Festivalul Internaţional de Film de la Roma, între proteste şi filme de dragoste

Revoluţie pe covorul roşu. „Acesta este ultimul film pe care îl vedeţi”, „În această seară noi suntem un mare spectacol”, „Cultura e un drept”, „Nu suntem o categorie de paraziţi şi asistaţi”, scria pe bannerele celor peste 3.000 de protestari, din cinematografie, teatru, televiziune, presă, care au cucerit covorul roşu al Festivalului Internaţional de Film de la Roma. Protestul era îndreptat împotriva reducerilor făcute în aceste domenii de către guvern.

Protestatarii au oprit defilarea starurilor. Organizatorii oferiseră 100 de bilete, într-un colţ al covorului roşu, pentru a nu deranja flash-urile Evei Mendes şi ale Keirei Knightley. La deschidere, cele două dive erau îmbrăcate în rochii scurte cu franjuri. „Am renunţat la luxul de pe covorul roşu, pentru a fi în ton cu voi, pentru a fi în echipă”, au spus ele mulţimii înfuriate. „Fără cultură, o ţară nu există”, a strigat la microfon regizoarea peliculei „Last Night”, Massy Tadjedin. Regizori care au făcut istoria cinematografiei, Ettore Scola şi Paulo Sorrentino, Kim Rossi Stuart, surorile Comencini, Marco Risi, Isabella Ferrari, Daniele Luchetti, Nanni Moretti, Mimmo Calopreste, li s-au alăturat. Directoarea Festivalului, Piera Detassis, spunea: „Mulţumim pentru această imagine şi pentru simţul responsabilităţii oamenilor de cultură care ni s-au alăturat”, iar preşedintele juriului, Sergio Castelliti, a citit, în numele cinematografiei italiene, un comunicat cu motivele protestului, spunând: „Cultura nu se mănâncă, aşa cum a susţinut ministrul trezorier Tremonti, dar domnia sa nu vrea să ştie că mii şi mii de persoane care o produc furnizează publicului un aliment imaterial şi decisiv, făcut din emoţii şi visuri, de care noi toţi avem nevoie ca să respirăm”. Pentru cuvintele calde spuse, madrina Festivalului, Valeria Solarino, a fost aplaudată, ca şi regizorul Marco Bellocchio, care declara: „E bine că există această extraodinară unitate în rândul oamenilor de cultură”. Pe covorul roşu s-a aflat şi Gina Lollobrigida, fulminantă apariţie, într-o splendidă rochie roşie, la braţul preşedintelui Festivalului, Gian Luigi Rondi. Prezent la deschidere, subsecretarul preşedinţiei Consiliului, Gianni Letta, amintea că „protestul este util dacă este constructiv. Îmi pare rău că protestul a devenit o armă împotriva cinematografiei”. Publicul, înfuriat, i-a fluierat atât pe el, cât şi pe ministrul Bondi, strigându-le: „Duceţi-vă acasă, bufonilor!”.

Iată cum, la Roma, realitatea a devenit mai captivantă decât un film. Pelicula de deschidere, „Last Night”, va rămâne în istoria cinematografiei ca unul dintre marile proteste împotriva guvernului.

Zeci de poliţişti şi carabinieri au supravegheat ocuparea pacifistă a pieţei.

Casa cinematografului

Keira Knightley în Last Night

Festivalul se desfăşoară la Auditorium Parco della Musica din Roma, complex arhitectonic semnat de celebrul Renzo Piano. În cele cinci săli – „Santa Cecilia”, „Sinopoli”, „Petrassi”, „Teatro Studio” şi „Studio 3” -, dar şi în „Foyer”, „AuditoriumArte”, „Spazio Rizonane” şi Muzeul Arheologic, echipate cu noile tehnologii pentru proiecţiile digitale D, au loc proiecţii, întâlniri şi o serie de manifestări conexe.

În timpul Festivalului, cei 1.300 de metri pătraţi ai drumului care duc la spectaculoasa Cale a Auditoriumului s-au transformat în cel mai mare covor roşu din lume.

