George Mihăiţă: „Îmi doresc ca publicul să uite toate relele din lume şi să râdă în hohote”

George Mihăiţă are nu doar marele dar de a fi un mare actor, de teatru şi de film, care atrage şuvoiul aplauzelor asupra lui. El povesteşte despre sine, lăudându-i pe ceilalţi, aducându-şi confraţii, pe marii regizori, actorii, în prim-planul poveştilor şi mărturiilor despre sine.

Veţi descoperi, în acest interviu, autoportretul unui mare actor, George Mihăiţă. Un autoportret având în prim-plan istoria ultimelor decenii de mari împliniri ale teatrului şi filmului românesc. E un adevărat alai de personalităţi, în acest dialog pe care am avut bucuria să-l port cu George Mihăiţă despre miracolul scenei, din care nu lipseşte nici istoria Teatrului de Comedie, pe care-l conduce alert, inteligent şi generos, cu strălucire.

Când recitesc dialogurile pe care le-am avut cu atâtea personalităţi ale culturii şi artei, descopăr în răspunsurile la întrebări o mulţime de lucruri pe care nu le-am întrebat, un alai de chipuri ce însoţesc destinul interlocutorului, bogăţia memoriei individuale scriind memoria companionilor de destin, istoria unei arte.

Omul, artistul, lumea, viaţa, realitatea, ficţiunea, curajul de a face un nou proiect. Îl privesc pe George Mihăiţă şi îi înţeleg şi pasiunea, şi revolta, şi bucuria, şi deruta, şi nebunia de a se lansa în noi şi noi proiecte. Înţeleg că nu poate trăi fără teatru.

Vorbesc cu el despre vocaţie, despre valoare şi artă, despre destin. Despre performanţă. Despre fanatismul profesiei. Despre confesiunea unui artist.

”Eu am venit ca un ţărănuş de la Moreni”

Un rol mult aplaudat, cel al primarului din Revizorul

Cum aţi reuşit venind la Bucureşti, dintr-un mic orăşel, Moreni, de lângă Târgovişte, să intraţi cu brio la Institutul de Teatru şi Cinematografie, unde era o concurenţă acerbă pe câteva locuri?

Chiar cu brio n-aş putea spune că am intrat, pentru că am dat examen de două ori şi abia atunci am reuşit, printre ultimii. Dar pot să vă spun că am terminat cu brio, muncind foarte mult. Cred că depinde de talentul fiecăruia, care se poate vedea încă din copilărie. E clar că la mine exista ceva talent atâta vreme cât profesorii mă îndrumau să merg spre actorie. Eram artist amator la Clubul Flacăra din oraşul Moreni şi, după ce am terminat liceul şi am căzut prima dată la facultate, m-am înscris la Şcoala Populară de Artă. Eu am venit ca un ţărănuş de la Moreni. Aveam o bucurie de a trăi. La terminarea facultăţii, am jucat într-un spectacol la Casandra, pus în scenă de profesoara mea, Sanda Manu, care a rămas ca un spectacol de excepţie.

George Mihăiţă, un senator al scenei

Dar debutul dumneavoastră a avut loc chiar din perioada studenţiei. A fost unul exploziv, în Reconstituirea, filmul-manifest al unei generaţii, interzis de cenzură. Reconstituirea este considerat cel mai bun film românesc din toate timpurile, de către Asociaţia Criticilor Români de Film. Cum vă priviţi chipul de azi cu cel de atunci?

În urma succesului de public şi de presă al primelor zile din Retrospectiva integrală Lucian Pintilie de la Museum of Modern Art din New York, Laurence Kardish, curatorul şef al departamentului de film, şi-a anunţat intenţia de a propune achiziţionarea filmului Reconstituirea, pentru colecţia permanentă a muzeului, lucru care a şi fost realizat. Reconstituirea este un film despre cinematograf şi existenţă şi despre acea particulă mereu uimitoare din existenţa omului care este întâmplarea. Cornel Mihalache a realizat dosarul Reconstituirii, un document de televiziune care ne dezvăluie culisele filmării şi ne aduce mărturii inedite despre felul în care lucra regizorul Lucian Pintilie. Actorii Vladimir Găitan, Ileana Popovici, George Constantin, Ernest Maftei şi eu vorbim despre film, filmări şi timpurile în care au fost realizate. Întâlnirea mea cu Pintilie a fost de gradul zero. Reconstituirea este filmul care a ieşit pe primul loc în sondajele despre cinematografia românească, fiind considerat unul dintre cele mai valoroase filme româneşti. Și acum este atât de actual, filmat cu atâta artă de Pintilie, încât pare făcut ieri, alaltăieri. Sunt convins că pentru mulţi cineaşti Reconstituirea este un model. Este evident că acest film există la o cotă extrem de ridicată, şi nu poţi să-l neglijezi. Celebră a rămas acea replică: ”De ce ai dat, mă? De ce ai dat?”.

Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule, un spectacol în regia lui Alexandru Dabija

Pentru că aţi vorbit de profesoara şi regizoarea Sandu Manu, ca o reverenţă faţă de ea aţi organizat, pe scena Teatrului de Comedie, al cărui director sunteţi, nenumărate întâlniri cu domnia sa şi cu studenţii săi de odinioară: Mircea Diaconu, Vlad Ivanov, Dorina Chiriac, Oana Pellea, Dorina Lazăr…

Chiar ultima dată am avut o asemenea întâlnire. Au fost în jur de 60 de actori care i-au fost elevi. Dacă am învăţat ceva de la dânsa a fost faptul că trebuie să munceşti foarte mult în această profesie. Şi am mai furat un anumit dozaj al cuvintelor, al expresiilor. Ea este cea care a scos în evidenţă talentul pe care îl aveam eu înnăscut.

Alături de Mitică Rucăreanu, Sanda Manu, Gheorghe Dinică şi Stela Popescu

Aţi jucat în mai multe teatre: Bulandra, Act, Naţionalul bucureştean, dar cariera dumneavoastră teatrală se leagă de Teatrul de Comedie. Aţi fost actor pe această scenă, iar din 2003 sunteţi directorul acestui teatru. Ce înseamnă această Citadelă a comediei, înfiinţată în 1960 de un mare maestru, Radu Beligan? Cum v-aţi simţi în acei ani avându-i ca directori pe Radu Beligan, Lucian Giurchescu, Silviu Stănculescu, Vladimir Găitan, teatrologul Dan Vasiliu? Cum aţi simţit teatrul ca actor? Ce aţi preluat de la ei?

Cu un repertoriu dedicat genului comic în marea sa diversitate, de la Shakespeare, Cehov, Caragiale, Eugène Ionesco sau Gogol la comedia bulevardieră, teatrul absurdului sau comedia neagră, Teatrul de Comedie este unic în România. În anii ’60, Teatrul de Comedie a parcurs o perioadă de sincronizare artistică cu mişcarea teatrală mondială, fapt dovedit de Premiul Teatrului Naţiunilor pentru “cea mai bună participare naţională”, obţinut la Paris în 1963 cu spectacolele Rinocerii de Eugène Ionesco, regia Lucian Giurchescu, şi Umbra de Evghenii Şvarţ şi Troilus şi Cresida de William Shakespeare, ambele în regia lui David Esrig, ultimul dintre ele obţinând de asemenea şi Premiul pentru cel mai bun spectacol. Turneele din anii 1991-1992 în mai multe oraşe din Marea Britanie, Columbia, Venezuela şi Canada cu spectacolul Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare în regia lui Alexandru Darie au readus Teatrul de Comedie pe cele mai importante scene internaţionale. Ca o recunoştinţă faţă de Radu Beligan, am dat numele său sălii mari a teatrului. De la aceşti mari actori şi regizori am preluat în primul rând spiritul de famillie al Teatrului de Comedie, apoi seriozitatea. Cred că am preluat şi valorile Teatrului de Comedie. Atâta timp cât ai o echipă foarte bună, nu numai actoricească, ci şi administrativă şi tehnică, oameni lângă care ai trăit zeci de ani, duci mai departe bucuria familiei. Am profitat de uşile care mi-au fost deschise şi am vrut să duc mai departe imaginea Teatrului de Comedie, identitatea lui, axându-mă pe repertoriu şi pe regizori importanţi, continuând tradiţia. Să nu uităm că pe scena acestui teatru au evoluat actori străluciţi, ca Radu Beligan, Ion Lucian, Ştefan Ciubotăraşu, Florin Scărlătescu, Mircea Şeptilici, Dem Savu, Sanda Toma, Liliana Ţicău, Iarina Demian, Stela Popescu, Vasilica Tastaman, Amza Pellea, Mihai Pălădescu, Dem Rădulescu, Ştefan Tapalagă, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Valentin Plătăreanu… Și eu am pus în valoare actorii importanţi ai teatrului şi în felul acesta de multe ori am câştigat partida.

