Gânduri de Zilele Naţionale ale României

24 Ianuarie, 27 Martie, 9-10 Mai, chiar şi 27 Mai, apoi Ziua Eroilor, 11 Iunie, 30 August (cine-şi mai aduce aminte? Poate nici măcar cei ce locuiesc pe strada cu acest nume din cartierul Chitila al Capitalei) ori alte date comemorative ale unor mari bătălii ale românilor, iar, spre sfârşit de an, 28 noiembrie şi acest tandem atât de bine nimerit al celebrării Sf. Apostol Andrei, nu doar în sinaxarul ortodox, ci şi în calendarul romano-catolic (de unde şi proclamarea sa drept sfânt-ocrotitor nu numai al României, dar şi al Rusiei, Greciei, Scoţiei, etc. dar şi al celei mai noi republici de pe harta Lumii – Barbados, proclamată chiar pe 30 noiembrie 2021) împreună cu Ziua Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, toate acestea sunt un prilej de apropiere sufletească între conaţionalii risipiţi pretutindeni. Numai şi pentru o clipă, un fior mai reverberează înlăuntrul fiinţelor noastre şi ne oferă o fărâmă a acelei coeziuni care defineşte, pentru orice naţie, momentele decisive ale propriei istorii.

Cultul Sf. Ap. Andrei în România e de dată recentă. Poate şi din cauza faptului că teritoriul unde ar fi predicat – provincia romană Scythia Minor (numită astfel, în secolul I AD, pentru a satisface o anumită vanitate imperială, căci ţinuturile sciţilor erau mult mai la nord de gurile Dunării) – s-a aflat până la 1878, pentru mai bine de patru secole şi jumătate, sub stăpânire otomană, iar singurul loc asociat cu prezenţa sa pe aceste meleaguri era înconjurat de sate turceşti, cu puţini locuitori creştini. Aşa a şi rămas până în zilele noastre cel mai apropiat cătun de Mănăstirea Peştera Sf.Ap. Andrei din sudul Dobrogei – Brebeni, pe care indicatoarele rutiere din zonă îl menţionează, conform reglementărilor legale în vigoare, şi sub numele turcesc de Kükürköy.

Dacă grota, în preajma căreia s-a înălţat aşezământul monahal actual la cumpăna secolelor XX şi XXI, s-ar fi bucurat de o oarecare notorietate spre finele perioadei interbelice, bunicul meu, care era silvicultor la Silistra şi făcea drumul cu maşina inginerului de la ocol la direcţia regională din Constanţa de câteva ori pe an, ar fi avut cunoştinţă de existenţa unei legături cu propovăduirea apostolului în regiune şi mi-ar fi evocat acest fapt cu siguranţă, aşa cum îmi povestise că Ion Corvin, comuna de care aparţine în zilele noastre mănăstirea, fusese oraş, în primii cincizeci de ani ai administraţiei româneşti, sub denumirea de Cuzgun. Localitatea se află chiar pe şoseaua ce asigura, în acei ani, legătura rutieră (cu traversarea Dunării cu bacul pe la Olteniţa-Turtucaia, ori pe la Chiciu-Regie) între ţară, capitală şi litoral. Prin comparaţie cu venerarea sfântului apostol în România, St.Andrew este patron al Scoţiei încă din secolul XI (dar oficial doar din 1320), deşi instituirea, de câţiva ani, a zilei de 30 noiembrie drept sărbătoare naţională nu are nici acum caracterul unei zile libere obligatorii.

Martor îmi este Dumnezeu că l-am căutat pe Sf.Apostol Andrei mai peste tot; doar la vestigiile celebrei catedrale care i-a fost închinată la St.Andrews în Scoţia (oraşul unde s-a inventat jocul de golf) n-am ajuns. Ceea ce e sigur este că moaştele sale, sau mai precis, părticele din ele, se află împrăştiate în întreaga lume creştină. Este şi foarte dificil de precizat drumul acestora, căci există atât de puţine certitudini. Dacă i se poate atribui apostolului fondarea scaunului episcopal din Byzantium, pe la 38 AD, iar în privinţa crucificării sale (cel mai probabil, în X) locul e sigur – Patras, marele oraş al Greciei, anul rămâne disputat: între 60 şi 63 AD. Fără a avea pretenţia unei cercetări exhaustive, reiese că o parte a moaştelor a fost transferată la Constantinopol, prin anul 375, pentru a fi depusă în Biserica Sf.Apostoli.

