Noi nu suntem datori să căutăm soluții, noi avem datoria să sesizăm care sunt problemele – aceasta e gândirea intelectualilor noștri cel mai bine plasați în prestigiul public. Nu este o gândire falsă. E doar greșită. Iată de ce:
1. Nu este sigur că, în ultimii 27 de ani, intelectualii noștri de acest tip au sesizat problemele cele mai grave ale menținerii noastre în subdezvoltare; e mult mai sigur faptul că domniile lor nu au binevoit să-și adauge la competențe și elemente care țin de strategiile dezvoltării;
2. E absolut sigur că, în țările avansate, competențele cele mai înalte ale clasei intelectuale s-au organizat în think tank-uri specializate, care, fiecare în parte, oferă consultanță privată de instituții de stat atunci când valoarea acestei consultanțe devine indispensabilă statelor sau cumpărată de alte instituții;
3. Competența numită cultură generală este, desigur, indispensabilă unei persoane private care dorește să se califice întru demnitatea de intelectual, dar nu este suficientă nici pentru a sesiza problemele social-politice relevante, nici pentru a construi soluții (fie și parțiale) ale acestor probleme.
4. În aceste condiții, a-ți folosi prestigiul obținut în lumea de competențe a filosofiei sau a literaturii, pentru a-ți aroga dreptul de a da lecții în problemele social-politice, este o atitudine de secol XIX; ai dobândi acest drept doar dacă ai face dovada că, măcar o dată, ai fost capabil să sesizezi o problemă socialmente relevantă, împreună cu soluția ei, și ai reușit să faci lobby eficient pentru soluția ta.
Desigur că, la noi, încă există mentalități de secol XIX, care admiră judecățile social-politice ale purtătorilor de prestigii literare. Nu e nimic rău în această formă retardată de admirație, atât doar că dacă nu conștientizăm că este vorba de o retardare, nu putem face mai nimic bun. Nu e nimic rău în retardarea noastră dacă o conștientizăm și, mai apoi, încercăm să o corectăm. Răul începe totuși atunci când, dacă Liiceanu sau Cărtărescu nu scot nicio vorbuliță despre noua poliție politică, noi, admiratorii lor, tragem concluzia că ei nu vorbesc despre așa ceva, pentru că așa ceva nu există.
În rest, numai de bine: faptul că Liiceanu are repulsie față de gurile fără dinți nu este de mirare, e doar o chestie de dezgust; alții sunt dezgustați de gurile pline de dinți, care mănâncă rahat.
Imoral ar fi dacă, prin metafora gurilor fără dinți, cineva ar înțelege o întreagă categorie de oameni (alegători) și ar judeca toată categoria ca și cum ar fi un singur individ. Așa ceva ar descalifica un intelectual, definitiv și irevocabil.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.