Hermann Oberth, „bunicul“ astronauticii mondiale

Dedicat Centenarului Marii Uniri, anul 2018 se preschimbă, de la o zi la alta, într-un șir de evenimente mărunte, fără rezonanță națională. Dincolo de festivismul de paradă afișat de autorități, totul se reduce la niște iarmaroace penibile, unde, la capătul unor discursuri găunoase, guvernanții ne împart, precum unor milogi, câțiva mici sleiți și o halbă de bere. Și aia răsuflată. Atâta tot și aproape nimic mai mult. În această situație și în ciuda indiferenței inerții oficiale, Centenarul Marii Uniri ne oferă cea mai potrivită ocazie de a readuce la viață memoria unor mari personalități care, plecate de pe meleagurile noastre, și-au câștigat o celebritate mondială în cele mai diverse domenii de activitate.

Secolul XX a marcat cea mai rapidă evoluție a tehnicii de construcție a rachetelor, vehicule ultramoderne care au participat la toate programele spațiale. Dar acum, în zilele noastre, foarte puțini sunt cei care mai știu că unul dintre fondatorii astronauticii a fost Hermann Oberth, specialist de talie mondială, născut și „crescut“, din punct de vedere științific, pe meleagurile noastre. Dar și că, la un moment dat, Oberth a fost profesorul și maestrul lui Werner von Braun, unul dintre „pionii de bază“ ai programului spațial american.

China antică a inventat racheta acum 2500 de ani. Şi bineînțeles că a folosit-o în scopuri militare. În mileniile următoare, această invenţie s-a răspândit în restul lumii civilizate. Care a utilizat-o tot pe câmpul de luptă. Pe meleagurile noastre, racheta a apărut încă din secolul al XVI-lea, când sibianul Conrad Haas i-a adus câteva perfecţionări, folosite chiar şi acum. Haas a fost cel care a inventat atât rampa de lansare, cât și racheta în trepte, ambele folosite și în ziua de azi. Apoi, de atunci până acum, mulţi specialişti născuți pe meleagurile noastre au trăit în „umbra“ rachetelor. Iar unii dintre aceștia au făcut parte, cu cinste, din „ghilda“ visătorilor care, cu mintea îndreptată către stele, au contribuit la edificarea „erei spaţiale”. În aceste condiții, ideea de a transforma racheta într-un vehicul cosmic a apărut abia în ultimul secol, un fel de „ieri-alaltăieri“ la scara istoriei.

Visul „rachetistului“

La începutul secolului XX, la circa cinci veacuri după Conrad Haas, ştafeta „rachetiştilor“ noştri a fost preluată de alt ardelean genial: Hermann Oberth. Dacă Haas a fost cel care a inventat racheta în trepte, Oberth, urmaşul său spiritual, a fost cel care a perfecționat-o și a lansat-o atât în cursa înarmărilor, cât şi în cursa pentru cucerirea spaţiului cosmic. El este cel care a realizat motorul-rachetă cu combustibil lichid. Născut la Sibiu, la 25 iunie 1894, Hermann Oberth a fost un visător care, ajutat de o minte sclipitoare, a adus Cosmosul mai aproape de omenire.

„Discipolul“ lui Jules Verne

Se spune că lectura unei cărţi poate să devină „macazul“ care modifică radical viaţa unui om. În cazul lui Hermann Oberth, „vocea destinului“ i-a vorbit, la vârsta de 11 ani, prin „gura“ lui Jules Verne, autorul celebrei „Călătorii de la Pământ la Lună“. Provenit dintr-o familie de intelectuali sibieni la curent cu evoluţia tehnicii, tânărul Oberth a înţeles, după lectura acelei cărţi vizionare, că zborul în Cosmos, precum și călătoria spre Lună nu sunt imposibil de realizat. În 1908, pe când avea 14 ani, a intuit că soluţia reală pentru realizarea unei călătorii spaţiale nu este cea imaginată de Jules Verne, la bordul unui obuz lansat dintr-un tun uriaş, ci una cu adevărat realizabilă: racheta. Aceasta va fi punctul în jurul căruia se va centra viaţa lui Hermann Oberth, care a avut norocul să trăiască îndeajuns încât să vadă împlinită o „profeţie“ a bunicului său pe linie maternă. Pasionat şi el de posibilitatea zborurilor cosmice, acest bunic, pe numele său Friedrich Krasser, a afirmat în vara anului 1869: „Peste 100 de ani vor zbura oameni pe Lună. Nepoţii noştri vor mai trăi“. Pe 16 iulie 1969, după exact un secol de la acea profeție, Hermann Oberth, nepotul său preferat, s-a numărat printre invitaţii de onoare chemați la Cape Canaveral să asiste la aselenizarea misiunii Apollo 11 şi la primii paşi făcuţi de om pe Lună.

