Gloria & Miseria Romaniae (I) – 28 iunie 1940

In vara acestui an, se împlinesc optzeci de ani de la dezmembrarea României Mari. Practic, în ceva mai mult de două luni, întreaga construcţie statală, clădită pe pacea din anii 1919-20, s-a năruit sub privirile îndurerate ale unui popor ce nu-şi merita conducătorii. O mie de ani de suferinţe şi împilări, ca şi jertfele din Primul Război Mondial, s-au concentrat în acele săptămâni într-o expresie de ură şi dispreţ faţă de vodă Carol II, camarila şi acoliţii săi, care au considerat că e mai nimerit să salveze ceea ce se mai putea salva. Trecând, astfel, peste sfatul şi votul celor care simţeau că cedările fără împotrivire vor lăsa revendicările viitoare lipsite de greutate, factorii politici ce răspundeau, în acel moment, de onoarea ţării au consimţit la hăcuirea trupului naţional. Consecinţa firească a fost că, odată amorsat, procesul satisfacerii revendicărilor teritoriale ale vecinilor nu mai putea fi zăgăzuit decât printr-o intervenţie decisivă a Germaniei naziste.

Intr-adevăr, după acceptarea Diktat-ului de la Viena din 30 august 1940 (prin care nordul Ardealului a fost cedat Ungariei, dar care prevedea explicit şi restituirea sudului Dobrogei către Bulgaria), noile graniţe ale României amputate au fost garantate de puterile dominante ale Europei Centrale – Reich-ul german şi Regatul Italiei. Acest demers diplomatic era îndreptat, evident, împotriva tendinţelor URSS de expansiune spre Balcani şi Strâmtori, neavând, la acel moment, un echivalent pe plan european, cu excepţia garanţiei acordate de Hitler unui stat slovac aservit.

Cum s-a putut ajunge aici, odată ce la mijlocul lunii iunie 1940, cu doar câteva zile înaintea acceptării de către Franţa a armistiţiului impus de Germania, România Mare mai avea, încă, integritatea teritorială şi frontierele garantate de către Marea Britanie şi Franţa împotriva oricărei agresiuni căreia înţelegea să i se opună armat? Sigur că ambele aceste state se găseau în imposibilitatea de a oferi altceva decât un sprijin moral şi că extinderea garanţiilor şi în faţa pretenţiilor Uniunii Sovietice asupra Basarabiei fusese neclarificată. Pe continent, avuseseră loc mutaţii majore începând de la asaltul german împotriva Oraşului Liber Danzig şi a Poloniei şi de la cel al URSS asupra Finlandei. In mai puţin de un an, doi dintre vecinii şi aliaţii României din perioada interbelică, Cehoslovacia şi Polonia, dispăruseră de pe harta Europei, ceea ce a făcut ca presiunea asupra frontierelor să fie exercitată aproape concentric. Din totalul celor 3400,3 km, cu excepţiile discutabile ale ţărmului Mării Negre (454 km, pe care superioritatea marinei de război sovietice era incontestabilă) şi ale graniţei cu Jugoslavia ce tăia Banatul în două, continuând, apoi, pe Dunăre (557,3 km, dintre care 232,9 km pe fluviu; chiar şi la Belgrad, în ciuda alianţelor ce ne uneau împotriva Ungariei şi a Bulgariei, nu se uita că armata sârbă evacuase, numai după mari insistenţe, Timişoara şi centrul Banatului, în vara anului 1919), România se vedea ameninţată de URSS pe 1.158,6 km de frontieră, de Ungaria – pe 629 km şi de Bulgaria – pe 601,4 km, dintre care 213,4 km de-a lungul graniţei impuse acesteia între Dunăre şi mare, în 1913, la Bucureşti, la finele războaielor balcanice. Era clar că la un asemenea raport între frontierele nesigure, însumând 2.389 km (fără a socoti ţărmul mării) şi cele relativ sigure, România nu avea şanse să reziste unor atacuri armate simultane, de unde reieşea necesitatea unei politici de contracarare a unei acţiuni conjugate a celor trei state revizioniste vecine, eventual prin victimizarea pe plan internaţional, inclusiv prin intermediul Ligii Naţiunilor (de unde, în 1939, Ungaria se retrăsese, iar URSS fusese exclusă în urma declanşării conflictului cu Finlanda), sau obţinând o asistenţă militară din partea Germaniei, prin şantaj, sub ameninţarea cu incendierea tuturor exploatărilor de ţiţei din ţară (fapt care, desigur, ar fi provocat pagube economice mai mari decât un război pierdut). Statul finlandez, având, totuşi, spatele asigurat spre Golful Botnic şi spre vecinii din nordul extrem, Suedia şi Norvegia, reuşise să reziste aproape trei luni şi jumătate agresiunii sovietice, dar, în cele din urmă, epuizat, a fost nevoit să accepte condiţiile de pace impuse de Moscova.