Alături de spaţiile Auditoriumului se află „Satul Cinematografului”, un complex de peste 6.000 de metri pătraţi, cu corturi, pavilioane şi standuri din oţel şi sticlă, ce găzduiesc diverse manifestări, dar şi baruri, pizzerii, restaurante, o impresionantă librărie, precum şi magazine şi expoziţii tematice. Tot aici se află „Greenhouse”, care adăposteşte Piaţa Internaţională de Film, ce dispune de două săli de proiecţie: LOTO, de 900 de locuri, şi ALITALIA de 700. Cartierul general al Pieţei de film va fi Hotelul Bernini Bristol, din Piaţa Barberini. Casa Cinematografului, de la Villa Borghese, este locul de desfăşurare a proiectului „Shooting Star”, organizat pentru prima dată, care îşi propune să pună în lumină actorii europeni, dar al evenimentului „Per Corso, Percorso”, un maraton al cinematografului independent (am întâlnit aici şi scurtmetrajul „Deva”, în regia lui Corso Salani). La Sala Trevi „Alberto Sordi”, Cinemateca Naţională organizează o retrospectivă despre „La Dolce Vita”.

Nicole Kidman în Rabbit Hole

La Muzeul MAXXI, care a găzduit evenimentul inaugural, sunt deschise patru expoziţii de artă contemporană, legate de cinematograf. Printre ele, „Immagini di movimento”, la MACRO, muzeul de artă contemporană. Un alt eveniment cu scop caritabil inaugurează expoziţia „Il Teatro alla Moda”, cu peste 100 de costume semnate de mari stilişti italieni, în care hainele sunt văzute ca opere de artă. Să mai amintim „Gran Premio Internazionale di Doppiaggio” de la Auditorium, dineul de caritate „Telethon”, de la Auditoriumul Conciliazione, şi, nu în ultimul rând, expoziţia „Leonardo şi Michelangelo a confronto”, dedicată creaţiei lui Leonardo „Ritrato di Musico”.

Festivalul lumii

Festivalul Internaţional de Film de la Roma a împlinit cinci ani. Selecţia oficială aruncă o privire asupra lumii, de la starurile de la Bollywood până la cele australiene, între Iran şi Irak, între China şi Mexic, cu istorii fascinante şi noi autori. Festivalul înregistrează o mare bogăţie a lumii tinerilor, graţie secţiunii „Alice nelle citta”, scandalizează teritorii în căutarea documentarelor, graţie secţiunii „L’Altro cinema”, şi organizează vizite în Japonia, cu secţiunea „Focus”. În noul departament, „Evenimente speciale”, sunt posibile întâlniri ale personajelor culturii cu lumea cinematografului. Dincolo de a fi o enclavă a elitelor, Festivalul şi-a propus să coboare în stradă, care a devenit un loc al întâlnirilor, dar şi un laborator al noilor tendinţe.

Scenă din Five Day Shelter

„Last Night”, care a deschis festivalul, scris şi regizat de Massy Tadjedin, americană de origine iraniană, aduce un poker de aşi, Keira Knightley, Eva Mendes, Guillaume Canet şi Sam Worthington, pe un fundal de New York elegant, unde totul este posibil. O poveste de dragoste şi pasiune, de trădare şi dileme, într-o singură noapte. „Ce este mai important: infidelitatea fizică sau mentală?” Este întrebarea care revine ca un laitmotiv. Regizoarea, cu o mare artă, reuşeşte să realizeze dialoguri, secvenţe care se întretaie în explorarea profunzimii psihologice a personajelor. Două dive rivale, îndrăgostite de acelaşi bărbat. Cele două protagoniste, Knightley (eroina din „Piraţii din Caraibe” şi cea în crinolină din secolul al XVIII-lea, din „Ducesa”, frumoasa actriţă britanică, nominalizată recent la „Golden Globe” şi BAFTA pentru „Atonement”), englezoaica sofisticată, cu un fizic androgin, joacă rolul unei scriitoare tentate de trădare, ce înseamnă flacăra dragostei, cealaltă, Eva Mendes, cu forme generoase, cu şarm latin, este vulcanică, ca şi în producţia „Era odată în Mexic”, în care evoluează alături de Johnny Deep. Ambele îşi pun problema de a minţi sau a trăda, dacă vor rezista a face sex. Regizoarea mărturisea: „Este povestea mea de la New York, ieşind de la o cafenea, unde am întâlnit o veche dragoste”. Guillaume Canet, care interpretează un rol romantic, va putea fi văzut în festival şi cu altă producţie, „Les petits mouchoirs”, cu Marion Cotillard.

