Furtuna de Shakespeare, la Teatrul Național Cluj-Napoca

Enigmatica piesă shakespeareană Furtuna este, în viziunea lui Gábor Tompa, la Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, un spectacol luminos, dinamic, aerat, un soi de carusel parodic al uzurpării, care, prin repetiţie, îşi pierde dramatismul originar, convertindu-se, prin suita peripeţiilor, într-o pilduitoare farsă a veleitarismului şi ticăloşiilor setei de dominaţie.

Insula vrăjitoarei Sycorax, unde l-au adus valurile pe pribeagul Prospero, ducele Milanului, după ce, detronat de fratele său, scăpase ca printr-o minune de la o moarte sigură, i-a fost acestuia adăpost şi liman vreme de doisprezece ani, după neaşteptatul complot. A luat-o în stăpânire călăuzit de Caliban, fiul lui Sycorax, un fel de făptură primitivă, semi-animală, care i-a dezvăluit comorile şi frumuseţile naturale, arătându-i cărările ascunse, şi dezvăluindu-i şi vrăjile mamei sale, slujindu-l mai apoi de voie-de nevoie. După acest răstimp, trăit în izolare pe tărâmul din mijlocul apelor, alături de fiica lui Miranda, acum de cincisprezece ani, îi povesteşte şi ei istoria exilului lor forţat şi se decide în taină să îi pună capăt, folosindu-se de puterile lui magice şi de capacităţile suprafireşti ale spiriduşului Ariel, aflat şi el în slujba lui.

Întregul spectacol, aidoma piesei, e o punere în scenă de proporţii, în care furtuna cumplită, stihiile declanşate sau, mai degrabă, simulate cât se poate de convingător şi terifiant prin iscusinţa lui Ariel (în vederea răscumpărării libertăţii sale cât mai grabnice), e plănuită şi comandată de Prospero, marele regizor, pentru a-i aduce pe insulă pe vechii săi duşmani, spre a-i judeca şi a le da o lecţie usturătoare, care să le demaşte trecuta mârşăvie de a unelti şi submina puterea legiuită. Istoria uzurpării lui din fruntea Milanului, aceea care i-a bulversat existenţa şi i-a primejduit viaţa lui şi fiicei sale de numai trei ani, detronându-l şi condamnându-l la pieire, este doar punctul de pornire al unei avalanşe de urzeli iniţiate pe insulă de naufragiaţi, care mai de care mai bizare, mai deplasate, mai groteşti şi mai absurde. Dar şi al unei suite de înscenări, prin care Prospero le revelează ticăloşia, îi înspăimântă, îi călăuzeşte spre reflecţie, îi moralizează.

Spaţiul larg, auster şi pur conceput de Carmencita Brojboiu e un trapez construit din ecrane albe, într-o lumină clară, unde, eroii, aflaţi pe corabia izbită de ape, se clatină disperaţi, poticnindu-se din pricina talazurilor imense, proiectate împrejur. Sau rătăcesc descumpăniţi pe insulă, ori în propriile lor labirinturi interioare, intrigi şi planuri de asasinat, făcându-şi apariţia adesea progresiv, într-un supradimensionat joc al umbrelor contre-jour. Furtuna se desfăşoară impresionant la începutul spectacolului, în imaginile punţii înclinate primejdios de valurile spumegânde ce o inundă, aruncându-i de colo-colo pe eroii-actori, mai-mai să-i zvârle peste bord. Navigatorii, în frunte cu căpitanul-Ruslan Bârlea şi Nostromul-Dan Chiorean sunt cuprinşi de groază, pentru a nu mai pomeni de călătorii de vază, Alonso, regele Neapolelui-Ioan Isaiu, fratele său, Sebastian-Mihai Florian Niţu şi suita lor. Ambarcaţiunea şubredă se leagănă periculos – încă nu pe deplin sincronizată cu mişcarea călătorilor-actori pe scenă — tunetele bubuie şi trăznetele sfâşie norii groşi, cu impresionante elemente video şi filmice, creând intermitent starea de teroare – video design Radu Daniel, lighting design Jenel Moldovan. Ilustraţia muzicală originală a lui Lucian Ban, având în centru piesa lui Vanghelis, Cosmos, într-un aranjament muzical propriu, sonorizează vijelia şi urmăreşte dramatic evenimentele pe tot parcursul spectacolului.