Conform legendelor, iniţiativa acestei mutări i-a aparţinut chiar împăratului ce fondase noua capitală a Imperiului Roman – Constantin cel Mare, care hotărâse să concentreze la Constantinopol cât mai multe dintre relicvele sfinte de până atunci. Episcopul local Regulus, ce risca să rămână la Patras fără moaştele apostolului, a început disiparea acestora pe bucăţele, înspre Apus, ajungând cu o mică parte din ele pe coastele scoţiene, în anul 347, şi înscriindu-se în istorie drept St.Rule (deşi, conform altor izvoare, ar fi murit în anul 260). După cucerirea capitalei Imperiului Roman de Răsărit de către cruciaţi, la 1204, urmată de instaurarea vremelnică a Imperiului Latin, cardinalul Pietro Capuano a luat ce a putut de la Constantinopol şi a dăruit acele relicve catedralei Sf.Andrei din Amalfi, a cărei reconstrucţie în stil normand s-a încheiat în 1208. Moaştele au ajuns la Amalfi în acelaşi an, pe 8 mai, într-o vreme când republica maritimă amalfitană îşi trăia ultimele decenii. In cripta catedralei, amenjată la începutul secolului XVII, se găseşte monumentalul relicvariu al „celui dintâi chemat“ dintre discipolii Mântuitorului Iisus Christos. In prezent, ar mai fi o bucată din ţeastă, ţinută în spatele altarului din criptă, ce e expusă din când în când, iar restul oaselor apostolului sunt plasate sub placa de marmură din faţa acelui altar. Splendoarea acestui lăcaş de cult reliefează amplitudinea venerării sfântului în sudul Italiei, unde se află unele dintre cele mai vechi biserici din lume cu hramul apostolului Andrei.

Probabil, nu vom şti niciodată ce a mai rămas din moaşte la Constantinopol, pentru a fi, măcar parţial, recuperate de Patriarhia Ecumenică după convertirea bisericii Sf.Apostoli în moschee de către cuceritorul Bizanţului, şi ce se mai află în custodia Sfântului Scaun al Vaticanului. Aici s-au concentrat părţi din relicvele de la Amalfi, precum şi cele aduse din sudul Greciei – părticelele ascunse la Patras ori returnate cândva din capitala imperială – de către despotul Toma Paleologul, fratele ultimului împărat bizantin (pierit la finalul asediului otoman, pe 29 mai 1453), refugiat în Italia din faţa implacabilei ofensive turceşti. Cât despre moaştele din Scoţia, de la măreaţa catedrală din St.Andrews (astăzi, ruinată), acestea s-au pierdut iremediabil în 1559, în urma victoriei reformei religioase conduse de John Knox, după care regatul a devenit, oficial, protestant (la 1560). Cea mai impunătoare biserică a Scoţiei nu a fost devastată nici de trupele engleze, nici de păgâni, ci de localnici. A mai rămas doar frumosul sarcofag sculptat care adăpostise moaştele.

Cele două relicve ale Sf.Ap.Andrei aflate astăzi în catedrala St.Mary din Edinburgh sunt donaţii târzii: una din 1879, venită de pe coasta amalfitană, dovadă a faptului că la Amalfi mai rămăseseră moaşte după ce intervenise colectarea de la Roma, iar cealaltă din 1969, oferită chiar din tezaurele pontificale, darul papei Paul VI către cel dintâi cardinal scoţian proclamat după mai bine de patru sute de ani. Acelaşi papă, care fusese protagonistul întâlnirii istorice cu Athenagoras I, patriarhul ecumenic al Constantinopolului, de la Ierusalim, din 5 ianuarie 1964, şi al ridicării reciproce a excomunicărilor pronunţate la Marea Schismă din 1054, a fost iniţiator al unui gest simbolic pe calea apropierii dintre cele două mari biserici creştine surori.