Împreună cu Margareta Pâslaru, Ion Caramitru şi Angela Gheorghiu, în Campania Artiştii pentru Artişti

Pentru că suntem în anul Shakespeare, să ne aducem aminte că celebrul spectacol Troilus şi Cresida, în regia lui Esrig, a fost premiat în 1963 la Teatrul Naţiunilor din Paris şi la BITEF. De altfel, aţi jucat mai târziu în rolul lui Tersit, în regia lui Dragoş Galgoţiu, partitură pentru care în 1994 aţi fost premiat.

Piatra de temelie a Teatrului de Comedie cred că atunci s-a pus, sub conducerea lui Radu Beligan şi odată cu montarea acestui spectacol în care au jucat actori importanţi. M-a urmărit extraordinara interpretare a lui Gheorghe Dinică. Faptul că m-a fascinat personajul interpretat de el m-a ajutat să fac şi eu performanţă. Eu nu eram în teatru pe vremea montării acelui apreciat Troilus şi Cresida, remarcabil pus în scenă de Esrig, dar urmărind cronicile care s-au scris, într-adevăr acest spectacol a ridicat valoarea Teatrului de Comedie.

Dorina Chiriac şi George Mihăiţă, în Femeia care şi-a pierdut jartierele

Aţi rămas un etern adolescent. Sunteţi un artist iubit de tineri şi ei, bineînţeles, au nevoie de modele. Aţi realizat pentru adolescenţi numeroase spectacole, publicând chiar şi o revistă, Salut. În cele 32 de pagini ale revistei Salut, al cărei prim număr s-a vândut în 70.000 de exemplare, erau publicate poveşti din lumea adolescenţilor, ştiri scurte despre vedetele serialului Beverly Hills, veşti despre Michael Jackson, Depeche Mode, Metallica sau versurile melodiilor vremii ascultate la casetofoane. Credeţi că astăzi tinerii mai au nevoie de modele? Vă întreb asta pentru că am văzut că sunteţi preocupat şi acum, ca director, de tineri. Chiar am remarcat că, la recenta montare cu Îmblânzirea Scorpiei, pe scenă erau foarte mulţi actori din noua generaţie.

Dacă vorbim despre normalitate, m-am gândit că este bine să fie angajaţi tineri, pentru că şi noi am fost învăţaţi de maeştri. Dar blocajul de posturi ne obligă să apelăm la tineri actori din afara teatrului. Există o generaţie, din care fac parte şi eu, care s-a dus spre pensie.

George Mihăiţă în Femeia care şi-a pierdut jartierele

Din păcate, la unii actori din rândul tinerilor se remarcă destule lacune, mai ales în privinţa dicţiei.

Cred că de vină sunt, în primul rând, cei care îi învaţă. Noi am avut profesori importanţi, nume mari, dar şi profesori care doar treceau pe la ore… Acum există o grabă nu numai la tinerii actori, dar şi la profesorii din Institut, în predarea elementelor importante ale meseriei. Și asta se simte. De fapt, lipsurile societăţii se reflectă în lipsurile tinerilor. Există la noi mulţi tineri talentaţi, cum ar fi Alexandru Bogdan, Dan Rădulescu, Dragoş Huluba, pe câţiva dintre ei, de altfel, i-aţi văzut în Îmblânzirea Scorpiei, în regia lui Gelu Colceag. Noi mai avem proiectul intitulat Comedia ţine la TINEri, unde, în afară de actori, vin regizori foarte tineri. Sunt peste 20 care au montat spectacole pe scena Teatrului de Comedie.

George Mihăiţă şi Vladimir Găitan în Reconstituirea, film interzis de către cenzură

Ca director al Teatrului de Comedie, cred că un lucru remarcabil a fost acela că aţi adus pe scenă dramaturgie românească, autori români de la Caragiale la Mihail Sebastian, de la Matei Vişniec, de la Adrian Lustig…

Sunt convins că suntem un popor talentat şi dramaturgia românească care există trebuie pusă în valoare. Nu cred în regizorii care nu apreciază dramaturgia românească, atât cea actuală, cât şi cea clasică. Regizori de talia lui Alexandru Tocilescu, Alexandru Dabija sau Cătălina Buzoianu au montat cu succes piese româneşti. Deci, s-a putut. Chiar acum jucăm în premieră la Sala Studio o piesă care a luat Premiu la Concursul de Dramaturgie, La vita e bella a lui Radu F. Alexandru.