Pe trapezul de ecrane se proiectează, în diverse secvenţe ale spectacolului, cu prilejul diferitelor înscenări poruncite de Prospero, detalii intens colorate din tripticul Grădina desfătărilor de Hieronymus Bosch, care cuprinde panorama păcatelor omeneşti: la ospăţul naufragiaţilor, anulat tocmai când se bucurau de bucate, apariţia duhurilor, a harpiei (Ariel travestit) şi a vrăjitoarelor menite a-i teroriza pe făptaşi sau a le alimenta viziunile de coşmar. Tot pe ecrane apar, de astă dată spre bucurie, chipurile mărite ale zeiţelor Iris-Elena Ivanca, Ceres-Romina Merei, Junona-Angela Nicoară, venite la nuntă să le ureze mirilor Miranda şi Ferdinand fericire. Ele dansează şi însufleţesc petrecerea căsătoriei tinerilor, în coregrafia Melindei Jakab, care coordonează mişcarea întregului spectacol.

În avanscenă, într-un colţ, Prospero-Marcel Iureş urmăreşte imperturbabil şi cam posac întâmplările, aşezat în halat lângă cărţile lui, în timp ce în partea opusă a scenei se află o ladă cu costume şi accesorii, pe care, ca un adevărat şef de trupă, le foloseşte pentru deghizări, demascări, ispitiri sau pentru a-şi relua, în final, ţinuta regală, coroana, mantia şi sceptrul, insemnele măreţiei sale legitime. Ingenioase şi colorate, costumele Carmencitei Brojboiu conferă pitoresc şi caracter personajelor şi adesea un suculent umor. Distincţia tunicilor de piele ale nobililor contrasteză inspirat cu sugestivitatea vizuală, olfactivă, sinestezică a zdrenţelor slinoase ale lui Caliban şi a pelerinei sale bălţate, cu detaliile accesoriilor ciracilor săi bachici, precum recipientul cu vin al lui Stephano — o instalaţie de dezinsecţie cu furtun, pe spatele său, în care şi-a pus vinul, să-i fie la îndemână — şi cu graţia fluidă a vestimentaţiei spiriduşului Ariel.

Îmbrăcată în salopeta albă, largă, uşoară, plutind lin, într-o mişcare delicată, ca un văl imponderabil, gata să se înalţe sau lunecând cu briza în falduri, Anca Hanu e un Ariel supus, curtenitor şi avântat în executarea poruncilor lui Prospero, care îi cere să zboare, să înoate, să călărească „pe coama norilor”. Îi raportează stăpânului detaliat serviciile executate prompt, cu remarcbilă precizie plastică. Bună cântăreaţă şi instrumentistă, actriţa contribuie din plin la ritmul montării şi la elaborarea efectelor sonore, fizice, luminoase, magice, la apariţia, dispariţia, manipularea spiritelor şi a oaspeţilor. Pricepută nu doar să bată în tobă şi să cânte la flaut, ci şi să-şi folosească vocea, ea dezvăluie aptitudini acrobatice şi agilitate în manevrarea obiectelor, a intervenţiilor nevăzute, a comentariilor provocatoare şi instigatoare. Calină, cuviincioasă, chiar ceremonioasă cu Prospero, care o eliberase din pinul în care o zăvorâse Sycorax, se pricepe să-l flateze şi să-l preamărească, dar este tenace şi fermă când îşi negociază scurtarea sclaviei, presându-l susţinut pe stăpân să-i dea cu un an mai devreme libertatea, apoi cu două săptămâni, cu două zile, peste câteva ore…