La 26 septembrie 1964, un avion militar italian a aterizat în sudul Greciei, având la bord o delegaţie alcătuită din opt înalţi prelaţi ai Bisericii Romano-Catolice, care au readus la Patras, după jumătate de mileniu, moaşte ale Sf.Ap.Andrei, probabil cele predate eruditului papă Pius II (Enea Silvio Piccolomini, abilul diplomat ataşat acţiunii antiotomane conduse de strălucitul Iancu de Hunedoara), la 1462, de către Toma, ultimul despot al Moreei. Inainte de a fi îmbarcat, relicvariul aurit a fost prezentat de papa Paul VI Conciliului Vatican II. Drept urmare, bătrânul arhiepiscop-primat al Atenei şi al întregii Grecii a decis boicotul ceremoniilor de la Patras, la care aveau, totuşi, să participe primul-ministru elen şi principesa Irene.

Sfidând interdicţia pronunţată de Chrysostomos, circa douăzeci şi cinci de episcopi şi mitropoliţi greci au oficiat slujba de resfinţire a moaştelor la plasarea lor în incinta vechii catedrale din Patras. In acest timp, primatul şi cercurile ecleziastice conservatoare au continuat să conteste autenticitatea craniului oferit de Vatican drept gest de bunăvoinţă. Ziarul ″Kathimerini″ (citat de NYT) a publicat opinia lui Nikolaos Thomadakis, profesor de literatură bizantină la Universitatea din Atena: «Până la sfârşitul secolului X, nimeni din Imperiul Bizantin nu auzise nimic despre moaştele Sf.Ap.Andrei. Atât craniul, cât şi scheletul, despre care se crede că ar fi la Amalfi, în Italia, nu sunt decât fantezii ale secolelor următoare.» Cu toate acestea, după câteva decenii de la eveniment, astfel de păreri nu pot să-i mai clintească pe credincioşi din convingerea că acolo, în racla aurită de la Patras, se găsesc o parte a craniului şi o bucată din lemnul crucii apostolului.

Toată această digresiune prin atâtea locuri din Europa pe unde am trecut pios prin faţa unor relicvarii ale Sf.Ap.Andrei, dintre care numai unul, acela mutat în noua catedrală din Patras, mi-a fost deschis de un preot-slujitor pentru a mă închina la moaştele apostolului, preţ de un minut, face sens pentru a ilustra o realitate. Cei mai mulţi dintre noi, privaţi de studiile biblice în copilărie şi în şcoală, nu am fost expuşi cultului unui apostol-patron al poporului român. Un mileniu şi ceva, Sf.Ap.Andrei nu fu unul dintre miturile-fondatoare ale românilor, aşa cum ni se înfăţişau Bădiţa Traian şi Baba Dochia. Câte dintre bisericile şi mănăstirile noastre din vechime i-au fost dedicate, în timp ce atât de multe au hramul Sf.Sf.Ap.Petru şi Pavel?

Am fost crescuţi să credem ce era scris în publicaţiile de specialitate. Iar dacă din paginile unor asemenea lucrări apărea evident că Herodot n-a văzut gurile şi Delta Dunării în cursul călătoriei sale pe Marea Neagră (el navigând de la Olbia, aflată la estuarele Bugului şi Niprului, direct la Apollonia Pontica, de la sud de Burgasul zilelor noastre), ori că, probabil, apostolul Andrei, deşi destinat, prin tragerea la sorţi, să propovăduiască despre Christos în această parte a lumii, se va fi limitat doar la oraşele greco-romane de la ţărmul mării, însăşi prezenţa sa în Dobrogea fiind pusă la îndoială, aceste aserţiuni erau luate ca atare.

De treizeci de ani încoace, îmbrăţişând cu toată ardoarea proslăvirea Sf.Ap.Andrei, până la a-l declara „Ocrotitorul României“, ne este, oare, îngăduit să-l lăsăm numai pe el singur să ne aibă sub protecţia sa, în timp ce noi să ne facem nestingherit de cap, punând în cumpănă conceptul creştin, atât de dezbătut de-a lungul secolelor, şi în dogmatica răsăriteană, şi în cea apuseană – ″de libero arbitrio″? Pentru că, iată, Sf.Ap.Andrei îi are în grijă şi pe cei nici 300.000 de locuitori ai Republicii Barbados din Antile, care şi-au proclamat independenţa faţă de Marea Britanie în urmă cu exact 55 de ani, iar de la miezul nopţii de 29/30 noiembrie 2021, au înlocuit-o pe regina Elisabeta II din funcţia de şef al statului cu doamna Sandra Mason, fostă guvernator-general al ţării insulare. Proclamarea republicii, aparent ultimul act al desprinderii de trecutul colonial britanic, s-a făcut fără ca referendumul invocat 15 ani să fi avut loc, ci numai prin amendarea constituţiei de către cele două camere ale parlamentului de la Bridgetown. Pe de altă parte, având în vedere celelalte naţiuni care tânjesc după protecţia apostolică, ar fi interesant de ştiut dacă Sf.Ap.Andrei (a cărui cruce în X ornează drapelul naţional) e invocat de mişcarea independentistă scoţiană, ori în ce măsură i se înalţă imnuri de slavă pentru a media pacea şi armonia dintre Rusia şi Ucraina… Căci pe barbadieni pare a-i fi ajutat să aibă un preşedinte, unul de-ai lor!