O viață de om

Dar Oberth mai avea de aşteptat până la împlinirea prevestirii bunicului său. Nu mult, cam cât o viaţă de om. O viaţă în cursul căreia istoria tulbure a Europei avea să-l poarte prin tot soiul de evenimente dramatice. Inclusiv prin două războaie mondiale. La primul a participat până în 1915, când a fost rănit. Întors acasă, Oberth a proiectat o rachetă militară care, pentru acele vremuri, era un veritabil colos: ar fi urmat să aibă 25 metri înălţime, 5 metri diametru şi să fie capabilă să transporte 10 tone de exploziv. Proiectul a rămas însă doar pe hârtie. Ceva mai târziu, a studiat la Universitatea „Regele Ferdinand“ din Cluj. În paralel, tânărul student sibian a participat la o serie de cursuri de specialitate în Gottingen şi la Heidelberg.
Pentru Hermann Oberth devenise clar că, încă din anii de început ai sec. XX, rachetele cu carburanţi solizi spuseseră cam tot ce aveau de spus. Motiv pentru care el a înţeles că, pentru un zbor cosmic, racheta trebuia să depăşească acest „handicap“ tehnic. El a fost printre primii care au intuit că următoarea generaţie de rachete trebuie să aibă mai multe trepte şi să utilizeze carburant lichid. În 1923 a publicat cartea „Die Rakete zu Planetenraumen“ („Racheta spre spaţiul interplanetar“). O lucrare vizionară ignorată iniţial de specialiştii germani. De fapt, nemţii nu au fost capabili să înţeleagă complexitatea ideilor lui Oberth. Singurul for ştiinţific european care s-a ridicat la înălţimea gândirii tânărului savant a fost Universitatea din Cluj, care l-a acceptat. În paralel, tânărul student sibian a participat la o serie de cursuri de specialitate în Gottingen şi la Heidelberg.

Din lumea filmului…

Hermann Oberth a avut o viaţă extrem de complexă. La un moment dat, lucrarea sa dedicată rachetelor interplanetare i-a adus o celebritate care s-a manifestat într-un mod cu totul neașteptat: în 1928, regizorul Fritz Lang, de la studiourile germane de film UFA, l-a angajat pe post de consultant tehnic pentru filmul „Femeia din Lună“. Printre altele, specialistul nostru urma să construiască și o rachetă funcţională. În acea situație, pentru un scenariu strict imaginar, Oberth a realizat și a pus în mișcare, chiar pe platourile de filmare, o serie de soluții tehnice revoluționare: hala de montaj, calea de rulare a rachetei şi instalaţia de lansare. După 40 de ani, specialiștii americani care dezvoltau rachetele utilizate în cadrul programului „Saturn“ au utilizat exact soluțiile tehnice concepute și proiectate de Hermann Oberth. Dar acolo, în studiourile UFA, Oberth l-a cunoscut pe Werner von Braun, viitorul lui student și discipol.