Finlanda avea, însă, doar 3,8 milioane de locuitori, în timp ce, conform estimărilor statistice, România depăşise 20 de milioane în pragul anului 1940. Ungaria (care-şi extinsese teritoriul în dauna Cehoslovaciei în noiembrie 1938 şi martie 1939, apoi printr-un scurt război împotriva Slovaciei) şi Bulgaria, luate împreună, nu aveau 17 milioane de locuitori, iar din punctul de vedere al înzestrării armate şi al numărului soldaţilor disponibili erau net inferioare puterii militare a României. In plus, contra acestor două ţări mai erau în vigoare alianţele cu Jugoslavia, Grecia şi Turcia.

Cu toate acestea, România a ales să cedeze, ţinând cont de realitatea cruntă că până să intervină trupele germane, angrenate în Franţa şi în operaţiunile de stabilizare a regimului de ocupaţie impus Danemarcei, Norvegiei, Olandei şi Belgiei (în timp ce Luxemburgul urma să fie anexat), Armata Roşie ar fi putut să ocupe cea mai mare parte a ţării, inclusiv resursele petrolifere. Asta fără a mai ţine cont că implicarea militară a Reich-ului în România, la acel moment, ar fi dus la impunerea unui statut de protectorat, ori, în cel mai bun caz, de stat vasal.

Soarta ţării fusese pecetluită din toamna anului precedent, când oficialităţi de rang înalt din Marea Britanie au început s-o considere, cel puţin la nivelul clasei politice, prea înclinată spre aservirea în faţa intereselor germane. Conducătorii britanici, informaţi fiind de cei ai Statelor Unite, aveau cunoştinţă de prevederile secrete ale Pakt-ului Ribbentrop-Molotov (pe care istoriografia germană îl numeşte Pakt-ul Hitler-Stalin). Mai mult, când Sumner Welles, subsecretar de Stat al SUA, vizitase Europa, în primăvara anului 1940, într-o misiune de sondare a păcii, pe 2 martie, la Berlin, Göring a încercat să-l convingă de existenţa unui echivalent al Doctrinei Monroe pentru Europa, prin care Germania şi Uniunea Sovietică înţeleg să excludă orice ingerinţă a altor mari puteri în rearanjarea ordinii pe continent. Hărţi şi atlase publicate de unele edituri germane începuseră să delimiteze punctat Basarabia în cadrul ansamblului teritoriului României încă din octombrie 1939, în timp ce acelea publicate în URSS prezentau, invariabil, haşurat provincia dintre Nistru şi Prut, ca şi cum ar fi fost un teritoriu sovietic ocupat.

Această atitudine nu constituia o noutate. Nu mai departe de Expoziţia Universală de la Paris din 1937, în pavilionul sovietic, aflat chiar lângă cel românesc, două mari hărţi ale URSS (una fiind o compoziţie originală, alcătuită din bucăţi de minerale), includeau şi Basarabia, deşi, la nivelul reprezentărilor de perete, era mai greu de sesizat acest lucru, faţă de imensitatea teritoriului dintre Kamceatka, Marea Baltică şi Marea Neagră. Hărţile de detaliu, cum ar fi cele ale RSS Ucrainene, ale RASS Moldoveneşti din Transnistria, precum şi cele militare ale sudului părţii europene a URSS, ofereau, însă, imagini concludente asupra ambiţiilor Moscovei, care se mai proiectau şi pe hărţi politice ale Europei. Un scandal întreg s-a iscat în jurul ediţiei din 1939 a monumentalului „Atlas al Lumii“ tipărit de autorităţile sovietice.