La polul opus, Caliban, fiul lui Sycorax, interpretat contorsionist de Cristian Grosu e un monstru arţăgos şi răzbunător. Cu trupul său uscat, fibros, chircit, cu răsucirile bizare, ghemuirile şi salturile neaşteptate, îşi face apariţia din grote şi trape-văgăuni, abia acoperit în cârpe sfâşiate, cu torsul gol, pe care s-a sleit murdăria, praful, secreţiile, cu părul lipit de ţeastă. Făptură gregară şi respingătoare – bine pregătit fizic, actorul se întrece în a-l încondeia –, este supus muncilor umilitoare, căratul lemnelor, aprinsul focului, servirea stăpânului în fel şi chip. Veşnic răzvrătit, îl acuză pe Prospero, că l-a înşelat, purtându-se blând şi cald până când a aflat tainele şi bogăţiile insulei, izvoarele dulci şi sărate, pământurile roditoare, vrăjile lui Sycorax. E adevărat că Prospero l-a învăţat să vorbească, i-a dat noţiuni despre lucruri, l-a „civilizat”, dar a făcut-o spre folosul său. I-a luat avutul şi s-a înstăpânit pe viaţa lui, făcându-l sclav. ” Eu care mi-am fost rege,/ m-ai alungat în locul ăsta sterp, / iar tu împărăteşti pe toată insula”. Stăpânul îl umileşte şi îl insultă, făcându-l de ocară („sclav veninos, născut din diavol călare pe o zgripţuroaică”). Caliban nu conteneşte să-şi afirme drepturile: „Insula e a mea, mi-a dat-o mama Sycorax, iar tu mi-ai furat-o”. Când Caliban blestemă, Prospero i-o întoarce în tortură: „crampe, junghiuri, cârcei, arici cu ţepi mai ascuţiţi ca acul viespii vor lucra asupra ta”. Nici zeul Setebos, necuratul protector al lui Sycorax, nu-l mai ascultă, căci Prospero are putere şi asupra lui.

Marcel Iureş îl concepe pe protagonist ca un bătrân sever, bănuitor şi obosit, grăbit să pună capăt acestei călătorii iniţiatice, din care ies cu toţii profund schimbaţi. El îşi temperează cu înţelepciune revolta şi mânia pentru ticăloşia uzurpatorilor şi poate privi cu detaşare şi îngăduinţă greşelile trecutului, ale sale şi ale celorlalţi. Îşi recunoaşte vina de a se fi eschivat de la treburile statului, pe când era ducele Milanului, absorbit de studiile sale de magie, tot o formă, şi încă extremă, de voinţă de dominaţie. Obsedat de puterea absolută care o transcende pe cea lumească, subordonând-o, îl lăsase pe fratele său Antonio, „nespus de drag până să ajungă un nemernic”, să cârmuiască în locul său, transfer de putere şi de atribute nu tocmai indicat şi nici meritoriu pentru un conducător „de ţară şi de sfetnici”, înstrăinat de la datoria lui. „Am greşit”, mărturiseşte el. Ispita e prea mare pentru fratele lui, Antonio – interpretat de Cătălin Herlo –, devenit conducător de stat fără titlu. Substituţia devine o consecinţă firească, din cauza eschivei titularului. Învăţând degrabă nu doar secretele guvernării, ci şi „ştiinţa de a împărţi favoruri, de a-i ridica pe unii şi de a-i coborî pe alţii-n rang”, având „în mână lacătul şi cheia”, acesta i-a îndepărtat încet-încet guvernul şi i-a făcut pe toţi „să-i cânte în strună”. Antonio a profitat şi de puterea şi de averea ducelui de Milano, luându-i tronul în cârdăşie cu ducele Neapolelui, căruia i s-a declarat vasal, plătindu-i tribut. L-a compromis pe Prospero lansând zvonul că nu mai e în stare să conducă. L-a alungat într-o noapte din cetate, încât răzbunarea acestuia se impune şi ca o chestiune de demnitate, de mândrie, de orgoliu. Fapta lui Antonio este nu doar o uzurpare, ci şi o tentativă de omor. L-a trimis pe fratele său cu o luntre pe „un putregai” de navă, lăsându-l în voia valurilor, împreună cu micuţa Miranda, comandând uciderea lor. Gonzalo, însă, însărcinat cu omorul, a încălcat ordinul, le-a dat apă şi provizii, cărţi şi haine scumpe, încât au putut să se salveze. Printr-o minune, au ajuns pe insulă şi Prospero a crescut-o acolo pe fiica lui, învăţând-o mai mult decât ştiau alte principese. Dar fata nu văzuse alţi oameni decât pe el şi pe dezgustătorul Caliban, care, îmboldit de instincte, încercase la un moment dat s-o violeze.

