineaste consacrate. Probabil că ceea ce le lipseşte este transformarea unei poveşti cinematografice într-un discurs personal.