Din Africa de Sud, trecând pe alte continente, şi ajungând în Europa, asupra multor ţări planează spectrul introducerii unei măsuri extreme în faţa noilor valuri ale pandemiei (în care ne aflăm de doi ani!) – vaccinarea obligatorie. Neavând studii de specialitate şi considerând că trebuie să aibă întâietate mesajele epidemiologilor şi ale cercetătorilor din domeniu, cu excepţia unui material elaborat, în martie 2020, după apelul disperat al OMS – ″Test, test, test!″ şi a unuia de prezentare a acelor proceduri adoptate în Islanda, prin parteneriat public-privat, care au făcut posibilă secvenţierea pe scară largă, în rest nu mi-am permis decât să citez anumite statistici referitoare la incidenţa bolii în diverse state. Care state din centrul Europei au fost atât de crunt lovite de ultimul val de infectări.

Urmând anunţul făcut de autorităţile austriece privind obligativitatea vaccinării începând cu Anul Nou, în cadrul summitului online al liderilor celor patru ţări membre ale Grupului de la Vişegrad, preşedintele Cehiei, el însuşi bolnav, în aceste zile, de COVID-19, s-a pronunţat pentru adoptarea unei măsuri similare. Cum şi premierul demisionar opinase, cu câteva zile mai devreme, că se impune coborârea pragului pentru administrarea obligatorie a vaccinului de la 60 de ani la 50 de ani, pe fondul manifestaţiilor anti-vaxx, a fost iniţiată o dezbatere a experţilor juridici. Aceştia au subliniat că, din punctul de vedere al dreptului constituţional, o decizie vizând vaccinarea obligatorie a tuturor locuitorilor (inclusiv a copiilor de peste 5 ani, pentru care au fost, deja, contractate dozele necesare), evident cu excepţiile medicale ce se impun, este absolut legală.

Anticipând o astfel de mişcare, forţele nu reticente la vaccinare din motivele fireşti legate de modul rapid în care au fost omologate noile, revoluţionarele, vaccinuri, ci de-a dreptul fanatice în împotrivirea lor au sperat să găsească un eventual sprijin la CEDO, în cauza mai veche Vavřička ş.a. vs. Republica Cehă. Antivaxxerii sperau să se blocheze calea unei astfel de abordări din partea guvernanţilor, care, oricum, vor fi nevoiţi să adopte o lege în sensul vaccinării obligatorii. Pavel Vavřička fusese amendat pentru că a insistat să-şi trimită copiii la grădiniţă nefiind vaccinaţi contra hepatitei B, anti-tetanus şi anti-polio. Numai că petentul nu a putut demonstra curţii că s-ar fi încadrat în excepţiile de ordin medical ori religios prevăzute în lege. Prin decizia adoptată de CEDO, încă din luna aprilie (prima în care s-a pronunţat într-o speţă legată de vaccinarea obligatorie), se recunoaşte că, în conformitate cu normele de drept ale Cehiei, pot avea întâietate considerentele legate de sănătatea publică, în general, în abordarea unor boli infecţioase, inclusiv prin măsuri cvasi-obligatorii. Aceasta va fi cutuma la nivel european, devenind recomandabilă, în cele din urmă, şi în cazul României.