Aşa încât, atunci când furtuna i-l aduce în cale pe tânărul prinţ Ferdinand – întruchipat de Matei Rotaru –, ajuns la mal după ce se aruncase în mare îngrozit, Miranda-Sânziana Tarţa, fermecată de chipeşul tânăr, care îi şi oferă, la prima întâlnire, fără să stea pe gânduri, să o facă regina Neapolelui, se îndrăgosteşte lulea, la rândul ei, eveniment care intră în planurile lui Prospero. Ţinând însă a-l testa pe junele naufragiat, înamorat şi el în mod evident de fată, tatăl se preface a se opune iubirii lor, tocmai pentru a o înteţi şi îl covârşeşte cu munci istovitoare pe bietul băiat, transferându-i corvezi umile ale lui Caliban. Cărora fiul regelui Neapolelui le face faţă cu toată energia, înflăcărat de dragoste, căinat şi ajutat de miloasa şi iubitoarea Miranda. Prilejuri în plus de a încerca sentimentele tinerilor şi a le fortifica prin oprelişti şi greutăţi. E o adevărată pedagogie a iubirii în strategia lui Prospero, căci îi călăuzeşte pe îndrăgostiţi să aibă răgazul să se cunoască şi să se dorească profund şi intens. Îi deprinde cu preţuirea, temporizarea şi intensificarea simţirii, prin amânarea şi încărcătura aspiraţiei. Conducându-i spre respectul şi adevărata preţuire şi asumare a împlinirii relaţiei.

În timp ce ducele Neapolelui, Alonso-Ion Isaiu, disperat, îl caută necontenit pe insulă, tot mai convins că fiul său s-a înecat, doar îl văzuse înghiţit de valuri, Ferdinand, din ce în ce mai îndrăgostit, nu se gândeşte decât cum să-şi unească viaţa cu a iubitei sale. Spre secreta satisfacţie a lui Prospero că lucrurile evoluează în direcţia dorită.

