Nominalizată la Premiul UNITER pentru debut (2016) și laureată a Galei Tânărului Actor HOP (2018), iar recent câștigătoare a Marelui Premiu la Cairo International Festival for Experimental Theatre (2025) si a Marelui Premiu la International Monodrama Festival Bitola (2026), Andreea Tănase și-a construit un traseu artistic marcat de interesul pentru cercetarea teatrală, expresia corporală și formele de teatru care explorează vulnerabilitatea și prezența autentică. Participarea la numeroase laboratoare și workshopuri internaționale, de la biomecanica lui Meyerhold la metodele lui Eugenio Barba, Jean-Jacques Lemêtre sau Stephen Perdekamp, a contribuit la dezvoltarea unui profil artistic complex, aflat la granița dintre rigoare și explorare.
Cotidianul: Cine era Andreea Tănase în copilărie? Ce vise avea, ce o speria și ce crezi că a rămas neschimbat din fetița de atunci în artistul de astăzi?
O fetiță cu genunchii veșnic zdrențuiți pentru că se dădea cu rolele ore întregi, mâncând înghețată vafă și visând să devină arheolog și să descopere lumi secrete. Dacă mă uit la mine cea de astăzi, cred că a rămas neschimbată acea predispoziție spre a nu sta locului, spre a fi într-o continuă căutare și explorare. Visul de atunci de a deveni arheolog s-a transformat în impulsul ăsta de a chestiona, de a căuta o artă care funcționează ca formă de sondare în memorie, în sensuri, în convenții și fricțiuni culturale. Am descoperit că mă atrage ideea de antropologie de teren, de documentare (auto)etnografică, disciplină care, la fel ca teatrul și actoria, devine un instrument prin care poți experimenta mai multe forme de destin. Am avut dintotdeauna această nevoie de a explora cât mai multe valențe ale existenței, ale diverselor culturi și formelor de expresie și cred că, într-un sens, și opțiunile mele profesionale reflectă asta. Într-un fel a rămas intactă în mine o identitate aflată mereu în mișcare, între lumi, între culturi, între forme diferite de a spune și de a exista, și o înclinație spre existențe posibile pe care le-aș fi putut trăi. Cred că ce a rămas neschimbat din fetița de atunci este exact această nevoie de a explora sub diferite forme, prin teatru, prin călătorie, prin cercetare, celelalte vieți pe care le-aș fi putut avea, dar pe care, în mod paradoxal, le descopăr prin fiecare rol și experiență pe care mi-o asum.
Într-un interviu spuneai că nu crezi că întrebarea „Cine ești?” are un răspuns, ci mai degrabă un sentiment. Cum ai defini astăzi această căutare a identității?
Cred că răspunsul la întrebarea „cine ești?” este adesea un construct mult prea social, o condiționare culturală pe care o luăm de-a gata despre noi înșine. A afla cine ești înseamnă, în primul rând, îngăduința unui timp pe care ți-l acorzi pentru a căuta. Pentru mine identitatea e mai mult un sentiment, decât o punere în cuvinte, pe care o afli în mers, în mișcare. Astăzi sunt mult mai aproape de a ști cine sunt decât eram acum zece ani, pentru că am avut acest timp activ al explorării conștiente în diverse forme de expresie. Cred că este un adevărat privilegiu al meseriei noastre faptul că ne pune în tot felul de situații limită și ne oferă șansa de a afla un pic mai mult despre noi înșine.

Ai renunțat la un drum deja început pentru a urma teatrul. Ce a însemnat acel act de curaj și cât din el se regăsește încă în tine?
Aș putea spune retrospectiv, că gestul de a mă urca în trenul spre Cluj a fost unul disruptiv, specific adolescenței târzii. Nu aveam nimic de pierdut și, totodată, simțeam nevoia de a cere mai mult de la viitor. Cred că, înainte de toate, aveam nevoie de un cadru care să-mi permită căutarea autenticității mele, dincolo de nesiguranțele de atunci. Și l-am găsit acolo, la Cluj, un climat artistic și uman catalizator pentru mine. Relația de apropiere a profesorilor față de noi, alături de laboratorul continuu al corpului, psihicului, vocii au fost piloni fundamentali în devenirea mea. Această disciplină a muncii, adevărului, grijii și rigorii cu care am fost educați să ne raportăm la meserie rămâne, și astăzi, un punct de reper pentru mine.
Îmi doresc să mă întorc mai des către acea formă de curaj, către acea libertate și disponibilitate față de schimbare, către curajul de a experimenta care definește începutul unui drum. Îmi doresc să mă întorc către impulsul originar al imprevizibilului, către acele gesturi radicale susținute de o necesitate interioară, către curajul de a-mi provoca constant limitele experienței, către libertatea de a mă arunca cât mai mult dincolo de convenții.
Ai vorbit adesea despre importanța întâlnirilor în parcursul tău artistic. Care sunt oamenii care ți-au schimbat radical felul de a înțelege teatrul?
Au existat întâlniri catalizatoare care mi-au arătat responsabilitatea față de forța poveștii, de rezonanța demersului artistic atunci când este pus în slujba lui acum. Am primit lecții despre datorie, încredere și, mai ales, iubire. Nu cred că au existat confluențe atât de radicale, dar cu siguranță au fost borne decisive care mi-au confirmat că actul artistic este, în primul rând, o formă de etică și un exercițiu constant de vulnerabilitate asumată.
În ce măsură crezi că vulnerabilitatea este o resursă pentru actor și nu o slăbiciune?
Cred că vulnerabilitatea e cea mai importantă resursă pentru actor și în același timp, astăzi, printre discursuri din ce în ce mai conceptuale, un gest aproape radical.