Aţi reuşit să impuneţi ca dramaturg la Teatrul de Comedie pe Adrian Lustig, cu spectacolele Poker, Clinica şi Nepotul. Ce mai lucraţi împreună?

În ultimii doi-trei ani, Adrian Lustig s-a axat în special pe film şi e bine că a făcut asta. Sunt cam 8 filme care s-au făcut după scenariile lui, de un deosebit succes bucurându-se Poker. Recent a venit cu o piesă şi aşteptăm să găsim împreună un regizor care s-o monteze.

Cu Valentin Teodosiu

Sunteţi prin excelenţă un actor de comedie, cu un umor exploziv. Aţi abordat o paletă largă, de la comedia bulevardieră la cea neagră, trecând prin Caragiale, Shakespeare, Gogol, Labiche, Bulgakov, Brecht…. Cum v-aţi defini ca actor de comedie?

Încă nu m-aş defini. Mai caut. Am avut şansa unor regizori foarte mari care au ştiut să mă pună în valoare. În perioada de formare, extraordinară consider că a fost întâlnirea mea cu Lucian Giurchescu, sub a cărui regie am jucat în spectacolele Cercul de cretă caucazian şi Mutter Courage de Brecht, Spiridon din O noapte furtunoasă şi Trofimov din Livada de vişini a lui Cehov. Am trecut de 200 de spectacole cu rolul lui Titel din Poker în regia lui Alexandru Tocilescu. Pentru mine, memorabil este şi rolul Narcis Pasăre, fostul boxer din Clinica lui Adrian Lustig.

Împreună cu Vladimir Găitan, Lucian Pintilie, Ileana Popovici şi Alexandru Darie

Aţi obţinut Premiul UNITER cu Casa Zoikăi de Bulgakov, în regia lui Alexandru Tocilescu. Care sunt partiturile cele mai dragi pe care le-aţi interpretat?

Un rol deosebit de important, complex a fost cel al lui Alexandr Tarasovici Ametistov. Datorită lui Tocilescu şi a colegilor mei, în frunte cu Virginia Mirea, am fost răsplătiţi cu Premiul UNITER. Amândoi, pentru actor principal. Sunt prieten foarte bun cu Horaţiu Mălăele şi am fost bucuros să joc rolul Henry Perkins, în acea comedie bulevardieră a lui Ray Cooney, Bani din cer, dar şi Fadinard în Pălăria florentină, după Labiche, în regia lui Horaţiu Mălăele. Aş pune alături de ele şi rolul Cocoşilă din Păi, despre ce vorbim noi aici, măi domnule, inspirat după Moromeţii, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul ACT, unde joc alături de Marcel Iureş cu mare bucurie. Piesa a avut succes atât în diferite locuri din ţară, dar şi la Londra şi Budapesta.

Virginia Mirea şi George Mihăiţă în două partituri de excepţie

Cum v-aţi apropiat de filosofia ţăranului român?

M-am întâlnit cu ea pe meleagurile Morenilor unde m-am născut. Dar ceea ce reuşeşte Dabija în repetiţiile cu actorii este capacitatea de a te trimite la esenţa lucrurilor. Te lasă să-ţi construieşti personajul şi dacă simte că e bine îţi dă nişte repere, îţi punctează nişte lucruri, îţi dozează uneori replica. Și simţi, aşa cum am simţit şi la Lucian Pintilie, că din câteva explicaţii îţi poţi rezolva rolul, dacă şi tu vii pregătit.

Vladimir Găitan, George Mihăiţă, Valentin Teodosiu în Poker

Desigur, orice actor îşi iubeşte rolurile pe care le-a interpretat ca pe propriii copii. Totuşi…

Un rol iubit este şi cel al lui Agamiţă Dandanache, în aceeaşi regie a lui Alexandru Dabija, care a reuşit un Caragiale într-o viziune extraordinară. Cel mai aproape de sufletul meu este cel al Primarului din Revizorul de Gogol, un rol complex care mi-a adus satisfacţii, presa internaţională lăudându-mi prestaţia chiar la Festivalul de la Edinburgh. În august 2007, spectacolul Revizorul de Gogol, regizat de Horaţiu Mălăele, a fost prezentat în cadrul Festivalului Internaţional Fringe Edinburgh, prestaţia trupei fiind recompensată cu cronici extrem de elogioase (4 stele din 5) în cotidienele britanice The Times, The Independent, The Sunday Herald.