Când eram în anii de liceu şi orice intare în clasă a cadrelor medicale afiliate şcolii era însoţită de o largă respiraţie de uşurare din partea celor scoşi la tablă, ori de largul surâs al întregii suflări ce se vedea scăpată de vreun extemporal, nimeni nu s-a sinchisit să ne întrebe, pe noi sau pe părinţii noştri, dacă avem vreo reţinere vizavi de vaccinarea BCG (contra tuberculozei), de exemplu. Din motive ce ţin de condiţii istorice specifice Europei central-răsăritene, acel vaccin (ce presupunea un rapel după două săptămâni în cazul celor care nu aveau o reacţie uşor purulentă), ca şi altele cu care am fost inoculaţi din fragedă copilărie (dintre care unele, precum cel anti-poliomielitic, par a fi apărut ca o mântuire), erau obligatorii. Nu era nimic de negociat, cu excepţia unor cazuri singulare, în special copii ale unor cadre sanitare care erau vaccinaţi sub supravegherea părinţilor lor. Fişa medicală a oricărui şcolar sau elev de liceu (ce includea şi vaccinările) era ţinută de cabinetul şcolii respective.

Am fost şi eu acuzat, mai ales de prietenii din America şi de medici din România, de faptul că aş fi antivaxx. Nimeni nu m-a putut convinge să-mi devansez vaccinarea măcar şi cu o singură zi, la fel cum nici eu n-am reuşit să conving pe nimeni din ţară să se vaccineze contra nCoV. Din păcate, rude mai îndepărtate, prin alianţă, oameni de sub cincizeci de ani, au pierit de (sau cu, deşi nu aveau comorbidităţi) COVID-19, lăsând în urma lor situaţii extrem de complicate. Nu e tocmai un domeniu în care să te făloşeşti prea tare că ai păcălit boala asta mizerabilă până acum. Mecanismele infectării fiind atât de perverse, cu sau fără vaccin, noi am luat-o de la grădiniţă, fiind diagnosticaţi în ziua de Sf.Gheorghe. N-am avut forme grave care să necesite spitalizarea. După aceea, am beneficiat de şase luni de respiro (în Norvegia, ar fi fost nouă luni).

Fără a fi inclus în vreun studiu clinic, timp de şapte luni după îmbolnăvire, am scos cam 120 de euro din buzunar pentru a-mi monitoriza nivelul anticorpilor IgG (căci, pe de altă parte, aveam dreptul la două teste RT-PCR gratuite pe lună, ceea ce ne-a facilitat sejururile în străinătate, inclusiv venirile în ţară, unde, oricum, la intrările PTF de pe cele două autostrăzi, la întrebarea «De unde veniţi?» erau destule state pe lista verde din care se putea alege un răspuns comod; doar la intrarea în Ucraina a fost ceva mai greu). Revenind la IgG, deşi amplitudinea reacţiei imunologice este diferită de la individ la individ, inclusiv în modul de funcţionare a mecanismelor de recunoaştere şi activare a răspunsului adecvat în faţa unei noi infectări, anticorpii aceştia, având un rol esenţial în contracararea proteinelor nucleocapside, spike şi RBD, chiar dacă generaţi în proporţii diferite, pe care testul standard IgG nu le poate determina, rămân relevanţi pentru estimarea gradului protecţiei individuale.

Nefiind locul unui grafic, iată, pe scurt, evoluţia nivelului IgG după diagnosticarea maladiei (cu menţiunea că datele exprimate în BAU/ml, care e unitatea de măsură a anticorpilor recomandată de OMS din decembrie 2020, au nivelul-limită inferior al pozitivităţii fixat iniţial la 28 BAU/ml, acesta fiind coborât de laboratorul unde mi s-au prelevat probele de sânge la 25,6 BAU/ml): după o lună – indice 3,93 (faţă de intervalul mediu de 3-4,9); după trei luni – 76,06 BAU/ml (în intervalul pozitivităţii medii de 35,2-80 BAU/ml); după patru luni – indice Abbott 5,69 (faţă de pragul de 1,40 ce a fost stabilit pentru pozitivitate, test efectuat în Bucureşti); după şase luni (adică la încetarea libertăţii de mişcare pe baza certificatului digital de trecere prin boală) – 49,14 BAU/ml. Din aceste cifre se poate evidenţia faptul că, în august, după cele două săptămâni petrecute în România, poate unde mă întâlnisem cu varianta Delta, nivelul anticorpilor crescuse semnificativ, pentru a scădea, dar nu foarte tare, după jumătate de an de la infectare. De aceea, această scădere lină s-ar înscrie pe linia noilor recomandări UE ce vizează extinderea valabilităţii certificatelor verzi până la nouă luni (fără a fi luat în considerare şi rolul memoriei imunologice a organismului atât de greu de cuantificat).