După Sean Connery, Sophia Loren, Al Pacino şi Merryl Streep, în acest an „Acting Award” al Festivalului Internaţional de Film de la Roma va fi înmânat lui Julianne Moore, actriţa capabilă de a trece cu mare dezinvoltură de la blockbuster la filmul cult, de la pelicule independente la cele ale fraţilor Coen. Ea va prezenta şi ultimul său film, „The Kids Are All Rights”, o minunată poveste despre două femei şi relaţia lor care sfidează trecerea timpului. Producţia americană este semnată de regizoarea Lisa Cholodenko, iar Julianne Moore îi dă replica lui Anette Bening.

Alt film în concurs, „Rabbit Hole”, în regia lui John Cameron Mitchell, cu Nicole Kidman şi Aaron Eckhart, produs de Nicole Kidman după dramaturgul american David Lindsay-Abaire, care şi-a adjudecat Premiul Pulitzer în 2007. Filmul povesteşte despre o „gaură” ce se produce în viaţa unui cuplu fericit odată cu dispariţia fiului lor într-un accident stradal. Eroina principală (Nicole Kidman) încearcă să se regăsească pe ea însăşi, într-o călătorie nouă, misterioasă, precum cea din „Alice în Ţara Minunilor”.

Tot în concurs, o peliculă care, cu siguranţă, va trezi admiraţia publicului, deşi este un film dur: „Oranges and Sunshine”, realizat de Jim Loach. Inspirat de unul dintre scandalurile cele mai recente din lumea engleză, el narează povestea lui Margaret Humphreys (interpretată de Emily Watson), o asistentă socială din Nottingham, care descoperă un secret ascuns de guvernul britanic. 130.000 de copii englezi sunt trimişi în ţările Commonwealth-ului, unde au devenit obiectul unor teribile abuzuri. Micuţilor li s-au promis portocale şi soare şi au întâlnit admonestări, preoţi mai puţin evanghelici…

„Dog Sweat”, un film care a devenit deja un caz, produs de regizorul Hossein Keshavarz, care vorbeşte despre revolta noilor generaţii de iranieni. Istoria povesteşte modul dramatic al vieţii a şase tineri care se revoltă împotriva restricţiilor societăţii islamice. Scopul lor? Unul foarte simplu: acela de a putea asculta muzică bună şi de a bea, cum fac cei de vârsta lor din lumea occidentală, de a putea iubi şi face dragoste, chiar şi atunci când unul este gay. Regizorul încearcă să demonstreze adevărata faţă nepudrată a Iranului de azi.

Scenă din Gangor

„Las buenas hierbas”, producţia mexicană a regizoarei Maria Novaro, vorbeşte despre pierderea memoriei ca şi despre sintonia corp, suflet şi natură. O mamă şi o fiică descoperă puterea curativă a ierburilor. Lala, o botanistă, diagnosticată cu Alzheimer, este conştientă şi, înainte de a pierde contactul cu lumea, îi cere ajutorul fiicei sale Dalia.

Venită din Australia, producţia „Little Sparrows”, în regia taiwanezei Yu-Hsiu Camille Chen, vorbeşte despre puterea de a încerca de a învinge boala, despre dragostea maternă într-o polifonie a durerii. O mamă bolnavă de cancer vrea să-şi definească ultimul Crăciun alături de cele trei fiice ale sale. În faţă are viaţa pe care încearcă să şi-o reinterpreteze, pentru că, numai fiind în stare să înţeleagă dragostea, reuşeşte să se înţeleagă pe sine însăşi.

