„În comparaţie cu ce am văzut, stăm foarte bine, în special prin interesul purtat culturii…”

Sâmbătă după amiază mă întâlnesc cu domnul Bréda în vestita cafenea a scriitorilor, filosofilor şi artiştilor… Insomnia din Cluj Napoca. Aleg un separeu unde putem discuta, netulburaţi decât de un radio în surdină şi ne umplem masa de cafea, bere, apă, hârtii, voie bună şi memorii.

François Bréda este pseudonimul literar (precum, încă din 1985, şi numele oficial, prin încetăţenire, adică prin naturalizare franceză) al lui Ferenc Bréda, renumit intelectual al Ardealului, originar din Deva, ale cărui scrieri sunt de natură eseistă, filosofică, mistică, dramaturgică şi, nu în ultimul rând, poetică.

„Încă din copilărie aveam biroul meu de scris, stil neorenaştere, o frumoasă piesă, fabricată în jurul anilor 1840-1860 şi a cărei suprafaţă de lucru era acoperită, cum este de cuviinţă pentru o asemenea bucată, de un mătăsos postav verde având culoarea ierbii de primăvară… Am fost crescut într-un mediu select sau, chiar foarte select, fenomen destul de rar pentru epoca aceea…”

… este prima mărturisire pe care mi-o face.

Primii paşi către scris şi citit îi datorează familiei, şi anume bunicului de pe filiaţia maternă, dr. Lajos Lévai, profesor de geografie şi istorie, originar din Cluj şi stabilit în Odorheiu Secuiesc, scriitor activ în domeniul folcloric şi al literaturii didactice, ce a lăsat în urma lui 14 cărţi. Tatăl, doctorand sau, cum se spunea în milieu eclesiastic reformat, magister în teologie, Francisc Bréda, preot, mai apoi protoiereu al Protopopiatului Reformat Hunedoara-Alba care avea sediul de guvernare în capitala istorică a Principatului Transilvaniei, la Alba Iulia, i-a pus la dispoziţie biblioteci masive cu numeroase titluri de literatură universală, teologie, poezie, filosofie.

Primele scrieri ale viitorului eseist au fost câteva poezioare. Dar se va contura nu peste mult timp şi concepţia unui prim roman:

„Cel mai mult îmi plăceau la epocă romanele cu indieni şi cu cowboy. Drept urmare, am încercat să scriu şi eu un roman fluviu cu indieni, pe care l-am început în clasa a IV-a – un fel de Winnetou – şi pe care l-am şi terminat în clasa a VI-a şi, după aceea (râzând ştrengăreşte), l-am răspândit la şcoală sub un pseudonim bombastic cu multe y-uri ş w-uri, spunând că această carte am găsit-o undeva, într-un pod prăfuit, într-o stare deplorabilă şi că am salvat-o transcriind-o.”

Debutul editorial are loc în 1980, la Editura Kriterion din Bucureşti, cu volumul A létezéstől a lehetőségig (De la existenţă la posibilitate), operă constituită din lucrarea de licenţă căreia i se adaugă studii de filosofie şi eseuri, bine recunoscută şi omagiată de către revistele literare şi culturale din Budapesta.

Prima vizită a lui Constantin Noica la Cluj

În timpul studenţiei, colegul de cameră şi de armată, Ilie Rad-Nandra, devenit ulterior, după ‘89, şef al Catedrei de Jurnalism în cadrul Babeş-Bolyai, îi sugerează tânărului Bréda să se alăture colectivului Echinox, lucru care se şi întâmplă în 1977, paginile maghiare devenind responsabilitatea sa împreună cu Zoltán Bretter, fiul filosofului György Bretter din Cluj, şi András Mihai Beke, fiul scriitorului György Beke din Bucureşti.