Vaccinarea fiind deja decisă, cu o zi înaintea administrării celei de-a doua doze (la şapte luni de la boală), am înregistrat un nivel IgG de 384 BAU/ml, ceea ce denotă că vaccinul nu e chiar apă de ploaie. Sigur, alţii înregistrează şi de treizeci de ori mai mulţi anticorpi decât nivelul mediu, dar asta e o chestiune a fiecărui organism în parte.

Incercând o plasare în realitatea românească, e de aşteptat ca măsura impunerii vaccinării obligatorii să fie extrem de nepopulară, permiţând corului antivaxx noi performanţe excepţionale. Şi dacă se va putea demonstra că unii dintre cei ce fac propagandă împotriva vaccinării sunt, de fapt, vaccinaţi, aceia chiar sunt persoane iresponsabile. Având în vedere că toate statisticile la nivel mondial supraevaluează populaţia realmente prezentă în ţară, s-ar putea ca procentajul vaccinării cu ambele doze să fie puţin mai încurajator. La fel, dacă în acest ultim val nu s-au înregistrat 50.000 de îmbolnăviri pe zi, cam cât ar rezulta din extrapolarea incidenţei COVID-19 în celelalte state central-europene, poate că rata celor îmbolnăviţi din primăvară încoace, asimptomatici ori cu forme uşoare, tratate acasă cu un paracetamol sau, eventual, cu ceai de ceapă ori de brusture, e sensibil mai mare decât cea estimată.

Unde au mers atâţia bani, consider că ar fi înţelept să fie luată în calcul efectuarea pe scară largă, pentru toţi nevaccinaţii, inclusiv pentru cei care au trecut prin boală, cu sau fără sechele şi care au o dată a vindecării scriptice nu mai recentă de două-trei luni şi inclusiv a celor ce susţin că au avut boala fără a fi fost luaţi în evidenţele sistemelor sanitare, şi pentru cei cu mai mult de şase luni de la vaccinarea completă pe bază de ARN modificat, respectiv trei luni de la vaccinarea clasică cu o singură doză (dacă între timp acestora nu li s-a administrat doza numită ″booster″), a unor teste de anticorpi IgG. Evident, este nevoie ca oamenii să aibă încredere că nu li se inoculează vreun vaccin atunci când li se ia puţin sânge din venă şi să fie convinşi că rezultatul analizei le va oferi un indicator cât de cât real, dar onest, în interpretarea medicului de familie, a nevoii de a fi vaccinaţi mai mult sau mai puţin urgent.

E de înţeles că în România n-au fost şi nu sunt bani pentru secvenţieri pe loturi mari de cazuri de boală. Dar, comparativ cu preţul de piaţă de 50-60 de euro pentru un test RT-PCR, costul unui test IgG simplu e de circa 18 euro. Sigur, există şi unele un pic mai sofisticate, care evidenţiază şi anticorpii maladiilor sezoniere sau o gamă uşor mai largă a anticorpilor generaţi de COVID-19. Aici, preţul unui astfel de test mai complex e de circa 22 de euro. N-ar fi chiar un capăt de ţară şi iniţiativa ar face sens pentru cei reticenţi în faţa vaccinării, care n-ar putea să susţină că n-au ştiut. Poate că asta le-ar întări şi credinţa că nu vor fi duşi în lanţuri la vaccinare! Cum toţi specialiştii avertizează în legătură cu potenţialul apariţiei unor situaţii scăpate de sub control, aceste câteva rânduri nu constituie decât o modestă propunere…

Nu mai departe de curtea casei copilăriei mele locuia o fată mai mare cu câţiva ani decât mine. Nu mi-o aduc aminte decât în cărucior, iar când cineva reuşea s-o facă să zâmbească era şi pentru părinţii ei un fel de luminare a sufletelor şi a chipurilor. I-au lipsit acelei copile câteva luni până la a fi vaccinată obligatoriu împotriva bolii îngrozitoare – poliomielita. Şi a trăit mult aşa, în cărucior: mai bine de cincizeci de ani. Pe de altă parte, unul dintre cei mai vechi şi mai buni pieteni de-ai mei, zace de câţiva ani la pat, fără a avea un diagnostic clar. E transportat în cărucior, având parte de o îngrijire atentă. Mai mult, deşi uneori abia îşi poate ţine telefonul mobil în mână, lucrează şi mintea îi este la fel de strălucitoare ca în vremurile bune.