Snda Manu primind Premiul de Excelenţă, între George Mihăiţă şi Florin Dobrovici

Cred că dumneavoastră, alături de Toma Caragiu, în montarea lui Pintilie, şi de Mihai Constantin în recentul spectacol al Naţionalului bucureştean, în regia lui Felix Alexa, sunteţi cei trei mari interpreţi ai rolului Primarului din Revizorul. Aţi realizat un rol memorabil. Dar să ne întoarcem la o altă remarcabilă creaţie a dumneavoastră, cea din Femeia care şi-a pierdut jartierele, purtând amprenta lui Silviu Purcărete, care a fost primit cu o mare bucurie de către public.

Văzusem pe un DVD spectacolul realizat de Purcărete la Limoges, cu Horaţiu Mălăele. Am fost cucerit de el. I-am refăcut invitaţia lui Horaţiu dacă vrea să vină să joace alături de mine, la Bucureşti de data aceasta. A ieşit o bucurie de spectacol. Și se vede ”joaca” extraordinară a lui Purcărete. Nu cred că există vreun actor care să nu-l iubească, ba chiar să-l adore pe Silviu Purcărete. E inteligent, hâtru, şi are un umor nebun, inventivitate. Pare venit dintr-o altă galaxie artistică şi nu numai. Are o candoare, o relaxare cuceritoare. Niciodată nu te pune în situaţia să-ţi fie greu, dimpotrivă. De multe ori interpretează chiar el un rol, arătându-ţi cum ar trebui să fie. În pelicula Undeva la Palilula au existat continuări de scene care nu erau în scenariu, deşi era un ger năprasnic în acea iarnă când am filmat, la fosta fabrică 23 August, cu geamuri sparte. Să stai jumătate în cadă, în apă fierbinte, şi jumătate afară, la minus 20 de grade, nu era foarte greu pentru că intrai în miracolul lui Purcărete, intrai în lumea lui. Dragi mi-au fost şi rolurile din Filip cel Bun, regia Dan Piţa, din Ilustrate cu flori de cîmp, regia Andrei Blaier, Ultima noapte de dragoste, o ecranizare de excepţie semnată de Sergiu Nicolaescu, dar şi cele din filmele Elisabetei Bostan: Saltimbancii, Mama, Veronica, Un saltimbanc la Polul Nord, Fram, ursul polar, Omul zilei, în regia Dan Piţa, dar şi din Nunta mută, în regia lui Horaţiu Mălăele.

George Mihăiţă la împlinirea a 65 de ani

Comedia are nevoie de sală plină, în aşa fel încât actorii să simtă respiraţia publicului. Cum simţiţi aplauzele?

Spre deosebire de dramă, comedia are mult mai multă nevoie de aplauze, pentru că ele îţi punctează reuşita momentului.

Ce gândiţi despre comedie? Cum se obţine râsul de la zâmbet până la crispare, până la tragic?

Comedia înaltă este atunci când atinge tragicul. Sunt convins că acest lucru există în spectacolele lui Horaţiu Mălăele, prietenul meu: din zona comică el reuşeşte să ducă personajele spre zona tragică. Comedia este, de fapt, o dramă a personajului. Mălăele reuşeşte să scoată de acolo de unde nu te aştepţi momente extraordinare, care trezesc entuziasmul publicului. Atunci când ai aplauze la scenă deschisă simţi că trăieşti, că ţi-ai îndeplinit scopul, că ai reuşit să câştigi o partidă, dându-ţi seama de reacţia spectatorilor. E bine însă să nu te laşi niciodată dus de aplauzele spectatorilor, să nu duci personajul într-o linie exagerată, să continui cu seriozitate parcursul început la demararea spectacolului. Și dacă ai luat aplauze e minunat să ştii că acestea se pot continua, că asta înseamnă succesul. Umorul e ca un medicament.

În Juriu la Gala HOP de la Costinești, printre tineri

E greu de obţinut râsul?

E foarte greu, deoarece publicul este foarte sever. E greu de obţinut râsul adevărat, cel care pune şi probleme la un moment dat. Poţi cădea în derizoriu foarte uşor, mai ales după un număr de spectacole, când vine în sală marele public, cum îi spunem noi. Acesta poate să vină din faţa televizorului, unde i se oferă o largă paletă, un anumit gen de haz. Românul este mare expert în băşcălie. Noi, în teatru, trebuie să avem grijă să filtrăm totul şi să aducem spectatorul la noi, nu să mergem noi către el.