În schimb, ceilalţi naufragiaţi, după sperietura cumplită prin care au trecut, rătăcesc pe insulă, fiecare însufleţit de propriile sale ambiţii nesăbuite şi intrigi deşănţate, în ciuda situaţiei extreme în care se află, dispăruţi departe de lume, pe o insulă necunoscută, pierduţi în pustietatea apelor. Parcă situaţia neobişnuită, în loc să-i trezeasccă la realitate şi să le inspire căutarea unor soluţii salvatoare, îi face mai absorbiţi în deşertăciunile lor. Fiecare aspiră la putere şi o concepe în felul său. Chiar şi blajinul Gonzalo are veleităţi politice, considerându-se, cel puţin teoretic, un expert al conducerii şi organizării sociale optime. Găseşte insula tocmai potrivită idealului său de stat, care să se întoarcă la modul natural de existenţă, fără legi, fără obligaţii, fără constrângeri, trăind din roadele insulei, într-o utopie primitivă. Petre Băcioiu îi exprimă recunoştinţa, bunătatea funciară şi bunul simţ, când preaslăveşte miracolul salvării din naufragiu, el fiind singurul care observă că au scăpat absolut neaşteptat, dată fiind violenţa furtunii, remarcând şi faptul că hainele lor au rămas în mod inexplicabil uscate. Cuprins de entuziasm şi inspirat de frumuseţea şi bogăţia insulei, ţine o adevărată tiradă despre avantajele unei orânduiri simple, conforme cu natura. „Rânduiala mea ar fi contrariul / oricărei cârmuiri: negoţ defel, / nu le-aş admite; funcţii de stat, niciuna, / ştiinţă de carte nici vorbă / avere, sărăcie, subordonare, nicidecum”. Refuză legi şi reglementări, moştenire, contracte, proprietate, moşii, tarlale. „De muncă nici vorbă; toţi să huzurească”…”femeile de asemenea, dar caste şi pure”. „Rânduiala” lui Gonzalo e, de-a valma, comunism primitiv şi haos; desfiinţează statul, funcţiile, proprietatea, armele şi violenţa. Dar şi munca. Tot ce aduce cultura şi civilizaţia, ştiinţa de carte, averea, subordonarea, moştenirea, contractele de proprietate, tarlalele. Vrea o viaţă idilică, fără arme şi războaie, fără căsătorie etc. Un soi de utopie primitivă şi paşnică, depăşind chiar „epoca de aur”. La care probabil se va reveni spontan, fără atâta teorie (modelul social e inspirat din eseul Despre canibali de Montaigne, consideră cercetătorii), după ce Caliban va scăpa de Prospero. Va fi o reîntoarcere firească la starea primitivă a insulei, pe vremea când era a vrăjitoarei Sycorax. Într-o scurtă proiecţie, apare pe ecran în acest moment, ameninţătoare şi înfricoşătoare, chiar vrăjitoarea, sub chipul lui Miriam Cuibus.

Luat peste picior necontenit de Antonio-Cătălin Herlo şi Sebastian-Florian Mihai Niţu, Gonzalo bate în retragere în final, susţinând că a vrut doar să-i distreze pe tovarăşii săi, deşi entuziasmul cu care a cuvântat îl desminte. Vorbise dintr-un impuls adânc, stârnit de insulă sau de propriile sale veleităţi de expert politic. Meteahnă larg răspândită şi gravă, care descalifică iremediabil mulţi „specialişti” ad hoc, chiar în zilele noastre. Producând confuzie şi pierdere de vreme.

Cei doi zeflemişti cârtesc întruna, persiflându-i vorbele, subliniindu-i inepţiile, inadvertenţele, gongorismul şi răstălmăcindu-i afirmaţiile. Ei plănuiesc răsturnări mult mai întunecate, mai precise, criminale. Antonio, fratele lui Prospero, găseşte oportună o nouă uzurpare instigându-l pe Sebastiano să-şi ucidă fratele, pe Ducele Neapolelui, pentru a-i lua sceptrul. Şi asta în pustietatea apelor, unde pe insulă par a fi singurii vieţuitori. Îi învederează lui Sebastiano uriaşa oportunitate de a ajunge pe tronul Neapolelui, căci Alonso măritându-şi fata în Tunis, a îndepărtat-o de la domnia regatului, iar călătoria la nuntă l-a ucis pe Ferdinand, fiul şi urmaşul său în linie directă. Aşa că, suprimându-l pe Alonso, tronul Neapolelui îi revine de drept lui Sebastian, ca frate. Mintea perfidului intrigant şi uzurpator interpretat de Cătălin Herlo( poate, cu prea puţin prestigiu dominant) e obsedată de crimă, urmărind să-i lichideze şi pe suzeranul său, Alonso, şi pe însoţitori. Până la urmă, îl convinge şi pe Sebastiano-Mihai Florian Niţu de urgenţa acţiunii, încât acesta devine frenetic, nerăbdător să pună mâna pe putere. Deşi nu prea are asupra cui s-o exercite pe insulă.