Un singur terapeut i-a sugerat, la un moment dat, că s-ar putea să sufere de pe urma unei reactivări a vaccinului antipoliomielitic sau din cauza unei şarje defectuoase a virusului inactiv injectat cu decenii în urmă. L-am sunat pe acest amic ca să retrăim ziua de 1 decembrie 1978 şi ca să mă lămurească dacă ceea ce citisem odată despre eventuala şedere a apostolului Andrei în Scythia Minor fusese scris de Dionisie Pippidi ori de Mihail Macrea. Răspunsul său a fost că e mai puţin important dacă a fost sau n-a fost, ceea ce e foarte dificil de argumentat. Acum, când ne aflăm în faza de stabilizare a cultului Sf.Ap.Andrei, ar fi mai important de a nu da apă la moară celor ce ţin să-l demitizeze, pentru că părem vulnerabili la campanii de tot felul, în primul rând cele vizând pandemia. In acest context, l-am întrebat dacă i s-a făcut a treia doză de vaccin.

El, care ar putea fi victima unei erori involuntare de acum mai bine de jumătate de secol, când vaccinurile anti-polio abia ce fuseseră introduse, suferind de poliomielită paralitică (cu o incidenţă asociată vaccinului oral de unu la un milion) şi având, deci, destule temeiuri să fie un antivaccinist convins, a ţinut să mai adauge: «Din păcate, ceea ce trăim noi azi în Romănia, nu mai e legat de valul nu-ştiu-care din pandemie. E un val imens, un tsunami de obscurantism. Tot felul de neaveniţi iau cu asalt platourile televiziunilor, înţelegând libertatea de exprimare, fără a avea nici o pregătire în domeniu, ca pe o incitare continuă a poporului să nu se vaccineze. In cultură şi în ştiinţă, nu există democraţie… Şi după ei, intră în scenă horoscopiştii, astrologii… M-ai întrebat de cultul ăsta pentru Sfântul Andrei. E ceva constructiv! In cele din urmă, ar putea rezulta un mit care, ca de cele mai multe ori în istorie, va deveni mai important decât adevărul istoric. N-ar fi singurul caz! Dar chestiunea asta contra vaccinului anti-COVID e ceva profund distructiv…, pare a fi executată ca la o comandă. Asta ne mai lipseşte: o variantă românească, cu mutaţii româneşti! Se ştie, tot din istorie, că sunt momente în care trebuie să taci. Şi atât!»

Numele prietenului meu e René. Impreună am fost la Alba Iulia, la împlinirea a 60 de ani de la Marea Unire (sintagmă nu prea des folosită pe atunci). Tovarăşul Nicolae Ceauşescu tocmai ce se certase cu ruşii (pe tema uşor artificială a reducerii cheltuielilor militare) şi nu ne-a onorat cu prezenţa. I-am ţinut noi locul – cei doi studenţi din Capitală învoiţi de la facultate, depunând flori la copitele calului lui Mihai Viteazul şi la monumentul funerar (gol) al marelui Huniade din catedrala romano-catolică. Am călătorit cu un tren de noapte de la Bucureşti, având bilete doar până la Blaj, blatul nefiind bătător la ochi, mai ales că, în miez de noapte, ajungea să spui: «S-a văzut…» dacă „Naşu’“ insista să-i mai controleze pe cei urcaţi pe parcurs. Multe mi-au rămas în minte din acea zi, cum ar fi reacţia sa după ce s-a dus la closetul gării din Alba Iulia: «Latrina asta e de pe vremea romanilor…», ori acea întrebare retorică din gara Sebeş-Alba, unde personalul de la Vinţu de Jos la Sibiu staţiona de vreo juma’ de oră: «Ce-i aicea, dom’le, Los Angeles?», ca să nu mai pomenesc şi răspunsul la întrebarea dacă fumăm adresată de trei tinere care ar fi vrut să se aşeze pe locurile libere din compartmentul fără bec în care încercam să profităm singuri de banchete, fiind, desigur, cam obosiţi şi înfriguraţi. Dacă tot ne aflam aşa aproape de Lancrăm, aveam atât de multe de discutat despre Blaga…

