În căutarea comediei

Gen teatral ale cărui origini coboară până la cortegiile burleşti ale sărbătorilor antice în cinstea zeului Dionysos, comedia a inspirat literaţii care i-au conferit un statut artistic. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea s-au creat câteva tipuri, ilustrate de scriitori intraţi în istoria literaturii şi a teatrului: comedia de caracter, cum ar fi „Mizantropul” de Molière, comedia de moravuri, în care s-a afirmat un Turcaret de Lesage, de exemplu, comedia romantică sau fantezistă, ca „Prinţul travestit” al lui Marivaux, comedia burlescă („Vicleniile lui Scapin”), cea dramatică („Nu se glumeşte cu dragostea”, de Alfred de Musset), comedia realistă (Gogol), vodevilul, apărut după Revoluţia Franceză şi ilustrat de Feydeau. De la sfârştul secolului al XIX-lea s-au cristalizat patru direcţii principale în arta comediei. Unii autori, ca Sacha Guitry, Jean Anouilh, Marcel Pagnol, Jules Romain, au continuat schemele clasice. Un amestec de umor şi lirism a dat naştere comediei alegorice, cel mai bun exemplu fiind „Proteus” de Paul Claudel. I se adaugă comedia fantastică, de tipul „Încornoratului magnific” al belgianului Fernand Crommelynck, cea poetică, folosind limbajul pentru a explora adevărurile secrete al lumii, cum se întâmplă în „Hoţii de copii” semnată de Jules Superville, şi comedia sub forma anti-comediei, agresivă, care aruncă în aer categoriile tradiţionale. Reprezentaţii ei cei mai importanţi sunt Alfred Jarry, cu Ubu Roi, Guillaume Apollinaire („Mamelele lui Tiresias”), Eugèn Ionesco („Cântăreaţa cheală”) şi Samuel Beckett („Aşteptându-l pe Godot”).

Descoperirea omenescului prin râs

În ultimii ani, umorul promovat de televiziuni şi noul „teatru de cafenea” au schimbat şi concepţia, şi gustul unei mari părţi a publicului. Revista „Le Figaro” a făcut o anchetă, intitulată „Comedia în căutare de autori”, privind destinul spiritului comediei franceze actuale. Autorul se întreba dacă vor mai exista scriitori a căror literatură comică să descindă din linia Molière, Labiche, a cărui piesă „Femeia care şi-a pierdut jartierele” a fost pusă în scenă, recent, de Silviu Purcărete la Teatrul de Comedie din Bucureşti, Marcel Achard şi Sacha Guitry. Constatând că 85-90% dintre spectacolele pariziene sunt menite să-i facă pe spectatori să râdă, ancheta constata că este din ce în ce mai rară comedia de calitate, cea care se adresa şi spiritului, şi sufletului. Marii dramaturgi, ca Beaumarchais sau, mai aproape de zilele noastre, Labiche şi Feydeau, erau animaţi de dorinţa de a spune prin râs ceva despre om. Privite cu seriozitate, piesele lor, ca şi cele semnate de Achard, André Roussin sau Jacques Deval (în a cărui piesă „Tovaritch” rolul principal a fost interpretat de Elvira Popescu), se apleacă asupra egoismului – să ne gândim numai la minunata montare de la Teatrul Naţional din Bucureşti cu „Egoistul” lui Anouilh, avându-l în rolul principal pe Radu Beligan -, asupra opacităţii sau asupra dificultăţilor de comunicare.

Dovada calităţii lor artistice şi a impactului asupra spectatorului este numărul mare de piese de Sacha Guitry, de Jean Anouilh care se joacă cu casa închisă şi astăzi, pentru că ele se adresează inteligenţei spectatorului, dezvăluindu-i slăbiciunile, contradicţiile, prostia, suficienţa, păcate omeneşti atât de des întâlnite. Cu excepţia pieselor lui Eric Assous, autorul „Iluziei conjugale”, puţine comedii contemporane reuşesc să încânte spectatorul mai exigent.

Unde este povestea?

Directorul Teatrului „Michel”, Didier Caron, afirma că 95% dintre manuscrisele pe care le primeşte sunt bune de aruncat la coş, pentru că nu există în ele nici un fel de dezvoltare a subiectului, nici din punct de vedere teatral, nici psihologic. „Ceea ce mă uimeşte, declara el, este lipsa structurii narative. Există de multe ori un punct de plecare bun, apoi personajele practic nu există. Sunt abandonate.” Acelaşi lucru spunea şi directorul artistic al tTeatrului „Melo d’Amelie”, constatând că „autorii nu mai ştiu să scrie o poveste”. Unii scriitori susţin aceste afirmaţii. Jean Franco, care a entuziasmat publicul cu piesa „Panică la minister”, şi Xavier Letourneur remarcă apariţia unei aşa-numite „teamă de vid” în acest domeniu.

Comedia bună are nevoie de dialoguri eficiente şi de actori de calitate. În vodevil sau în comedia de tip „clasic”, o scenă bună poate dura şi un act. În comediile „teatru de cafenea” domină obsesia rapidităţii, cu riscul de a sacrifica adevărul personajelor. „Dacă după zece minute oamenii n-au râs, e un eşec. Niciodată în acest tip de piese nu se explică ce se întâmplă. Aşa apare dificultatea de a le duce până la capăt”, explica Xavier Letourneur. Într-o comedie de calitate, autorul construieşte personaje pe care spectatorul le recunoaşte, în care se regăseşte. Teatrul joacă în acest caz rolul de „oglindă”. Din păcate, comedii „Kleenex”, cum le numeşte autorul anchetei, au pătruns şi pe scenele teatrelor importante. Teatrul de cafenea poate avea câteva efecte benefice asupra evoluţiei comediei, cum ar fi renunţarea la explicarea detaliată, păstrarea unei părţi de mister, a unor lucruri trecute sub tăcere. Dar în timp ce, în vodevilul clasic, rolurile erau strict ierarhizate, în noile formule apare ideea de egalitate. Autorul dă şi câteva exemple de reuşite contemporane ale genului, cum ar fi „Cutia” de Clément Michel, care a avut, de la crearea sa în 2001, peste 700 de spectacole cu sală plină, „Îmi place foarte mult ce faci” de Carole Greep sau „Panică la minister”, care a ţinut afişul 300 de reprezentaţii, spre deosebire de multe alte spectacole a căror vulgaritatea a fost taxată de critică şi de public.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.