Publicarea unor astfel de hărţi atrăgea atenţia în cercurile politice de la Bucureşti. Nu o dată, Gh.Brătianu, distinsul istoric, fiu al lui I.I.C.Brătianu (în plan statal, unul dintre făuritorii României Mari) şi lider al unei facţiuni liberale, a pus problema în mod public, în parlamentul ţării (1932, 1935), ori în lucrările sale. Chiar şi serviciile de siguranţă naţională au sesizat factorii de decizie în legătură cu hărţile editate în URSS. In arhivele SRI se găseşte fotocopia unei hărţi politice a Peninsulei Balcanice, având scara 1:1.800.000, căreia i s-a dat bun de tipar chiar în toamna anului 1939 şi care avea teritoriul Basarabiei haşurat. Un exemplar al acestei hărţi avea să devină o piesă hotărâtoare în destinul părţii de nord-est a României. Dacă fotografia a ajuns sau nu pe masa regelui, nu poate fi, încă, desluşit, dar e.probabil să fi fost prezentată cabinetului primului-ministru.

De altfel, interesul suveranului era să scape cu bine şi cu cât mai multe valori din aventura aflării, timp de zece ani (cei mai bogaţi, în sens material, dar şi spiritual, din istorie), pe tronul Regatului României. Ne-o demonstrează chiar anecdotica scenă a „dezmorţirii picioarelor“, petrecută după slujba Bobotezei (pe stil nou!) şi modesta paradă militară desfăşurată la Chişinău, în acel an fatidic 1940. Aclamat de mulţime, cu speranţa că aceasta nu va fi lăsată la bunul plac al bolşevicilor de peste Nistru, regele Carol II a fost, oarecum, obligat la ceea ce azi am numi o „baie de mulţime“, astfel că mersul pe jos i-a făcut bine la circulaţia periferică.

Harta devenită celebră din cauza negării existenţei ei, timp de jumătate de secol, de către Uniunea Sovietică, şi care fusese ataşată tratatului de delimitare a sferelor de interese germane, respectiv ale URSS, în Polonia supusă celei de-a patra împărţiri (tratat încheiat la 28 septembrie 1939, la Moscova), nu includea nici o mâzgăleală în privinţa Basarabiei. Ea preciza doar linia de demarcaţie din Polonia (rectificată de Stalin, într-o anume zonă) şi purta o semnătură a lui von Ribbentrop, ministrul de Externe al Germaniei, şi două ale lui Stalin (care nu îndeplinea, atunci, vreo funcţie guvernamentală): una mică, sub retuşare, de care, culmea!, nici nu s-a ţinut cont în delimitarea de detaliu, şi una de circa jumătate de metru, atingând şi Maramureşul.

Când s-a iscălit, dictatorul sovietic i-a întrebat, cu tâlc, pe cei cinci interlocutori: „Vi se pare suficient de mare?“ De câteva decenii, pe internet, prin cărţi, în publicaţii ce au chiar girul unor autorităţi din diverse state, circulă o făcătură de hartă, în alb-negru, care, odată postată, a fost atât de uşor de reprodus. Falsitatea ei este evidentă din modul în care plasează Basarabia în afara României şi Memelland-ul, anexat de Reich la 23 martie 1939, în afara Germaniei.

Hitler a gestionat jalnic chestiunea dezmembrării Poloniei. In primul rând, i-a oferit pe tavă lui Stalin teritorii ce fuseseră austriece până la sfârşitul Primului Război Mondial, dintre care, în special, Galiţia era esenţială pentru stabilirea unei graniţe comune cu România. Simpla existenţă a acesteia, prin ameninţarea continuă cu invazia, ar fi putut exercita cele mai eficiente presiuni spre satisfacerea nevoilor de ordin economic şi politic ale Germaniei. In al doilea rând, i-a permis lui Stalin să se replieze spre limitele estice ale blocului etnic polonez, spre linia Curzon, dându-i, astfel, posibilitatea de a justifica anexarea a mai mult de jumătate din teritoriile poloneze pe baza unor solide argumente de ordin etnografic. Nu în ultimul rând, von Ribbentrop s-a lăsat antrenat, în mod nedemn, într-o târguială pentru colţul de sud-vest al Lituaniei, în condiţiile în care această republică baltică a fost cedată zonei de influenţă sovietice. [Practic, după alte penibile tânguieli ale diplomaţiei sovietice, în ianuarie 1941, bucăţica de pământ lituanian a fost lăsată URSS în schimbul unei reglări de conturi de clearing însumând echivalentul a 7,5 milioane de dolari USA; Uniunea Sovietică a cumpărat, de fapt, acest teritoriu.]