Cineastul chinez Liu Bingjian aduce la Roma un nou film horror totalitar, după ce o altă peliculă a sa, „Bărbaţi şi femei”, fusese cenzurată în ţara lui pentru că vorbea despre homosexualitate, iar în „Bei Mian”, regizorul punctează şi îşi îndreaptă reflectoarele asupra revoluţiei culturale a lui Mao şi a noului stil de viaţă al consumismului chinez.

Alte pelicule aflate în concurs explorează istoria universală din diferite ţări: între pelicula irlandeză „Five Day Shelter”, o dramă concentrată în cinci zile, aşa cum o numeşte regizorul Ger Leonard, ca un refugiu în lumea poeziei, între James Joyce şi Raymond Carver, în care dialogurile sunt reduse la maximum, lăsând loc faptelor sugerate de vizualitate, în care muzica şi poezia sunt punctele forte, şi cea a danezei Susanne Bier, cu „Haevnen”, în care se reîntoarce cu o poveste despre iertare şi răzbunare, despre singurătate şi violenţă, până la cea a regizorului kurd Fariborz Kamkari, „Florile din Kirkunk”, a cărui acţiune este plasată în Irak, în anii ’80, în plin regim al lui Saddam Hussein, când o profesoară este constrânsă a alege între visele sale şi respectarea tradiţiilor. O poveste de dragoste şi moarte, într-o lume disperată şi deznădăjduită. Din Italia, în care a studiat, Najla decide să se întoarcă la Kirkunk, în căutarea logodnicului său dispărut…

Patru pelicule italiene în concurs: „Io sono con te” este povestea unei femei, Maria din Nazareth, şi a lui Iisus, de fapt, povestea unei mame şi a fiului său. Filmul este vorbit în limba arabă şi în greaca veche, reprezentând, de fapt, o călătorie imaginară în lumea rădăcinilor creştinismului.

O altă peliculă, „La scuola e finita”, a regizorului Valerio Jalongo, scrisă de acesta, cât şi de Daniele Luchetti şi Francesca Marciano, povesteşte despre Institutul Pestalozzi din Roma, cu speranţele şi deziluziile, cu haosul şi dezinteresul din şcolile italiene, iar muzica originală este compusă de Francesco Sarcina, liderul formaţiei Le Vibrazioni. O temă clasică, într-un stil rock. În rolul principal, frumoasa Valeria Golino, alături de Vincenzo Amato şi Fulvio Forti.

„Una vita tranquila”, în regia lui Claudio Cupellini, în care eroul principal, Rosario Russo, este un restaurator originar din sudul Italiei, perfect integrat în Germania, în apropiere de Frankfurt, unde tânăra sa soţie conduce un restaurant şi un hotel. Totul se schimbă într-o bună zi… Regizorul povestirilor „negre”, cum este numit, dezvoltă aventura unui om care-şi ascunde trecutul plin de violenţă.

Regizorul italian Italo Spinelli, îndrăgostit de India, narează o istorie de frumuseţe extraordinară şi o violenţă rar întâlnită, în „Gangor”, prima coproducţie între Bollywood şi Italia. Povestea unui fotoreporter care traversează Bengalul pentru a dezvălui violenţa împotriva femeilor. El este izbit de frumuseţea lui Gangor, interpretată de Priyanka Bose. Dincolo de dragoste, filmul vorbeşte despre atrocităţile violente săvârşite de bărbaţi împotriva femeilor.

Într-o seară de Gală va fi prezentată, în avanpremieră, pelicula lui Martin Scosese (regizorul învingător al celor mai importante pelicule: un Oscar, 2 Palme d’Or şi 2 Golden Globe), „Boardwalk Empire”, concepută ca un serial în 12 episoade pentru HBO. Acţiunea se desfăşoară în Atlantic City (în decorul imaginat de Bob Shaw), oraşul jocurilor, bordelurilor şi corupţiei, în 1919, în era prohibiţiei. Filmul, somptuos şi fascinant, povesteşte despre corupţia acelor ani, sub patina foarte glamour a fotografiei de epocă, după scenariul lui Terence Winter. Marele regizor îşi pune încă o dată pecetea, reconstituind peisajul de epocă în această peliculă plină de violenţă, sex, pentru că „nu pot să fie gangsteri numai la jumătatea drumului”.

