Licheaua politică şi intelectuală ţine de domeniul parazitologiei. Neavând caracter şi nici valoare reală pentru a se impune, aceste creaturi sociale parazitează orice formă a puterii numai să le fie bine. Astfel îi vedem pe aceşti paraziţi trecând cu uşurinţă de la o ideologie la alta, de la un partid la altul, de la un patron la altul sau, mai pe scurt, de la un sponsor la altul. Iar atunci când se petrece această trecere, ca un „mare salt înaintete”, parazitul iese în public şi îţi anunţă dezinteresul faţă de fostul patron, arătându-se dezamăgit de acesta şi pregătindu-şi viitoarea obedienţă. Faptul că Andrei Pleşu îl consideră după atâta amar de vreme pe Traian Băsescu un personaj lipsit de sentimente umane faţă de intelectuali nu ar trebui să ne surprindă. Dezgustul este deplin. Avem aici reprezentarea tipică a unui parazit în căutare de noi sponsori. Iar aceasta este o poveste veche cât istoria deoarece relaţia patron-client coboară în antichitatea romană. Juvenal descrie această relaţie prin obiceiul „sportulei”, care nu era altceva decât un coşuleţ pentru mâncare, pe care clientul îl avea mereu asupra sa, când se afla în preajma patronului, pentru a-i cerşi delicatesele prânzului. Obiceiul era atât de cangrenat social încât devenise un adevărat lanţ trofic al unui obicei cotidian, iar clienţii se întreceau prin variate şi cât mai originale metode să câştige bunăvoinţa patronului, astfel încât să aibă „sportula” cât mai plină.
Acest obicei al „sportulatului” a fost punctul de plecare al prăbuşirii Romei deoarece a contribuit la revanşa periferiei asupra centrului. Toţi dezaxaţii, puturoşii, oportuniştii, învârtiţii de circumstanţă, profitorii de tot felul au extins falia dintre stabilitate şi anarhie, aşa cum se întâmplă şi în România de azi. Iar drama este cu atât mai mare cu cât într-acest lanţ trofic al lichelismului servesc pretinşi intelectuali cu putere şi influenţă. Iar ei folosesc puterea şi influenţa atât pentru a le fi bine, cât mai bine, cât şi pentru a stopa cu brutalitate valorile reale, mai tinere, care doresc să se afirme. Aşadar, intelectualii puterii, de ieri şi azi, practică sistematic apartenenţa la gaşcă şi marginalizarea realelor valori culturale dintr-o reală temere de a nu le fi trădată înfăţişarea cu sintagma: „Împăratul este gol!”.
De pildă, Andrei Pleşu şi Corneliu Vadim Tudor au făcut parte din acelaşi Partid şi au făcut aceleaşi compromisuri. În ciuda polemicilor care-i despart în aparenţă, ceea ce îi uneşte este însă mai puternic decât ceea ce îi defineşte. În aceasta constă solidaritatea castei comuniste.
De-a lungul istoriei acest gen de sclavi cu obraz gros şi minte puţină s-a manifestat fie la comandă ideologică, fie sub necesităţi pecuniare.
Deşi sunt două categorii, din punct de vedere moral sunt aceeaşi specie. Dacă sub un regim totalitar partidul sau conducătorul suprem îţi indica o temă, „scriptor servus” o înfăţişa cu plăcere aducând elogii şi justificând cele mai odioase crime de la Nero la Pol Pot.
În epoca capitalismului sălbatic – cum este acum la noi -, datorită necesităţilor pecuniare „scriptor servus” înjură cum îi dictează patronul.
Comicul situaţiei este irezistibil. Când „scriptor servus” îşi schimbă patronul şi publicaţia! Cei lăudaţi cu o săptămână înainte devin astăzi adversari ireconciliabili. De ce? Să se fi produs o mutaţie de conştiinţă atât de bruscă? Nicidecum. Singura schimbare spectaculoasă se reflectă pe statul de plată.
Disoluţia morală este certificată chiar de cei care ar trebui să fie gardienii libertăţii, lucidităţii şi bunului-simţ.
Intelectualul contra cost vine în întâmpinarea posibililor sponsori, producând aceleaşi comentarii submediocre precum în epoca stalinistă. Scriitorul care înalţă elogii unui partid aflat la putere se aşteaptă şi chiar primeşte recompensa: fie subvenţii de la stat pentru cărţile sale, vreun post călduţ de ambasador sau consul (vezi cazul Cătălin Avramescu), fie o funcţie ca pe vremuri în conducerea instituţiilor publice. Aceşti intelectuali lingăi se adaptează rapid servind toate taberele politice. Din nefericire, oamenii politici, care se cred europeni, ar trebui să-i rejecteze, nu să-i cultive. Din nefericire, nu numai că-i cultivă, dar îi şi recompensează regeşte.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.