Teatrul românesc este cernit în aceste zile în care la Craiova se desfăşoară Festivalul Shakespeare. Marele actor Ilie Gheorghe, la vârsta de 77 de ani, s-a grăbit să plece într-o altă lume, sâmbătă noapte.

Îmi aduc aminte cum în 22 mai 2016 am fost la Craiova, la Teatrul Marin Sorescu când Ilie Gheorghe a fost celebrat pentru cei 75 de ani de viaţă şi 50 de ani de scenă. În aplauzele publicului, Ilie Gheorghe a făcut o reverenţă, spunând „Măria Ta, public craiovean, care timp de 50 de ani m-ai răsfăţat cu aplauzele tale, în care ai pus dragoste şi admiraţie, îngăduie-mi, la rându-mi, să strig: Îţi mulţumesc”.

A fost un spectacol antologic: O jumătate de secol în slujba Thaliei, când Ilie Gheorghe a fost pe rând Iona, Faust, Caţavencu… A fost Logicianul lui Robert Wilson, Ducele lui Silviu Purcărete, Ubu Rex, Timon, Theseu, Caliban, Prospero în montările inegalabile ale lui Silviu Purcărete.

Ilie Gheorghe era hâtru şi inteligent, de o cultură care te copleşea. A fost o siluetă discretă, cu zâmbetul mereu pe buze.

Marin Sorescu l-a onorat cu prietenia sa şi l-a considerat cel mai bun Iona. American Biographical Institute l-a nominalizat pentru titlul Omul anului 1996.

A colindat lumea cu spectacolele lui Silviu Purcărete, iar englezii au exclamat după ce l-au văzut în rolul Caliban din Furtuna: «Un alt Caliban nu mai poate fi în Anglia!»

Marele regizor american Robert Wilson s-a îndrăgostit de arta sa şi, la finalul repetiţiilor cu spectacolul Rinocerii, i-a scris: «În cei 47 de ani în care am lucrat cu actori tu eşti cu siguranţă în topul celor mai buni! Ceea ce faci tu este genial. Mulţumesc foarte mult».

În Estonia, unde a jucat Iona, presa s-a întrecut în superlative: «Vedeta teatrului din Craiova, Ilie Gheorghe, aflat la apogeul forţei sale artistice, s-a ridicat fără îndoială, la dimensiuni mitologice cu rolul Iona… Un adevărat maestru de mare clasă» (Martin Kruus, „Sirp”).

George Banu l-a numit “Faustul generaţiei noastre. A tratat scena ca un altar privat, niciodată pervertit sau murdărit”.

„S-a înălţat la Cer unul dintre cei mai mari actori ai neamului românesc, Ilie Gheorghe. A plecat pe puntea dintre cele mai frumoase luni ale anului, aprilie cea plină de rugăciunea luminii şi florilor şi mai – bucuria culorilor şi a primelor fructe”, scrie Constantin Chiriac, directorul Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, afirmând că teatrul va oferi în omagiul său două spectacole cu Faust, rol pe care l-a jucat timp de aproape 10 ani.

Drum bun, Ilie Gheorghe! Dumnezeu să te binecuvânteze!

Redau unul dintre interviurile pe care le-am făcut cu domnia sa.

“Oprește-te clipă, că prea frumoasă ești”

– Reușiți să faceți un rol antologic prin alternanța agilității de felină cu temperamentalele izbucniri vulcanice, în rolul titular din Faust. Sunteţi, în acest joc exuberant între viaţă şi moarte, când savant şi mag, când libidinos şi ironic, când pătimaş şi senzual. Cum ați realizat o asemenea performanță?

Dacă aș lua în considerare și celelalte roluri, este un fel de catedrală pe care mi-am construit-o cu 150 de pietre. Iar rolurile care vor veni vor îmbunătăți această ctitorie a mea. Faust este cheia de boltă în cariera mea. Face ca edificiul spiritual al sufletului meu să nu se prăbușească. Pentru că încrederea în energia actorului care sunt mă împinge, cum spunea Sorescu, “ca moțul săgeții în vârf” spre catedrală. Este un privilegiu să joci cu Purcărete. El are o extraordinară măiestrie, ştie să te conducă cu o mână sigură şi remarcabilă, chiar şi în ţinutul Walpurgiei.

– Aveți în portofoliu peste 120 de roluri, toate lucrate cu migala unui bijutier. Revin la întrebarea anterioară: cât de greu vi s-a părut acesta?

N-aș spune că nu mă consum, dar nu mă epuizez. Dacă aș fi fost nevoit să mai joc după acest spectacol încă o dată, aș fi făcut-o, chiar mai bine, pentru că, tot cum spunea Sorescu în Paracliserul, există și o voluptate a epuizării. Ce extraordinar trebuie să se simtă lămâia bine stoarsă! În recital, actorul trebuie să ardă timp de câteva ore în fața spectatorilor. Caut întotdeauna să șlefuiesc substanța unui text, precum piatra, Brâncuși.

– Mi-ați pomenit foarte mult de Marin Sorescu. În afară de Craiova, ce v-a legat de el?

Am jucat în două recitaluri ale lui, Iona și Paracliserul. În Dover, am făcut un spectacol după A treia țeapă. Sorescu este, totodată, subiectul tezei mele de doctorat. Se numește Spațiul infinit al desăvârșirii actorului. Era omul care nu zăbovea niciodată să-și scoată caietul din buzunar ca să noteze un cuvânt auzit din gura unui țăran. Eu sunt fiu de țăran, el era fiu de țăran. Există o zonă a inefabilului. Așa cum spunea Blaga, dacă ar fi să-mi atribui un titlu nobiliar, ar fi acela de țăran.