In privinţa Basarabiei, partea germană nu era legată faţă de pretenţiile sovietice decât prin formularea articolului 3 din Protocolul adiţional secret la Tratatul de neagresiune din 23 august 1939, asumându-şi ceea ce se exprima în terminologia dreptului internaţional prin cuvântul francez désintéressement. Von Ribbentrop fusese câţiva ani ambasador al Germaniei la Londra şi, poate, a avut în minte accepţiunea engleză a acestui termen – neutralitatea în rezolvarea unei chestiuni litigioase.

România poseda Basarabia în virtutea dreptului popoarelor fostului Imperiu Ţarist la autodeterminare (proclamat printr-o declaraţie din noiembrie 1917 chiar de noua putere bolşevică), exprimat printr-o hotărâre a Sfatului Ţării (după cuvântul rusesc aflat pe buzele tuturora – Soviet) adoptată la 27 martie 1918 (s.n. 9 aprilie) şi în condiţiile în care Ucraina devenise independentă, ceea ce făcea imposibilă (ca şi în zilele noastre) orice contiguitate cu Rusia. Este adevărat, decizia de unire nu a întrunit caracterul plebiscitar al Rezoluţiei de la Alba Iulia din 1 decembrie, pentru că vremurile erau tulburi, iar agitaţiile bolşevice extrem de puternice. Totodată, unităţi ale armatei române erau dislocate în Basarabia, ce-şi declarase independenţa la scurt timp după Ucraina, în timp ce Statele Unite, care interveniseră decisiv în cursul războiului, au declarat prin preşedintele Wilson că sprijină integritatea teritorială a Rusiei (devenită, între timp, republicană), cu excepţia teritoriilor având „o majoritate poloneză indiscutabilă“. In 1919, acestora li s-a adăugat Finlanda, iar în 1920 – Armenia; în nici un caz, Basarabia. Când, în special, din cauza riscului de a-i transforma pe milioanele de trăitori ai Basarabiei, dintre care sute de mii erau refugiaţi din Rusia, în apatrizi, dar şi pentru a răsplăti eforturile de stabilizare a Europei Centrale depuse de România şi pentru a recunoaşte unirea, Marile Puteri au consimţit la încheierea, la 28 octombrie 1920, la Paris, a unui tratat prin care recunoşteau suveranitatea României asupra Basarabiei. Rusia Sovietică nu a fosr parte contractantă, dar aderarea viitoare a unui ipotetic guvern democratic al Rusiei era avută în vedere. După retragerea SUA de la lucrările conferinţei de pace de la Paris, cei Patru Mari – Franţa, Marea Britanie şi Irlanda, Italia şi Japonia au semnat acest document. Spre deosebire de alte tratate încheiate în acea perioadă, pentru intrarea în vigoare era nevoie ca acesta să fie ratificat de către toţi semnatarii, iar Japonia nu l-a ratificat niciodată. In schimbul unor concesiuni acordate acestei ţări în nordul insulei Sahalin (de unde urma să-şi retragă trupele) şi a unor facilităţi în domeniul piscicol, în urma unor tratative desfăşurate la Pekin în 1924-25, Stalin s-a asigurat de neviabilitatea tratatului. De fapt, Japonia, care a ocupat preţ de trei ani partea rusească a Sahalinului şi o mare parte a Extremului Orient al Rusiei (unde fiinţa chiar o republică sovietică cu acest nume), nu avea dreptul moral să se numere printre semnatari. Japonia avea scopul nedisimulat de a crea un precedent în vederea anexării unora dintre teritoriile ocupate, în care, evident, nu locuia nici cea mai neînsemnată populaţie de etnie japoneză. Uniunea Sovietică a recunoscut doar implicit apartenenţa Basarabiei la România, prin prevederile tratatului de pace cu Polonia încheiat la Riga în martie 1921, în articolul ce preciza detaliile noii graniţe polono-sovietice. In acesta nu se făceau referiri la delimitarea dintre Basarabia (devenită românească) şi Podolia poloneză pe linia Nistrului.