În urma corespondenţelor cu marele Constantin Noica, Bréda ia legătura şi cu Andrei Marga (lector, pe vremea aceea) ca acesta să sprijine organizarea conferinţei la Cluj. Marga era de acord şi, la data respectivă, a mobilizat studenţimea de la filosofie pentru ca aceasta să poată participa la conferinţă: această angajare culturală, de care dădea dovadă viitorul rector al Universităţii Babeş-Bolyai, fostul ministru al Educaţiei şi actualul ministru de Externe al României, era, fără doar şi poate, un act de curaj deosebit la acea epocă de roşu închis a tiraniei neo-antice.

„Când era vorba de cel mai mare filosof român în viaţă, adică de Noica al nostru, noi, aceşti oameni cu totul altfel, cu totul noi, nu ne temeam de nimic şi, posedând încă zburdălnicia tinereţii, eram ferm convinşi că, în afară de Noica şi noi, nimeni nu era ca noi, decât noi ca noi…”, mărturiseşte Bréda, la 56 de ani.

„Noica, escortat de CFR, era salutat de controlori, ajutat să coboare, deşi nu umbla cu baston. L-am întâmpinat la gară, iar când a plecat, l-am însoţit împreună cu Ilie Rad până la Teiuş. Ne-am oprit şi la o cafea. Şi atunci fumam ca turcu’, dar Noica nu s-a arătat deranjat deloc de acest lucru.”

La conferinţa ţinută de Noica la redacţia Echinox, devenită brusc foarte neîncăpătoare pentru cei treizeci de auditori entuziasmaţi, au participat, îşi aminteşte Bréda, Andrei Marga, Ion Vartic, Ion Pop, Marian Papahagi, Emil Hurezeanu, Radu G. Ţeposu, Marta Petreu, Vasile Muscă, Ion Mureşan, Nicolae Băciuţ, Viorel Mureşan, Gabriel Petric, Helmut Britz, Pavel Puşcaş şi mulţi alţii, precum şi redactori de la paginile maghiare şi germane – o conferinţă despre fiinţă, undeva între interviu şi curs, al cărei mesaj final, deosebit de curajos pentru acea vreme, a fost: „Ce faceţi voi cu moştenirea lui Blaga, aici, la Cluj?…”. Şi astfel a fost ridicată în 1987 statuia lui Blaga, în Piaţa Avram Iancu, în faţa Teatrului Naţional care îi poartă numele.

În urma organizării acestei conferinţe memorabile de la Cluj, legăturile epistolare între discipol şi Maestrul său spiritual au devenit tot mai strânse şi mai dese.

„Pentru a primi vestitele învăţături peripatetice şi îndrumările întru înţelepciune de la Noica, m-am deplasat de trei ori la Bucureşti, unde am petrecut ziua împreună plimbându-ne în Bucureştiul de neasemuit, în cartierul din jurul străzii Galaţi, la Arcul de Triumf sau pe aleile înverzite din Parcul Herăstrău, discutând despre Scolastică, Sfântul Toma din Aquino, Sfântul Augustin, Giordano Bruno, Cusanus, Schelling, Heidegger, Sartre sau Gabriel Marcel, şi aşezându-ne din când în când la câte un pahar de bere, la o cafeluţă fierbinte turcească, fiartă la nisip sau la un mic coniac de soi.”

După patru ani de profesorat la Huedin, la vârsta de 28 de ani, Bréda, împreună cu soţia lui, originară din Poitou, se stabileşte în Franţa, la Angers, în Anjou. Tânărul profesor îşi continuă studiile obţinând un masterat la Universitatea din Nantes şi începe o cercetare doctorală pe critica literară şi dramatică a lui Gabriel Marcel, filosof existenţialist creştin, maestru şi, mai târziu, adversar şi critic al existenţialistului ateu Jean-Paul Sartre, asistentul lui Martin Heidegger începând din anii ‘30 până la sfârşitul războiului.

Deşi teza de doctorat o începe în Franţa, susţinerea ei are loc în România, când, după revoluţie, Bréda decide să revină în ţară unde rămâne lector titular la Catedra de Teatru în cadrul Facultăţii de Filologie.