Când vă alegeţi tinerii actorii, de unde vă daţi seama că acel actor are ceva în plus pentru comedie? Un actor de comedie trebuie să ştie şi muzică, să ştie să se mişte, să danseze.

Se vede de la intrarea în scenă. Intră într-un anume fel, vine cu o anumită lume din afară, cu o anumită atitudine chiar corporală, cu o dozarea anume a replicii… Cu experienţa mea văd un actor tânăr cât de bun este după primele 10 minute. Pe mine m-a jutat faptul că am făcut o şcoală de muzică la Ploieşti. Când a fost vorba de dans, din fericire nu am fost implicat. Îi admir enorm pe actorii tineri de la Cluj, care sunt aleşi încă de la examenul de admitere pe anumite criterii. Aceştia trebuie să ştie să cânte, să danseze, nu numai să recite.

Secvenţă din Reconstituirea

Sunteţi de părere că în şcolile de teatru ar trebui făcute şi cursuri speciale de comedie şi de musical?

Pe vremea când am dat eu examen, accentul se punea pe text, pe recitare. Azi, din ce în ce mai mult, spectacolele se axează pe musical. În aceste cazuri, regizorul face un casting şi aşa ajung şi actori din alte teatre, care ştiu să cânte şi să danseze.

Îmblânzirea Scorpiei, un musical amuzant

Dintre teatru şi film, care vă este mai aproape?

În prima parte a vieţii mele am mers mai mult pe film, aşa că aş opta pentru film, dacă mă gândesc că în a doua parte am avut succes mai mult pe scenă, aş zice teatru. Dar am reuşit ceva performanţă şi în film, şi în teatru. În film, generaţiile de tineri regizori atât de valoroşi de azi vin cu poveştile lor, în care noi aştia în vârstă putem fi ori tată, ori bunic… Nu intrăm în tiparele lor.

Îmi place să cred, vorbind de tinereţe, că aici în teatru nu renunţaţi la actorii mai în vârstă sau la cei de vârstă medie.

Sunt actori care s-au pensionat, dar care joacă în continuare: Vladimir Găitan, Virginia Mirea, Gabriela Popescu… care sunt activi şi iubesc cu pasiune scena.

Delia Seceleanu, Gabriela Popescu în La Pulce

Din peisajul teatral, cu cine vă simţiţi mai solidar?

Cu cei cu care am lucrat. Mă gândesc la Horaţiu Mălăele, la Dabija, la Purcărete… Aş dori să mă întâlnesc şi cu Andrei Șerban. Am pus la cale o colaborare care va fi foarte repede. Nu pot să uit Noaptea încurcăturilor, marca Andrei Șerban.

Încotro Festivalul de Comedie?

M-aş bucura să existe cât mai multe teatre care să monteze piese româneşti pentru că actorii se recunosc în multe din ele. Mi-aş dori să se monteze mai multă comedie românească. În fiecare an am avut câte o surpriză. Dar m-ar bucura să văd 6-7 regizori mari care montează piese româneşti. Și Eugène Ionesco, şi Matei Vişniec au oferit roluri de valoare actorilor prin dramaturgia lor. La fel şi un D.R. Popescu sau un Tudor Popescu.

Delia Nartea şi Cristi Iacob în La vita e bella

Dintre interpreţii de comedie, de la care aţi simţit că aţi învăţat ceva?

Ștefan Iordache, Gheorghe Dinică, Mircea Diaconu….

Vă sunt cei din familie spectatori fideli? Există cineva care să vă urmeze în această profesie?

Am trei băieţi pe care îi iubesc foarte tare. E posibil ca cel mic, Bibicu’, cum este poreclit, care are 12 ani, şi care vine mereu la teatru deoarece adoră comedia, să se îndrepte eventual spre actorie. Are replicile lui speciale…

George Mihăiţă alături de Ştefan Bănică Jr. în Revizorul

Ce vă încarcă cu energie?

Copiii mei şi prietenii adevăraţi care sunt foarte puţini în ultimul timp. Mă încarcă, de asemenea, omul de pe stradă care se uită zâmbind la mine, care mă opreşte şi care îmi spune că m-a văzut într-un rol şi mă întreabă ce mai pregătesc. Mă încarcă colegii mei cei buni, dar cel mai mult, aplauzele publicului. Dar şi atunci când primesc un telefon şi mi se spune că mi-au intrat în cont banii pentru teatru…

După terminarea unui spectacol vă eliberaţi repede de rol?