Diplomaţia sovietică a susţinut aproape neîncetat, din 1918 şi până în 1940, că în privinţa relaţiilor cu România (întrerupte, la nivel de legaţie, de către Lenin şi reluate abia în 1934) persista o problemă nerezolvată. Când acest fapt a fost confirmat de către Molotov, şef al Narkomindel (guvernul) şi comisar al Afacerilor Străine, de la tribuna Sovietului Suprem, la 29 martie 1940, angajându-se, însă, ca soluţionarea acesteia să se facă pe cale paşnică (şi cât de paşnice erau metodele se văzuse în timpul agresiunii contra Finlandei), diplomaţia românească şi liderii politici de la Bucureşti au fost, practic, paralizaţi. Inclusiv o mare parte a presei din România a păstrat o tăcere rău prevestitoare, atunci când s-a mărginit să reflecteze invadarea de către URSS, la mijlocul lunii iunie 1940, a celor trei republici baltice, doar reproducând umil comunicatele agenţiei TASS.

Sentimentul resemnării în faţa pretenţiilor teritoriale ale vecinilor se insinuase uşor, uşor, în conştiinţe. In 1938, aliaţi din Inţelegerea Balcanică ne-au recomandat (fără să ţină cont de faptul că intervenţia României în favoarea lor – Grecia şi Serbia – în cel de-al doilea război balcanic, le ajutase să anexeze aproape toată Macedonia) să le retrocedăm bulgarilor sudul Dobrogei, ca şi cum, prin aceasta, s-ar fi rezolvat toate tensiunile din Balcani. Primul-ministru Armand Călinescu s-a văzut nevoit să ia act cu regret de această sugestie, notând în jurnalul său: „Cedare fără parlament, eu nu fac!“ Cam asta era starea de spirit din ţară, pe când la Moscova, pe 18 iunie 1940 (după spusele regretatului Prof.Gh.Buzatu), premierul Molotov a solicitat să i se aducă din arhive dosarul „Basarabia“. După patru decenii, rememorând cu un amic cele petrecute atunci, acesta a susţinut că nu prea cunoştea detaliile geografice ale nordului Ţării Moldovei din vechime, dar că, bazându-se pe preponderenţa ucrainenilor în nordul Bucovinei, ca la o cacealma, a inclus şi fostul land austriac, unit cu România în 1918, printre revendicările la adresa României. In câteva zile, Franţa s-a prăbuşit, ceea ce a făcut ca, în Micul Paris al Orientului, chiar şi vorba ceea „Dumnezeu e prea sus, iar Franţa – prea departe“ să rămână fără conţinut.

URSS şi Germania, prin ambasadorul acesteia la Moscova, von Schulenburg, ce fusese şi ministru la legaţia din Bucureşti anterior numirii în capitala sovietică, au acţionat împreună spre a declanşa procesul dezmembrării României. Odată ce a fost informat de pretenţiile asupra Bucovinei, ce nu aparţinuse niciodată Rusiei, Hitler a fost indignat şi i-a forţat pe sovietici să se mulţumească doar cu nordul provinciei româneşti, Aşa s-a ajuns la „linia Molotov“, prin care, cu un creion bont, a fost trasată noua graniţă dintre URSS şi România, pe un exemplar al hărţii Peninsulei Balcanice evocate anterior. Această linie despica Bucovina în două, cuprinzând şi Ţinutul Herţei, teritoriu moldovenesc de peste 600 de ani. Nedezilipit din domeniul istoric al României în tot acest timp, cu excepţia trasării unei alte linii prin care a fost anexat, vremelnic, de Austro-Ungaria, prin Pacea de la Bucureşti din mai 1918, ţinutul, cu 30 de sate şi orăşelul Herţa (până la Primul Război Mondial, cea mai nordică localitate urbană a ţării), oferea o poziţie strategică excepţională, dominând valea Prutului şi legătura, pe acea cale, dintre Basarabia şi nordul Bucovinei. Dacă nu l-ar fi inclus în interiorul teritoriului revendicat şi, ulterior, anexat, sovieticii ar fi avut de făcut faţă şi apropierii de Cernăuţi a vârfului intrândului ce ar fi rămas României, aflat la doar 15 km de marele oraş.