„Eram pe calea cea mai bună pentru a face carieră în Franţa. Mi s-a oferit un post de suplinitor la Universitatea din Paris, însă am refuzat. În Franţa, nu aveam timp să scriu – viaţa de profesor acolo implica trezit la 4 dimineaţa şi sosit acasă la 9 seara, deşi, salariile erau pe măsură. Eram legat de locurile de aici. Îmi lipseau mediul, mentalitatea, atmosfera, anturajul, (râzând)… şi berea ieftină. În ţara în care nu sunt mititei, nu merită să trăieşti – asta înseamnă mai multe lucruri… multe nu-s acolo…”, mărturiseşte Bréda, privind nostalgic spre fereastră.

Mediul cultural francez

Perioada de cercetare în Franţa este una plină de evenimente, de la întâlniri cu mari nume ale elitei franceze, la corespondenţe.

„Pe Paul Ricoeur l-am cunoscut personal în cadrul Asociaţiei Présence de Gabriel Marcel din Paris. Ca şi Cioran sau Mgr Lustiger, arhiepiscopul Parisului, Ricoeur era un discipol devotat al lui Gabriel Marcel. Am interacţionat cu el la un pahar, la o cafea, într-o manieră foarte respectuoasă. Am corespondat cu Samuel Beckett despre opera critică a lui Gabriel Marcel. Iar Beckett scria… cum să zic… deschid plicul de la el, şi… văd scrisul cu litere mari şi cu carioca… (adoptând un puternic accent ardelenesc)… verde.”

În timpul cercetărilor academice, călătorea, mergea în pelerinaje literare în diferite locuri, unele foarte îndepărtate. Astfel, îl vizitează pe Claude Aveline pe o insulă în Bretonia, la care se putea ajunge doar cu bacul.

Bréda îmi evocă însă, parcă şi acum puţin surprins, o întâmplare mai puţin obişnuită:

„Ajung la un scriitor oarecare… îmi scapă numele… la periferia Parisului, într-un bloc. Bat la uşă şi îmi deschide o femeie foarte frumoasă, mai în vârstă, care îmi spune că scriitorul nu este plecat, doar că nu se află în locuinţă. Mă întreabă dacă beau o cafea şi accept, după care îmi spune: «Pentru faptul că ne-aţi găsit, voi fi Zâna Bună, şi vă fac cadou un manuscris de al lui Gabriel Marcel. Eu am fost secretară în ’24 la L’Europe Nouvelle, iar când s-a desfiinţat revista în ’35, am luat toată arhiva. Cine ne găseşte primeşte un manuscris. Şi mai vine câte unu’ o dată la cinci ani»”.

Curiozitatea personală mă îndeamnă să îl întreb dacă s-a întâlnit cu Ionesco sau Cioran în Franţa:

„I-am scris lui Ionesco şi lui Cioran, dar nu au răspuns, deşi făcusem la Echinox numere speciale celor doi, într-o perioadă în care articolele erau interzise. În schimb, Ion Vartic l-a vizitat pe Cioran după Revoluţie.”

Intelectualul francez versus intelectualul român

„În cadrul societăţii franceze, literatura nu este la loc de frunte”, îmi mărturiseşte Bréda, aprinzând o ţigară.

„La francezi, politicianul e politician, absolvent politolog. Miniştrii au rar doctorate în ştiinţele umane. Cercetătorul e un ştiinţific, iar omul administrativ e omul realităţii actuale, empirice. Un doctor e un cercetător ştiinţific, nu un om practic, de aceea, el, în Franţa, deţine numai într-un mod excepţional o funcţie de conducere.”

La rugămintea mea de a face o comparaţie între mediul universitar francez şi cel românesc, aflu cu mândrie că al nostru este mult mai evoluat:

„În comparaţie cu ce am văzut, stăm foarte bine, în special prin interesul purtat culturii. La noi, studenţii se pricep într-o manieră aproximativă la aproape tot din specialitatea lor, deşi nu cunosc domeniile specifice în profunzime, pe când în Franţa, ei cunosc un singur domeniu şi atât. În România, există o deschidere mentală şi totuşi persistă riscul ca acela de aici să spună şi prostii, din moment ce nu cunoaşte în profunzime domeniul respectiv. Dar oricum, din punct de vedere cultural, este mai sănătos la noi, acest spirit enciclopedic.”