Regizorii explorează sexualitatea feminină

Femeile sunt şi anul acesta o prezenţă puternică, povestită cu pasiune în toate secţiunile, dar mai ales în cea oficială. Mari staruri sau personalităţi politice şi literare vor putea fi admirate pe covorul roşu sau la întâlniri cu publicul: combatantele proletare („We Want Sex” şi „Gangor”), protagoniste ale vieţii publice, ca Benazir Bhutto (premiera documentarului „Bhutto”) şi Inge Feltrinelli, interprete ca Eva Mendes, Keira Knightley, Marion Cotillard, Emily Watson, Valeria Golino, Ksenia Rappoport, Fanny Ardant, care îşi va prezenta scurtmetrajul despre romi, „Chimères Absentes”, editat special pentru festival. Julianne Moore aduce filmul „Kids Are All Rights”, povestea unui cuplu de lesbiene al căror fiu îşi caută tatăl natural.

Semnale de dragoste neobişnuită, dar întotdeauna romantică, într-un festival deschis inconstanţei, ca în „Last Night”, dar capabile să ajungă la explorarea ororii cotiene cu comedii negre ca „Bei Mian” (The Black) sau „Crime d’amour” de Alain Corneau, descoperirea irlandeză, „Five Day Shelter”, „L’homme qui voulait vivre sa vie” de Eric Lartigau. Fără a uita „Let Me In”, în care dezamăgirea tinerească ia forma, crudă şi dureroasă, a „fetiţei-vampir”, sau pelicula cea mai incorectă dintre toate, o şocantă comedie neagră despre eutanasie, „Kill me please”.

Documentare despre libertatea individuală

Două fantasme bântuie peliculele din secţiunea „L’Altro Cinema”. Prima este sexualitatea feminină, explorată şi în documentare – de la japonezul „Yoyochu in the Land of Rising Sex”, portretul unui regizor de film porno care practică toate tehnicile posibile pentru a capta în imagine fantasma plăcerii sexuale feminine, la americanul Cameron Yates, cu „The Canal Street Madam” (ambele în concurs) şi la filmele pentru marele ecran (coreeanul Eunhee Huh cu „My Heart Beats”, în care o cercetătoare universitară se hotărăşte să devină actriţă de film porno, francezul „Le sentiment de la chair”, în care protagonista îşi lasă scrutat şi manipulat interiorul de către amantul ei radiolog, pentru a atinge maximum de intimitate, explorare de o radicalitate şi un spirit întreprinzător rare chiar şi în cinematograful de autor. A doua este cinematograful independent american, deşi ar fi poate mai exact spus „cealaltă Americă”, cu campionii ei exemplari, Alexandre Rockwell şi John Landis, şi actori ca Steve Buscemi şi Peter Dinklage, monumente ale rockului, Lillian Roxon şi Bruce Springsteen, şi noile producţii video ale avangardei: documentarul „The Woodmans” – portret al unei tinere fotografe cu un destin tragic -, cinematograful „mumblecore” din „The Freebie”, irezistibilul documentar „The People vs George Lucas” (de altfel, chiar Ambasada americană din Roma este implicată în aceste evenimente). Un fel de mare, care a lăsat în urmă marca unui cinematograf, a unei muzici şi a creaţiei video care nu sunt acceptate de curentul general, catatonic, al mediei contemporane.

La secţiunea „L’Altro Cinema”, un juriu internaţional va conferi „Premiul Marc’Aurelio pentru cel mai bun documentar”.