In acea zi, una de lucru oarecare din punctul de vedere al economiei socialiste, se lansaseră în circulaţie noile monezi de 5 lei şi la intrarea în sucursala judeţeană Alba a BN RSR erau adunaţi mulţi curioşi. Actualmente, printre numismaţii din Europa, o piesă din acestea e preţuită cam la 2 Euro. [După câţiva ani, oţelul a fost înlocuit cu un aliaj de aluminiu. In curând, orice şătrari căldărari ar fi fost în stare să toarne monezi de 5 lei artizanal. Era şi ăsta un semn că lucrurile nu merg tocmai bine în România, deşi nimic nu prevestea cenuşiul anilor 1985-1989.] In lipsa lui nea’Nicu, Alba Iulia a fost, practic, a noastră! După ce am zăbovit în casina militară de odinioară unde s-a proclamat Unirea, ne-am închinat în Catedrala Incoronării (evident, şi acest eveniment lăsat în umbră în acea perioadă) şi ne-am recules la celula lui Horea din poarta spre oraşul de jos, am coborât şi am aşteptat în zadar să vedem mocăniţa de pe calea ferată îngustă spre Zlatna, la bariera din vale. Ne-am mulţumit cu o plimbare prin depou.

Pe vremea aceea, 2.500 de lei (sau cinci sute de monezi noi) era considerat un salariu lunar decent pentru RSR: puteai sta cincizeci de nopţi la hotel, împărţind camera standard de două locuri cu cineva (de acelaşi sex) aflat în delegaţie. Cu două monezi de 5 lei puteai mânca bine la „Impinge tava“. La un restaurant select, cum am ales noi să mergem pentru prânz la cel ce pe 1 Decembrie 1918 se chema ″Hungaria″ – locul în care, în dimineaţa acelei zile memorabile, fruntaşii ardelenilor au decis ultimele detalii ale actului istoric „aşteptat o mie de ani“, două astfel de monezi ajungeau pentru o ciorbă de burtă, rămasă şi ea memorabilă, pentru că era altfel „dresată“ decât cele de la noi din Vechiul Regat, toponim ce ieşea şi el din uz, uşor, uşor. Insă, berea începuse să se prostească prin multe locuri din ţară odată cu introducerea metodelor rapide de fermentare. Cu noua fisă de 5 lei, puteai lua chiar două sticle de bere de la „Alimentara“ (ducând ambalajele la schimb), dar nu puteai fi sigur că n-aveai să arunci conţinutul uneia la canal, căci nu prea se mai respecta riguros codul de culori al sticlelor de jumătate de litru (ulei, apă minerală, bere).

A trebuit să ajungem la Sibiu, la „Impăratul romanilor“ (asta era marea noastră preocupare legată de întârzierea trenului: să nu ni se închidă restaurantul în nas) şi să ne luăm o frumoasă revanşă pe această temă, la dineul de lucru. Orchestrei de café-concert , o adevărată desfătare, i-am comandat să interpreteze „Mai am un singur dor“, în timp ce noi ne-am permis un karaoke reţinut, cât pentru separeul nostru. Incântaţi şi ghiftuiţi, am pornit agale spre gară, ca să luăm trenul de noapte spre Bucureşti, două-trei vagoane ce se ataşau la ″Wiener Walzer″, expresul care venea de la Basel, trecând prin Zürich HBf, Wien WBf şi Budapest Kel.p.u. – tot atâtea rebrusări. Aveam cu noi clasicul aparat de radio portabil cu husă produs la „Electronica“. Cum ne-am aşezat în compartiment, i-am dat drumul. Indată după ştirile de la miezul nopţii, a început clasica emisiune de înregistrări „Romanţe şi melodii concertante“. Prima difuzată a fost…„Mai am un singur dor“, avându-l ca solist pe Alexandru Grozuţă, fiu al Banatului, căruia, la fel ca şi altor milioane de români descătuşaţi, Marea Unire de la 1918 i-a deschis calea afirmării într-o ţară a sa şi „dodoloaţă“.

Gabriel S.Jivănescu 30 noiembrie / 1 decembrie 2021

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.