– Sunteți actorul – fetiș al lui Purcărete? Ce semnifică această prietenie de o viață?

În 19 ani am făcut 11 roluri. Următorul îl fac peste trei săptămâni. Este vorba de Ducele din Măsură pentru măsură. Am fost un răsfățat al lui. În Anglia, am făcut împreună 95 de reprezentații și am jucat la Nottingham, m-am dus patru zile la Londra și am dat audiții. Și am intrat pe ușa din față, nu pe cea din dos. Erau 5.000 de actori șomeri acolo. Pentru 17 roluri s-au prezentat 176 de actori. În Occident, există o mare rigoare. Nu ți se plătește o oră pe care n-ai muncit-o. La noi e trai pe vătrai. Atunci când primești o subvenție cât de mică de la Stat, începi să lâncezești. Dincolo răzbești, dacă ai cu ce. Din cele 70 de actrițe care s-au înscris la audiție pentru Ofelia, reușește cea mai bună. Concurența va pune actorul român la zid și îl va obliga să lupte pentru existență. Am făcut cu Purcărete 65 de spectacole în Europa, în alte locuri, inclusiv pe Acropole. În Franța și Italia am jucat în Marchizul de Sade timp de șase luni. La Craiova m-a distribuit în toate spectacolele pe care le-a regizat și am avut senzația că, așa cum îl atinge Dumnezeu cu aripa pe el, m-a atins și pe mine. El este nu numai regizor, dar și profesor, și poet, și prieten, și psihiatru, și interpret, și om. Este un summum de lucruri care purifică pe cel din fața lui. Nu-l poate niciodată lovi nimic, întotdeauna spune “sprijină-te pe mine!”. Am învățat de la el să nu-mi risipesc energia pe lucruri inutile. Purcărete afirmă: “Când te arunc pe armăsar căruia i-am rupt chinga și l-am lăsat slobod, trebuie să știi să reziști. Deci, du-te la tine în cabină, stai cu gândurile tale, când începi să repeți, păstrează-ți energia în tine și consumă atât cât trebuie”. Când am văzut pe unii că vorbesc urât, m-am îndepărtat de ei. Fiind martor, devii complice. Când un pom prinde rădăcini e păcat să-l tai și să-l muți în altă parte. Prietenii ți-i faci până la o anumită vârstă, iar eu nu mă pot asocia cu tot felul de grupuri macabre, așa cum sunt în București, “orașul prăbușirilor”. Dac-ați știi ce case frumoase mi-am făcut pentru ai mei! Eu mi-am creat temeinicia. Via pe care o stropesc și o leg, pomii pe care îi îmbrățișez, nepoții pe care îi strâng în brațe și cărora, clipă de clipă, încerc să le îmbogățesc mintea, toate sunt lucruri care mă încântă. Teatrul nu e oglinda vieții, este chiar viața ta.

– Și nebunia lui Faust, unul dintre marile mituri ale umanităţii, care demitizează lumea?

Este nebunia lumii. Este nebunia individului, a omului înțelept care își propune să îl înșele și pe Dracul. El știe că va rupe legământul. Vrea să sondeze, să vadă până unde poate întinde coarda. Dar nu e bine să o întinzi prea mult, pentru că nu e uman. După câte văd, nu e nici măcar iadul. Suferința în afara iadului poate fi primită?! Nu știu. Faust ne arată că se poate suferi în individ și în afara lui. Totul este cuprins în acest superom pe care Dumnezeu l-a creat. Pentru că Faust zice “Cât timp greșește, omul aspiră.” Toți suntem niște Fauști care ne epuizăm întreaga energie pentru lucruri pământene. Când nu ne mai putem controla, rupem înțelegerea ori cu Diavolul, ori cu noi înșine și rămânem în mâna celui care are ultimul cuvânt, Dumnezeu.

– Ce îl neliniștește pe Faust, ce îl neliniștește pe Ilie Gheorghe?

Liniștea. Când e prea multă liniște nu e bine. După ea trebuie să vină furtuna. În momentul de față nu-mi place că-n teatrul nostru trivialul servește de epitet cu moț, iar urâtului i se dă valoare. De aceea îmi place o zonă de freamăt tot timpul. Cam cum face pădurea. Ea freamătă mereu. Ea niciodată nu este liniștită. Chiar dacă-i pică frunza printre crengi, ea șuieră. Dac-ar tăcea pădurea, dac-ar tăcea omul, ar tăcea mintea, sufletul, am fi niște oameni sortiți disperării, neantului. Dacă va exista neant… Pentru că zice undeva o definiție a Nirvanei: există un tărâm unde nu este nici pământ, nici apă, nici foc, nici vânt, nici domeniu al infinității spațiului, al infinității conștiinței, nici domeniu al neantului, nici domeniu al absenței neantului, nici această lume, nici altă lume, nici soare, nici lună. Acest tărâm care nu poate fi descris este sfârșitul durerii. După ce l-am jucat pe Faust nu mă mai tem de moarte.

– Spuneți-mi o replică din Faust care v-a rămas în suflet.

Blestem licoarea cea din struguri strânsă, blestem pe-al dragostei avor suprem, blestem speranța și credința, însă, întâi de toate, răbdarea… Voi spune-acestei clipe care trece: Oprește-te, că prea frumoasă ești!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.