Din porunca lui Prospero, care îl făcuse nevăzut, transformându-l în nălucă, Ariel le bagă beţe în roate uneltitorilor, trezindu-i de fiecare dată pe cei ce urmau să fie răpuşi, dejucându-le planul mârşav, ba chiar încăierându-i unul cu altul. Ca mulţi dintre răufăcătorii, criminalii, uzurpatorii shakespeareeni, aceştia nu vor să ştie de conştiinţă, mai cu seamă Antonio dovedindu-se incurabil. Motivul acesta al conştiinţei morale amorţite, absente sau tranzacţionale revine frecvent în piesele marelui dramaturg, în Furtuna el devenind chiar miezul conflictului, motorul, ţinta şi mesajul său. Prospero va traversa el însuşi o limpezire a conştiinţei, o experienţă iniţiatică, o trezire, un drum al judecăţii de sine. La capătul ei, va renunţa la insemnele magice, arme ale puterii absolute, care îi dau ascendent asupra tuturor, punându-i la dispoziţie mijloace suprafireşti, înscăunându-l nu doar peste lume, ci şi peste stihii. În urma acestui proces de autoconştiinţă, doar parţial mărturisit, dar profund simţit şi asumat, pecetluit cu ruperea baghetei magice şi aruncarea cărţii vrăjite, în final, se va întoarce smerit la adevărata sa misiune, în mod vinovat abandonată: aceea de duce al Milanului. Şi nu va mai dori să stăpânească forţele peste fire, elementele naturii, făpturile supranaturale, întinzându-şi abuziv puterile asupra lumii fizice şi metafizice.

Cel mai deşănţat, cel mai grimasat, cel mai grotesc dintre comploturi, imaginea caricaturală a uneltirii şi a uzurpării, pusă la cale de nişte beţivani cu mintea îngălată în aburii vinului este şi cel mai plin de tâlc dintre toate. „Eroii” lui, Stephano-Radu Lărgeanu şi Trinculo-Nicolae Cucu, într-un duet plin de umor, farmec, inventivitate, cărora li se alătură plin de avânt şi de speranţă, Caliban-Cristian Grosu, lipit cu totul de furtunul cu vin, nu numai că se poticnesc din cauza ebrietăţii, dar îi mai încurcă şi Prospero prin Ariel, făcându-i să se rătăcească, să se ciondănească, să cadă în hazna, apoi duhnind îngrozitor, să se împopoţoneze plini de măreţie cu straie înzorzonate, iluzionându-se cu mirajul puterii. Spre deliciul prelungit al spectatorilor şi al actorilor deopotrivă, care se întrec în a stârni cu umor şi farmec râsul.