… în elita astronauticii

Întortocheate sunt căile istoriei. În cel de-al Doilea Război Mondial, Oberth s-a aflat în Germania, unde, împreună cu Werner von Braun, a lucrat la laboratoarele secrete de la Peenemunde. Aici, la 3 octombrie 1942, a asistat la un eveniment deosebit: lansarea rachetei „A 4“ (Aggregat 4), cunoscută sub numele de V-2. A fost un mare succes: racheta a atins înălţimea de 84,5 km. Principalul artizan al proiectului a fost Werner von Braun, dar specialiştii afirmă că 70 dintre soluţiile tehnice aplicate la V-2 i-au aparţinut, de fapt, lui Hermann Oberth. După încheierea războiului, Werner von Braun avea să devină „vârful de lance“ al programului spaţial american. Calitate în care nu şi-a uitat fostul mentor. Chemat în SUA, Oberth s-a implicat şi el în câteva proiecte spaţiale. Ulterior, cariera ştiinţifică a lui Oberth s-a concentrat asupra unor domenii de vârf, în cercetări care depăşeau nivelul acelor vremuri. În 1923, când abia se puneau bazele navigaţiei aeriene aviatice, el a publicat lucrarea „Căile navigaţiei spaţiale“. În 1954, cu şapte ani înainte ca ruşii să-l fi trimis pe Gagarin în spaţiu, Oberth a scris cartea „Oameni în spaţiul cosmic“. Iar în 1959, cu zece ani înainte ca americanii să fi ajuns să se plimbe pe Lună cu un vehicul mecanic, tot el a publicat „Automobilul lunar“. Lucrări de avangardă cărora în 1961 li s-a adăugat studiul „Nava cosmică electrică“, un proiect vizionar la care specialiştii au început să lucreze abia în ultimii ani.
În cursul anului 1960, în plin Război Rece, Oberth a lucrat în SUA, la concernul Convair, unde a fost consultant tehnic, participant la dezvoltarea rachetelor Atlas. Apoi, timp de cinci ani, el a lucrat la NASA, unde a contribuit la programul de realizare a rachetelor utilizate în cadrul programului Apollo, inclusiv al misiunii Apollo 11, care a dus primii pământeni pe Lună. De asemenea, el a participat și la programul de construire a rachetelor antiaeriene pentru Forțele Navale ale Italiei. Hermannn Oberth a murit la 95 de ani, pe 28 decembrie 1989, în Germania. Acolo, la Feucht, funcționează Muzeul Spaţial „Hermannn Oberth“. Iar aici, acasă, Facultatea de Inginerie din Sibiu a primit numele său. Oberth a avut parte de o viaţă lungă, în cursul căreia a fost implicat în dezvoltarea spectaculoasă a zborurilor spațiale. Dar chiar și atunci când se afla pe culmile gloriei, el nu a uitat că, atunci când nemţii l-au ignorat, cea care i-a acordat încredere a fost ştiinţa românească. Într-un interviu din 1974, Oberth a afirmat: „Dorinţa mea a fost aceea ca prin opera mea să pot face cinste ţării mele şi populaţiei din care mă trag. Iar dacă astăzi voi, dragii mei compatrioţi, puteţi fi mândri de mine, aceasta este pentru mine suprema satisfacţie“.

Alți vizionari români

Istoria complexă a secolului al XX-lea a făcut din Hermann Oberth un „cetăţean al lumii“, care şi-a petrecut în România doar o mică parte a vieţii. Totuşi, nu trebuie să uităm că lumea noastră academică a fost prima care i-a recunoscut valoarea ideilor ştiinţifice. De fapt, în România primelor decenii ale sec. XX, a existat, fie doar şi la un nivel strict teoretic, o preocupare constantă pentru zborul spaţial. În anul 1931, inginerul Al.C. Vissarion a publicat în revista „România aeriană“ un întreg ciclu documentar, reunit sub genericul „Motorul cu reacţiune şi călătoriile interstelare“. Acolo a inclus, rând pe rând, articolele: „Trimiterea de fuzee-proiectil în jurul Lunii şi revenirea ei pe Pământ“, „Călătorii în jurul Lunii“, ba chiar şi „Călătorii interspaţiale şi intersiderale“. Tot în acea perioadă, Dumitru I. Mangeron s-a dedicat studiului matematic al fenomenelor fizice legate de zborul cosmic. Atent la dezvoltarea unor generaţii noi de specialişti, Mangeron a fost şi autorul unei premiere în învăţământul superior românesc. În 1937, cu mult înainte ca zborul spaţial să fi devenit o certitudine experimentală, el a predat studenţilor de la Iaşi un curs de astronautică. Ulterior a elaborat lucrarea „Mecanica zborului cosmic“. Un loc aparte printre savanţii români preocupaţi de fundamentarea ştiinţifică a zborului cosmic îl ocupă Gheorghe Botezatu. Matematician de excepţie, el este cel care a realizat un volum imens de calcule privitoare la traseul optim al unei nave care parcurge drumul cosmic Pământ – Lună – Pământ. La aproape trei decenii după moartea sa (survenită în anul 1940), specialiştii americani au folosit foarte multe dintre calculele sale în zborurile spre Lună ale programului „Apollo“. Iar acest fapt a fost recunoscut, onest, de specialiştii de la NASA.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.