De vreme ce Hitler le salvase sudul Bucovinei, cu mănăstirile sale maiestuoase şi cu mormântul voievodului Ştefan cel Mare, le rămânea românilor să reziste fără a mai ţine cont de vreo hartă mâzgălită la Moscova şi, măcar, să nu permită ocuparea zonelor locuite de acei români care fuseseră, practic, dintotdeauna ai României. Herţenii nu erau la fel cu cei din Basarabia ori Bucovina, asupra cărora stăpânirea acesteia se reinstaurase, la 1918, după mai bine de un secol. Statul român le datora o protecţie aparte. Şi cu toate acestea, împotrivirea a fost doar punctuală. In ale sale memorii, (pe atunci, generalul întors, de curând, victorios împotriva japonezilor de pe frontul mongolo-manciurian, pentru a prelua comanda frontului sudic destinat invaziei României) Jukov relatează cum marşul trupelor sovietice la sud de Prut, în 28 iunie 1940, a fost atât de incisiv şi brutal, încât nu s-a mai ţinut cont de nici o linie de demarcaţie. El afirmă că a primit un telefon în miezul acestui avans nestânjenit, în care, de la celălalt capăt al firului, un Stalin extrem de precipitat i-ar fi ordonat să oprească înaintarea, căci legaţia română ar fi protestat faţă de încălcarea „liniei Molotov“.

In legătură cu partajarea Bucovinei, ar fi de menţionat că în vremea neutralităţii României (la 1914) şi, apoi, a încheierii alianţei cu Rusia (şi cu celelalte puteri ale Antantei, la 1916), în Primul Război Mondial, partea rusă a acceptat ca teritoriul de la nord de Prut să-i fie atribuit, restul, inclusiv oraşul Cernăuţi, urmând a fi reunit cu România. Prin intervenţia lui Hitler, era clar că Molotov nu putea propune ca doar mica porţiune de peste Prut a nordului Bucovinei să fie inclusă între cererile URSS adresate României şi s-a ajuns la trasarea unei linii pe hartă. Documentul cartografic era ataşat notei ultimative din 26 iunie 1940. Cu nouă luni mai devreme, în zorii zilei de 17 septembrie 1939, în pragul invadării estului Poloniei de către trupele sovietice, ambasadorul acestei ţări la Moscova, Wacław Grzybowski, fiind chemat de Molotov spre a i se înmâna o notă diplomatică ticluită pentru a justifica invazia, a refuzat pur şi simplu să o primească. A fost nevoie să fie depusă de un curier la ambasadă, ca o trimitere poştală ordinară.

Poate neinformat asupra acestui precedent, ministrul Gh.Davidescu, odată convocat în seara târzie din 26 iunie, pentru a i se aduce la cunoştinţă, ultimativ, conţinutul cererilor teritoriale sovietice, de către Molotov, a putut consulta şi harta anexată. Unii autori susţin că ar fi refuzat să o primească. Aproape sigur, aceasta nu se regăseşte în arhivele diplomatice ale României. Din telegramele adresate, ulterior, centralei de la Bucureşti, reiese că i s-au cerut detalii asupra a ceea ce mai rămânea din Bucovina, apărând o uşoară satisfacţie (poate, legată de mănăstirea Putna, cu mormântul lui Ştefan cel Mare), căci linia de cale ferată Dorneşti-Rădăuţi-Seletin era la sud de linie [de fapt, numai până la Nisipitu]. Harta nu a apărut nici printre documentele lucrărilor comisiei de detaliere a traseului noii frontiere, în care s-au folosit fotografii mărite, pe porţiuni, ale originalului. Cel mai probabil, a existat o singură hartă, păstrată în arhivele Moscovei. O situaţie similară se petrecuse, în octombrie 1939, în cazul Lituaniei, doar că aceasta primea ceva (oraşul Vilnius şi împrejurimile), nu i se lua ceva. Ministrul acestei ţări la Moscova s-a plâns că, după ce s-a aflat, pentru câteva zile, în posesia hărţii cuprinzând fostele teritorii poloneze ce urmau a fi cedate Lituaniei, aceasta i-a fost solicitată de către Molotov, după care i-a predat-o şi n-a mai văzut-o niciodată. Ce-ar fi fost dacă ministrul român Davidescu ar fi rupt harta în bucăţele chiar în faţa lui Molotov?…