Stephano, pivnicerul dedat la băutură al lui Alonso, salvat de la înec călare pe un butoi plin cu vin, dă lovitura destupându-l şi dedulcindu-se din plin cu băutura aromată. Nesperată şansă, date fiind încercările naufragiului, nimerită cum nu se poate mai bine. Amuzant şi plin de ifos, în interprtarea lui Radu Lărgeanu, actor cu o largă paletă comică, Stephano rătăceşte cherchelit pe insulă, fericit de pleaşca ce dăduse peste el. Mititel şi rotunjor, cu instalaţia de vin improvizată în spinare, un fel de recipient de stropit pomii împotriva dăunătorilor, de care nu se desparte pentru nimic în lume, poate bea necontenit, prin furtunul ataşat la îndemână. Generos şi datorită maliganelor, îl serveşte cu largheţe pe Caliban şi apoi pe tovarăşul său Trinculo, regăsit ca prin minune (rol în care Nicolae Cucu s-a implicat cu tragere de inimă, mai mult decât altă dată, captivat şi de textul truculent). Naufragiul devine pentru bine-dispusul Stephano, o suită de miracole copleşitoare, care mai de care mai neaşteptate, încât începe să le considere binemeritate, semne clare ale unui destin ales. Ale bunăvoinţei sorţii care îl răsfaţă cu daruri de preţ. Nu i se pare defel ciudată, nici suspectă adoraţia lui Caliban, cel sedus de licoarea parfumată, când, fără să stea pe gânduri, acesta îi oferă insula, ba chiar îl zoreşte s-o ia în stăpânire, ticluind un plan de cucerire a puterii. Insistă întruna ca Stephano să îl omoare pe tiranul Prospero, pentru a lua sceptrul regal. Iar acesta nu se îndoieşte o clipă de capacităţile sale de a domni. Adoră să fie lăudat, ridicat în slăvi, să i se facă temenele, clătinându-se cu măreţie şi certându-l pe Trinculo, când îl ia peste picior pe Caliban, se ciondăneşte cu el sau îl pune la punct. Generos nevoie mare, îi numeşte pe Caliban şi pe Trinculo viceregi, iar pe Miranda, pe care urma s-o răpească, regină. Cei trei complotişti luptă voiniceşte cu ploaia, noroaiele, haznaua, simţindu-se mereu pe drumul bun. E adevărat că, ocupat cu plăcuta îndeletnicire a băutului şi a împărţirii onorurilor viitoare în regat, Stephano nu se grăbeşte cu acapararea domniei, împleticindu-se nesigur pe terenul necunoscut. Dar se lasă condus spre peştera lui Prospero, încredinţat că îl va înlătura şi lichida rapid, instalându-se fără probleme în locul lui.

Prospero îl pune pe Ariel să le mai încurce iţele şi cărările, dar îi lasă să se apropie din ce în ce mai mult, ca o ultimă secvenţă a plănuitei înscenări pline de tâlc. Episodul acesta comic devine oglinda revelatoare, mărită, în care se reflectă caricatural ambiţiile strâmbe, neroade, ticăloase ale eroilor. Decăzuţi, nepregătiţi, iresposabili, fără simţul realităţii şi adevărată conştiinţă de sine, ei vor cât mai sus cu putinţă. Nimic nu le e de ajuns. Parodie, oricând actuală, a veleităţilor puterii dintotdeauna. Parcă mai valabilă acum decât oricând, căci deschisă succesului.

Şi totuşi, oricât ar părea de ciudat, în această oglindă şarjată, Prospero se poate vedea şi pe sine. Căci înverşunatul Caliban, gata să-şi vândă regatul pentru băutură – metodă, după cum se ştie, nu tocmai rară şi productivă în cucerirea de noi teritorii coloniale –, ţine în primul rând să-l detroneze pe Prospero şi să se răzbune pe el, ca moştenitor de drept al insulei lui Sycorax.

Complotul lui Caliban este mai îndreptăţit decât celelalte. Priveşte insula şi stăpânirea ei legitimă, care revine astfel moştenitorul de drept. Este şi motivul pentru care Prospero îi urmăreşte cu atenţie pe complotişti, fără a-i pedepsi, cu toate că şi ei vor să-l omoare, ca altădată fratele său. Totul este însă cu ştiinţa şi sub controlul său. De aceea, îi admonestează prin păţanii, dar fără duritate. Doar atât cât să-i demaşte. Plecând până la urmă de pe insulă spre Milano, le restituie tuturor libertatea, drepturile şi locul care li se cuvine.

De la premieră, spectacolul regizat de Gábor Tompa a crescut şi s-a consolidat în timp, ca urmare a profesionalităţii cu care a fost elaborat, stimulând inventivitatea şi bucuria actorilor şi cucerind aprecierea publicului.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.