Ai participat la numeroase laboratoare și workshopuri de cercetare teatrală. Ce ai descoperit despre tine în aceste contexte pe care nu le ai fi putut descoperi într-un proces de lucru obișnuit?
Am descoperit, în primul rând, că mă atrage ideea de laborator, de a experimenta diverse tehnici, metode și stiluri de creație. Mă atrage să creez într-o structură de libertate, paradoxal, controlată unde nu există presiunea de a te supune unor standarde estetice prestabilite, sau de a livra ceva finit. Mă fascinează ideea de artă neterminată, de opera deschisă care se adâncește odată cu tine, cu experiențele tale. Cred că într-o societate a produsului, în care se știe adesea cum ar trebui să arate rezultatul finit, laboratorul devine un spațiu de chestionare semnificativ. Mai mult, am realizat că această conexiune cu alți creatori, care împărtășesc uneori aceleași căutări, te face mult mai ancorat în procesul tău.

Într-o lume dominată de viteză și zgomot, cât de importantă este tăcerea pentru un actor?
Tăcerea este un exercițiu care te învață despre faptul de a fi prezent. Despre a exista prin gând, intenție, emoție, respirație și corp. Cel puțin pentru mine așa a fost. În facultate am făcut o cercetare pentru lucrarea de licență despre tăcerea în teatru. Apoi recent, la Institutul Grotowski, în cadrul laboratorului parateatral de la Brzezinka, ni s-a cerut să nu vorbim între noi decât dacă este absolut esențial. Această mauna, legământ al tăcerii, este încă prezent în teatrul asiatic, de la Kathakali, unde pregătirea actorului pentru a intra în rol se face în decurs de câteva ore de tăcere deplină, până la multe alte forme de teatru popular. Când eram în Goa, India, am întâlnit întâmplător o trupă de actori de teatru popular Dashavatar și am avut șansa de a-i observa cum se pregătesc pentru intrarea în scenă. Niciunul dintre ei nu vorbea, atmosfera avea ceva din starea aia de liminalitate a ritualurilor comunităților tribale. A fost extraordinar să descopăr această diferența culturală profundă între felul în care se pregătește un actor asiatic și unul european.
Ai spus că ai învățat cel mai mult din întâlnirea cu publicul. Ce te învață spectatorii despre tine și despre meseria ta?
Spectatorul este un partener extraordinar, iar această perspectivă o descoperi cu adevărat abia într-un demers auctorial de tip one-man show. Fiind singur pe scenă, simți altfel schimbul și negocierea cu cel care te privește. Cred că, din start, spectatorul se află într-o poziție de putere, pentru că are acces la vulnerabilitatea ta. Este un schimb foarte intim de impulsuri și emoții care te învață, în primul rând, cât de extraordinară este această meserie, tocmai pentru că este făcută pe viu.
Care este rolul fricii în procesul tău creativ? Te blochează sau te ajută să mergi mai departe?
Frica este o resursă valoroasă în orice proces creativ. Important este, cred, să îi setezi temperatura optimă. Personal, simt că sunt într-un punct în care-mi doresc să explorez cât mai mult, atât uman, cât și artistic, din zonele de care mă tem, fie că sunt teritorii de călătorie marcate cu nivel de alertă mare de MAE, fie că sunt zone artistice aflate la confluența cu limbaje noi. Poate o fi ceva tipic pentru un midlife crisis? Nu știu! Dar frica e un instrument relevant pentru că-ți dezvăluie, în primul rând, valențe despre tine, despre propriile limite și necesități.
Dacă ai putea păstra un singur lucru din toți regizorii cu care ai lucrat, care ar fi acela?
A fi împreună în necunoscut.
Trei actrițe vorbesc despre vulnerabilitate, limite și experiența transformatoare a workshopului „I AM DYING AS A COUNTRY”, coordonat de Jarosław Fret
Ce te atrage la personajele pe care le alegi sau care te aleg pe tine?
În primul rând faptul că mă conectează la o narativă unică de a privi lumea și pe celălalt. Mă atrag mecanismele prin care se poziționează, adesea, într-o societate autoritară și paternalistă, încercând să-și revendice propria autonomie. Mă preocupă forța și vulnerabilitatea lor.
Există un spectacol, un rol sau o experiență artistică despre care simți că a împărțit viața ta profesională în „înainte” și „după”?
Nu știu dacă este o delimitare atât de radicală, dar, cu siguranță, experiența cu one woman-show-ul #nuEu, făcut împreună cu echipa de creație Casandra Topologeanu, Cătălin Cărămida și Ovidiu Cristian la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște, este acea experiență artistică percutantă și decisivă care mi-a facilitat accesul către multe spații neexplorate. Unul dintre cele mai provocatoare este experiența de a juca în culturi marcate de marginalizare sistemică. Faptul că am asistat la câteva experiențe ale exilului artistic și politic a depășit pentru mine cu mult perspectiva privilegiată de a face teatru. Acestea m-au făcut să văd cum teatrul devine, poate, singurul instrument de supraviețuire în calea exilului, singura posibilitate de reafirmare a identității sale. De altfel, șansa de a observa cum teatrul își păstrează încă în anumite spații geografice, esența sa liminală, atât prin pregătirea actorului, cât și prin performanța scenică, mi-a deschis părți de înțelegere mai ample care, într-un sens, m-au îmbogățit profund. Încă port cu mine gestul acelui indian desculț care, atingând scena, își duce mâna la inimă, într-un act de iubire atât de simplu și firesc.
După toate căutările, întâlnirile și experiențele de până acum, ce înseamnă pentru tine adevărul pe scenă?
Adevărul pe scenă înseamnă, pentru mine, curajul de a spune.
NUMAI RegizoRI … 😎😂🤣😎😋
Ramai la umeri-craci! Te prinde si e mai sănătos.