Trebuie menţionat că această obsesie a liniilor drepte apare şi în hărţile impuse de sovietici anterior Finlandei, iar după război – Poloniei, fără a se lua în considerare limitele cadastrale ori culmile colinelor şi despărţirile cursurilor pâraielor. Aşa a rămas satul Fundu Herţei în România, iar pe cursul superior al râului Suceava, graniţa fixată atunci (şi moştenită actualmente de Ucraina) taie mai multe sate, despicând proprietăţi şi, chiar, gospodării. Ca o concesie specială făcută României, comandantul părţii sovietice din comisia mixtă a retuşat personal traseul de detaliu, astfel încât satul Oroftiana de Sus (din fostul judeţ Dorohoi) să se afle în întregime în interiorul graniţelor României.

Chiar şi serviciile de siguranţă naţională au sesizat factorii de decizie în legătură cu hărţile editate în URSS. In arhivele SRI se găseşte fotocopia unei hărţi politice a Peninsulei Balcanice, având scara 1:1.800.000, căreia i s-a dat bun de tipar chiar în toamna anului 1939 şi care avea teritoriul Basarabiei haşurat. Un exemplar al acestei hărţi avea să devină o piesă hotărâtoare în destinul părţii de nord-est a României. Dacă fotografia a ajuns sau nu pe masa regelui, nu poate fi, încă, desluşit, dar e.probabil să fi fost prezentată cabinetului preşedintelui Consiliului de Miniştri.
De altfel, interesul suveranului era să scape cu bine şi cu cât mai multe valori din aventura aflării, timp de zece ani (cei mai bogaţi, în sens material, dar şi spiritual, din istorie), pe tronul Regatului României. Ne-o demonstrează chiar anecdotica scenă a „dezmorţirii picioarelor“, petrecută după slujba Bobotezei (pe stil nou!) şi modesta paradă militară desfăşurată la Chişinău, în acel an fatidic 1940. Aclamat de mulţime, cu speranţa că aceasta nu va fi lăsată la bunul plac al bolşevicilor de peste Nistru, regele Carol II a fost, oarecum, obligat la ceea ce azi am numi o „baie de mulţime“, astfel că mersul pe jos i-a făcut bine la circulaţia periferică.

Sentimentul resemnării în faţa pretenţiilor teritoriale ale vecinilor se insinuase uşor, uşor, în conştiinţe. In 1938, aliaţi din Inţelegerea Balcanică ne-au recomandat (fără să ţină cont de faptul că intervenţia României în favoarea lor – Grecia şi Serbia – în cel de-al doilea război balcanic, le ajutase să anexeze aproape toată Macedonia) să le retrocedăm bulgarilor sudul Dobrogei, ca şi cum, prin aceasta, s-ar fi rezolvat toate tensiunile din Balcani. Prim-ministrul de facto Armand Călinescu s-a văzut nevoit să ia act cu regret de această sugestie, notând în jurnalul său: „Cedare fără parlament, eu nu fac!“ Cam asta era starea de spirit din ţară, pe când la Moscova, pe 18 iunie 1940 (după spusele regretatului Prof.Gh.Buzatu), premierul Molotov a solicitat să i se aducă din arhive dosarul „Basarabia“.

Cât despre cauzele interne, să-i dăm cuvântul chiar autorului principal al dramei României de la 1940: cancelarul şi Führer al poporului german, Adolf Hitler. Acesta avea obiceiul de a-şi însoţi dejunul (mai degrabă frugal, oricum vegetarian), la care, de cele mai multe ori era asistat de şeful cancelariei sale, Martin Bormann, cu o sesiune de reflecţii asupra mersului războiului şi a situaţiei din Europa şi din lume. La unul dintre acestea, într-o perioadă în care, probabil, se insinuase, în sufletul său, convingerea că războiul nu mai poate fi câştigat, s-a referit şi la români, oarecum frustrat că natura îi înzestrase pe aceştia, cam fără merit, cu resursele bogate de petrol atât de necesare maşinii de război germane. S-a mărginit să afirme că în ciuda acestui noroc, ei sunt nişte simple animale de povară la dispoziţia unei clase conducătoare detestabile. Românilor le-a fost dat să aibă parte de cea mai deplorabilă adunătură de responsabili politici, în cel mai dificil moment al istoriei lor – vara anului 1940.

Va urma

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.