Depinde de spectacol. Uneori mai greu, alteori mai uşor. Uneori după ce ai terminat spectacolul ieşi la o masă şi aproape continui cu personajul respectiv, nemaiascultând discuţia celor din jur. Replici tale sunt parcă ale personajului. Te urmăreşte insistent.

Scenă din Bani din cer

Aţi simţit vreodată că aţi ratat un rol. Desigur, într-o seară te atinge îngerul cu aripa lui, alteori, nu.

Rar. Pentru că am avut grijă să aleg roluri mai ales în film, dar şi în teatru, care îmi spuneau ceva şi care trebuiau să mă convingă întâi pe mine.

V-am întrebat de film, de teatru. Dar ce rol joacă televiziunea?

Când intru în televiziune, parcă intru în familie. Am realizat vreo 34 de piese la televiziune. A fost un spectacol de neuitat, Marele fluviu îşi adună apele, după Dan Tărchilă, unde am avut un rol deosebit alături de Ștefan Iordache. Am jucat şi în Capul de răţoi de Gheorghe Ciprian. De foarte multe ori, Caragiale.

Mihaela Teleoacă, George Mihăiţă, Marius Florea Vizante, în O scrisoare pierdută. Foto Mihaela Marin

Ce vă dezamăgeşte în ziua de azi?

Prostia şi lipsa de bani, în primul rând. N-aş putea spune că mă nelinişteşte ceva, pentru că întotdeauna m-am gândit ce pot eu să fac ca să rezolv o problemă. Și am intrat într-un proiect, apoi în altul fără să simt neliniştea. Și am încercat măcar două ore, de pe scenă, să-i linişteştesc pe cei care sunt în sală. Să uite despre toate lucrurile mărunte şi rele din viaţă. De exemplu, la acest festival de Comedie, Marele Premiu nu a fost oferit unui dramaturg cunoscut, ci spectacolului MaRo de la Târgu Mureş, în regia lui Andri Gherghe, un spectacol al dramaturgului Csaba Székely. Publicul a plecat de la spectacol într-o extraordinară dispoziţie, cu râsete cum rar se întâmplă. Iată că se poate şi cu alţi autori decât cei cunoscuţi. Chiar şi Fuchsiada după Urmuz, de la Teatrul German din Timişoara, e o dovadă că se poate.

Nu vă tentează politica?

Nu. Eu sunt senator la mine pe scândură.

Dorina Chiriac în Îmblânzirea Scorpiei

E vară, e perioada vacanţei, lumea simte nevoia de destindere într-o perioadă atât de agitată pe care o trăim. Făceţi-ne o invitaţie la Teatrul de Comedie la acest sfârşit de stagiune.

Pe scena Teatrului de Comedie, nu pierdeţi feeria Visul unei nopţi de vară, care va recrea o lume fantastică, populată de zâne, de vrăji, incantaţii, cu îndrăgostiţi fermecaţi şi descântaţi, o lume în care până şi Titania se îndrăgosteşte de un măgar. O dezordine universală care este repusă pe făgaş de zburdălniciile unei nopţi de la jumătatea verii. Vor fi trei reprezentaţii extraordinare, cu acest spectacol de William Shakespeare, producţie californiană, pe 22, 23 şi 24 iunie (ora 19.00) care îl vor aduce în prim-plan pe marele actor şi regizor de teatru şi film, Tim Robbins, împreună cu trupa sa The Actors’ Gang, în Bucureşti. Tim Robbins este cunoscut publicului din România pentru rolurile din filmele „Top Gun”, „Cadillac Man”, „Bob Roberts” sau „Mystic River”. Câştigător al Oscarului şi al Globului de Aur pentru rolurile din „Mystic River” şi „Player”, Tim Robbins s-a remarcat ca regizor cu producţia de succes „Cradle Will Rock”, iar lungmetrajul „Dead Man Walking”, scris şi produs de Tim Robbins, a câştigat mai multe premii, dintre care amintim Academy Award pentru cea mai bună actriţă pentru Susan Sarandon şi patru premii la Festivalul de Film de la Berlin, precum şi o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun regizor şi o nominalizare la Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu. Din 1981, Tim Robbins este Director Artistic al companiei teatrale The Actors’ Gang, care a realizat, de la fondare, peste 150 de spectacole primind mai bine de 100 de premii. Compania The Actors’ Gang prezintă piese noi, neconvenţionale şi reinterpretări dinamice ale clasicilor, reînviind vechea semnificaţie a scenei ca spaţiu al comuniunii sacre, transmiţând publicului mereu un mesaj îndrăzneţ, original şi ferm.