Pe lângă acestea, mai aflu că, deşi în România, termenul de „intelectual” este unul bine receptat şi apreciat de societate, în Franţa, termenul de intello’ capătă conotaţii negative:

„Intelectualul în Franţa este cel care umblă în blugi de catifea, este mai rău ca un boem, un dus cu pluta ce zice năzdrăvănii şi nu face bani, un fel de hippiot marginalizat, de obicei de stânga, ce trăieşte într-o sărăcie lucie, face greve, manifestaţii şi, prin urmare, este exclus total din clasa socială, asemenea unui câine vagabond. În Franţa se merge pe burghezie şi nicidecum pe intelectualism; astfel, există burghezia mică şi mijlocie, compusă din profesori, funcţionari etc. şi burghezia mare, unde se încadrează medicii, avocaţii, capitaliştii, directorii. Francezii nu cumpără cărţi şi nu citesc decât reviste. Acasă nu au biblioteci… în schimb, merg deseori la teatru. Le place teatrul, dar nu şi muzica simfonică.

Cât despre generaţia tânără autohtonă… La generaţia ProTv, observ şi la ei un interes, nu şi-au pierdut curiozitatea – e drept, nu umblă prin biblioteci, dar se documentează prin intermediul internetului.”

Bréda propune înfiinţarea cenaclului literar de la Cluj

Timp de 30 de ani, la Cluj exista Cenaclul Gaál Gábor, înfiinţat în anii ‘50 de generaţia literară de atunci. François Bréda îl relansează în momentul în care se întoarce în ţară, seratele literare dedicate autorilor maghiari ţinându-se în cafeneaua Bulgakov.

Dar, parcă nu era de ajuns… într-un oraş de dimensiunea Clujului să nu existe un cenaclu dedicat tinerilor scriitori români.

Astfel, Bréda se sfătuieşte cu János Szántai, critic literar, redactor la TVR Cluj, şi împreună cu Ştefan Mănăsia, redactor la Tribuna, pun pe picioare, în 2006, seratele literare din cafeneaua Insomnia.

Întrunirile constau în lecturarea textelor tinerilor scriitori, aleşi în mare parte de către Mănăsia şi comentarea acestora prin discuţii libere.

„Uneori se strângeau peste 40 de oameni, de nu încăpeau în separeu şi astfel extindeam întâlnirea până în următorul. Iar la începuturi, erau prezenţi şi profesorul universitar Ion Pop, poetul Ion Mureşan, directorul revistei Verso, criticul literar Claudiu Groza…”

După vaste discuţii cu domnul Bréda, găsesc necesar să aflu la ce lucrează în momentul de faţă şi, cu o oarecare sfială în a-i invada intimitatea intelectuală, îl întreb:

„Citesc pe Sfântul Ioan Gură de Aur de aproape trei decenii. Teo-teatrologia Hrisostomului mă fascinează şi mă intrigă. Lucrez pe o carte care se va intitula: Cercetare în Cer. Voi trece în revistă şi voi încerca să interpretez inspiratele texte în care marele vizionar văzător ne descrie în amănunte… viaţa noastră de apoi .”

Despre François Bréda s-ar mai putea scrie. Evocările sale cu privire la traiectoria urmată au fost doar câteva. Înzestrarea cu un spirit enciclopedic fac din el un personaj de neomis din rândul intelectualilor. Şi povestirile sale sunt numeroase şi în acelaşi timp fascinante… un mediu de dezvoltare de invidiat, o viaţă de intelectual şi în acelaşi timp de burghez, un om dedicat cunoaşterii, îmbogăţirii patrimoniului cultural şi susţinerii tinerilor artişti.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.