Avanpremieră sub semnul lui Ugo Tognazzi

Valeria Golino în La scuola e finita

„Portretul tatălui meu”, de Maria Sole Tognazzi, este o frescă a cinematografului italian care nu mai există. „Între el şi ceilalţi mari de atunci era o adevărată comunicare”, explică realizatoarea. Michel Piccoli, partenerul lui Tognazzi, îl defineşte ca „un om foarte serios, pentru nimic serios”. Tognazzi văzut de Tognazzi. Secretul carismei acestui mare actor, dispărut cu două decenii în urmă, consta în ştiinţa de a maria contrariile. Amuzant şi melancolic, profund şi superficial, sarcastic şi dezarmant. Filmul a cucerit sufragiile criticii, pentru că repertoriul televizat şi scenele alese din cele 160 de filme în care a jucat, şi care constituie osatura peliculei, sunt însoţite de imagini inedite care reconstituie un portret desosebit de intens al personajului. Secvenţele din filme alternează cu interviuri ale celor care au lucrat cu el sau care l-au frecventat în celebra sa vilă de la Torbajanica, printre care, Mario Monicelli, Bernardo Bertolucci, Carlo Lizzani, Pupi Avati, Paolo Villaggio, Michele Placido, Laura Morante, Valeria Golino, dar şi articole din ziarele de scandal despre cele trei „soţii” ale sale sau mărturia fiului său norvegian, care a descoperit la şase ani că are un tată italian.

Filmul lasă un sentiment de melancolie, nu numai pentru că personajul este melancolic, dar şi pentru că aminteşte de anii luminoşi ai cinematografului italian, în care exista o adevărată comuniune spirituală între marile talente (Vittorio Gasman, Marcello Mastroianni ş.a.). „Creau proiecte împreună şi din joacă, din amuzament, ieşeau atâtea filme minunate”, povesteşte fiica actorului.

Labirintul Fellini

Expoziţia se ambiţionează să recreeze magia lui Federico Fellini, atmosfera misterioasă şi onirică, vizionară şi fantastică a operelor sale, dar şi complexitatea impalpabilă a personalităţii lui. Este deschisă la Pelanda del Marco Testaccio, spaţiu pe care regizorul îl alesese în 1969 pentru „Blocknotes di un regista”, iar Sergio Leone, pentru o scenă din „C’era una volta in America”. La organizare au participat scenograful distins cu Oscar, Dante Ferretti, şi Francesca Lo Schiavo, care au colaborat de numărate ori cu regizorul, la filme ca „Satyricon”, „Prova d’orchestra”, „La città delle donne”, „E la nave va”, „Ginger şi Fred”, „La voce della luna”.

Scenă din Little Sparrows

Expoziţia are două părţi complementare. Prima, intitulată „Marea paradă”, curatoriată de Sam Stourdzé pentru Jeu de Paume din Paris, vizează radiografierea carierei regizorului, prin materiale rare, scrieri inedite, desene, fotografii, fragmente de film. Organizatorii încearcă „să analizeze naşterea şi dezvoltarea mitului fellinian prin intermediul obsesiilor sale, care l-au inspirat, imaginarul oniric, scenele, locaţiile şi culisele filmelor. Superproducţie iconografică a culturii populare contemporane”.

A doua parte, semnată de Ferretti şi Lo Schiavo, mizează pe spectacolul scenografiilor şi încearcă să-l introducă pe spectator, aşa cum zicea regizorul însuşi, „în capul hipercreativ al lui Fellini”. Spaţiul este animat de o diversitate de instalaţii care catapultează vizitatorul într-un vals de creaturi onirice şi monştri seducători, într-un show multimedia de proiecţii şi jocuri de oglinzi. Totul, corelat cu materiale inedite. „Invenţiile lui Dante Ferretti şi ale Francescăi Lo Schiavo, spune Farinelli, sunt un act de dragoste, respectând regulile onirice dragi lui Federico: dilatarea spaţiului (…). Norme care contrazic regulile fidelităţii în reconstrucţie”. De la efectul „paparazzi” din „La dolce vita” la sacralitatea confesionalului din „Opt şi jumătate”, la prozaicul cartier rău famat din „Satyricon”, la bordelurile din Roma… Decorul din „E la nave va…” a fost reconstruit după 26 de ani de sculptorul Giovanni Gianese, în polistiren. „În acest moment de dificultate al cinematografului italian, spune Farinelli, a reconstrui unele scenografii ale lui Fellini e ca şi cum ai turna în bronz un mit”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.