Visul unei nopţi de vară, în regia lui Tim Robbins

De altfel, Dario Fo scria despre acest spectacol: „Privind acest grup de actori, descopăr existenţa unui fenomen numit stil, în care mişcarea actorilor de pe scenă devine un miracol al artei”. Cu ce altceva ne mai tentaţi?

La Pulce, o comedie bulevardieră după „Puricele în ureche” de Georges Feydeau, adaptare scenică de Horaţiu Mălăele. Nu vor lipsi Ștefan Bănică, Emilia Popescu sau Delia Seceleanu, Gabriela Popescu / Teodora Stanciu, Valentin Teodosiu, George Ivaşcu / Alexandru Bogdan ş.a. Aş mai aminti Bani din cer de Ray Cooney, în regia lui Horaţiu Mălăele, nominalizând numai câţiva dintre actori: Mihai Bendeac, Mihaela Teleoacă, Dragoş Huluba, Delia Nartea…”Știut fiind că şi Comedia este chiriaşă pe viaţă în Casa Spiritului,având convingerea că râsul va mântui lumea,propunem acest spectacola cărui singură mare virtute este UMORUL”, afirma regizorul. Un alt spectacol care are deja peste 200 de reprezentaţii, la care se râde cu poftă este Poker de Adrian Lustig, în regia lui Alexandru Tocilescu. Cum impostura şi prostia sunt la ordinea zilei şi pe plaiurile noastre, piesa lui Moliere Tartuffe rămâne în continuare actuală prin tâlcurile ei. Veţi avea surpriza plăcută de a cunoaşte un altfel de Tartuffe desprins parcă din lumea noastră, realizat de Laszlo Bocsardi. Ce să vă mai spun?! Nu pierdeţi Revizorul lui N.V. Gogol în adaptarea lui Horaţiu Mălăele, unde alături de mine îi veţi putea întâlni pe Horaţiu Mălăele şi Ştefan Bănică Jr., alături de Virginia Mirea, Delia Seceleanu, Valentin Teodosiu, Vladimir Găitan, Nicolae Urs, Eugen Racoţi… V-aş recomanda şi La vita e bella de Radu F. Alexandru. „Totul e relativ pe lumea asta; ”comedie”, ”dramă” sunt categorii estetice pe care nu le mai găsim decât în cărţi pe care nu le mai citeşte nimeni şi care azi s-au apropiat până la confuzie. Trăim într-o veselie generală. De când lumea, râsu’-plânsu’ a fost şi a rămas una dintre cele mai sănătoase terapii”, se destăinuie autorul.

Revizorul. În centru, Horaţiu Mălăele

Credeţi în destin?

Destinul a jucat desigur un rol în viaţa mea. Dar destinul ţi-l construieşti pas cu pas. Dacă lipseam de la cursuri atunci când eram student şi nu m-ar fi văzut Lucian Pintilie într-un spectacol, nu aş fi avut şansa să mă ia în Reconstituirea. Asta, cu siguranţă, ţine de destin.

Unde vă place să fugiţi de acasă?

Cu cei mici, în diverse locuri. Dar, de multe ori, şansa noastră a actorilor este ca într-un turneu, după terminarea spectacolului, să ne întâlnim noi între noi, actori şi regizori. De la aceste întâlniri ne încărcăm bateriile. Dar aş vrea să fac o remarcă. În turneele din provincie am remarcat că lumea e mult mai doritoare de spectacole decât în Bucureşti. Acum, la Festivalul Comediei din Bucureşti, foarte puţini dintre colegii mei au venit, lucru care nu se întâmplă în provincie. Din păcate astăzi se fac foarte puţine turnee întrucât sunt costisitoare şi nu sunt bani.

Ce este teatrul pentru dumneavoastră?

Iubire, bucurie, nostalgie, tristeţe. Fericire.

Sunteţi credincios?

Da. Atâta timp cât cred într-o stea.

La ce visaţi?

La o lume mai bună, mai puţin săracă, la un spectator mai avizat…

Daţi-mi o replică dintr-un spectacol care vă este mai aproape de suflet.

”Eu Dumitru Tudorin, când beau ţuică, când beau vin. Când beau apă, vai, ce chin. Trăiască neamu’ nostru, ăla rău şi puturos”, din Undeva la Palilula.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.