În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016
Criza a avut un impact major şi la REVAD. S-a renunţat la mai multe filiale, s-au făcut restrângeri drastice de personal, salariile, care din pricina inflaţiei şi aşa nu mai valorau mare lucru, au fost reduse la jumătate. Directorul general a fost demis de către Consiliul de Administraţie şi, ca şi altădată, directorul adjunct Radu V. Pop a fost numit din nou interimar. Dar, de data aceea, nici el n-a mai reuşit să salveze corabia. Cel ce a fost în cărţi pentru şefia uriaşei companii a cerut un audit şi a reieşit că, în haosul economic general, şi la REVAD s-a furat ca din codru. De data asta, inginerul Radu V. Pop, „directorul adjunct ad vitam”, n-a mai fost implicat, însă s-a văzut în fruntea unui construct profund bolnav. După o săptămână de încercări disperate, timp în care soluţiile – e adevărat dureroase – pe care le-a propus n-au fost acceptate de Consiliul de Administraţie, Radu şi-a dat demisia. Astfel a dispărut garanţia stabilităţii firmei şi angajaţii, pierzând şi reperul solid după care s-au putut orienta atâţia ani, au simţit că REVAD îşi trăieşte ultimele zile. Şi, într-adevăr, ceea ce nimănui nu i-a venit să creadă, după nouăzeci şi trei ani de mărire, ROVAC, devenit REVAD, a dat faliment. (În ultimul Consiliu la care a participat, inginerul Radu V. Pop a enunţat principala primejdie: nu criza mondială profundă a stat la baza dezastrului renumitului brand, ci faptul că au apărut actori noi care, profitând de situaţia generală, au reuşit să ocupe locurile unde vechile firme s-au prăbuşit. Acei adevăraţi „îmbogăţiţi de război” reprezintă viitorul în branşă, a spus Radu, iar ceilalţi n-au vrut să accepte „un lucru atât de nedrept, de imoral”. Nu l-au acceptat, însă, ca de atâtea ori, evenimentele s-au desfăşurat fără acceptul ţinând de considerente morale.)
Chiar dacă n-a fost nici un război, chiar dacă n-a mai căzut nici o bombă, vara, venită cu mare întârziere în anul acela, a găsit oamenii umblând hăbăuci pe străzi în căutare de mâncare, ca în filmele aşa-zis „neorealiste” arătând mizeria de după conflagraţia mondială. Atât doar că nu erau clădiri în ruine, că aveai unde să-ţi pui capul şi corpul tot mai flămând. După care a venit iarăşi iarna.
„Mai nou, nu mai există cele patru anotimpuri, austeritatea, pe lângă toate celelalte, ne-a luat şi primăvara şi toamna!”, glumeau amar oamenii.
Şi iar a venit gerul. Chiar dacă nu s-au folosit armele militare de distrugere, mortalitatea a crescut alarmant, alimentele insuficiente, lipsa medicamentelor, frigul din case şi, mai ales, depresia generală după aproape doi ani de la declanşarea crahului a secerat multe, mult mai multe vieţi ca de obicei. Spitalele şi închisorile au devenit locurile unde puteai spera la puţină căldură şi la puţină hrană.
Specula a atins cote nemaiîntâlnite şi nici un guvern n-a rezistat mai multe de câteva săptămâni.
Pavel Ban, Augustin Bora şi Radu V. Pop s-au adunat în încăperea din spatele Farmaciei Schneider. Gazda i-a servit cu băutura lui magică şi le-a explicat la ce servesc obiectele din „camera alchimică”. Era un lucru neobişnuit acesta, deşi se întâlneau de atâta vreme, Victor nu i-a prea invitat prea des în locul acela misterios. Misterios fiindcă lumea şuşotea că acolo dom’ profesor fabrică leacuri mult mai eficiente decât cele aflate în comerţ. Şi, într-adevăr, doar de când se aflau cei trei prieteni acolo, fata de la ghişeu a venit de două ori să spună că un cumpărător doreşte un praf preparat de profesorul Schneider în locul medicamentului prescris pe reţetă. Când a revenit din farmacie, Victor a recunoscut: „Nu ştiu dacă e legal, mai degrabă nu e legal, dar ce să fac? Însă am şi eu mare grijă să nu le dau medicamente scumpe celor aflaţi în stare critică, când le pot prepara leacuri mult mai ieftine şi având exact aceleaşi efecte.”
Pe Pavel l-a încântat, din prima clipă, Pila Karpen, un perpetuum mobile: „pila termoelectrică cu temperatură uniformă, ce generează energie la nesfârşit fără nici o intervenţie de afară”. „O invenţie extraordinară a lui Nicolae Vasilescu-Karpen, care, în 1950, a reuşit această minune căutată în zadar de cele mai mari genii ale ştiinţei”, le explică Victor.
– Şi funcţionează? A întrebat fascinat Pavel.
– Nu vezi că funcţionează?
– De când o ai?
– De vreo zece ani şi n-am mai pus niciodată mâna pe ea, de atunci.
„Camera alchimică” era destul de spaţioasă, pereţii se sprijineau pe mobila veche de mai multe generaţii, vitrine mari cu rafturile pline de cărţi, câteva cu obiecte de laborator, altele cu perdele de mătase după sticlă, aşa că nu se vedea ce conţin, dulapuri cu zeci de sertare mai mari şi mai mici. În mijloc se afla o masă mare, tot din garnitura originară, iar alături şi lipită de ea, o masă mai nouă. Ambele erau acoperite de stative cu eprubete, alambicuri, un cuptor cu microunde şi multe piese ale căror utilizări oaspeţilor le erau străine. Însă le-a prezentat dom’ profesor utilitatea. (Deşi unele obiecte nu mai erau decât de decor. Un decor fascinant, în felul său.) Victor era parcă alt om aici: entuziast şi sigur pe sine, probabil că aşa o fi fost şi în faţa studenţilor, şi-a spus Radu, care nu era prea atent la discursul lui Schneider. În schimb, se vedea că Pavel, care nu-şi putea lua ochii de la uimitorul perpetuum mobil, asculta cu interes. După ce au intrat, Gusti şi Radu au privit, în primul rând, cotoarele cărţilor din rafturile închise sub sticlă. Pavel nu s-a obosit să facă acelaşi lucru, ci s-a aşezat cuminte pe un scaun de lângă masă, admirând fascinat mişcările Pilei Karpen. După aceea, însă, fiind evident că era cel mai atent la expunerea lui Victor, acesta i-a devenit recunoscător: nu era prima oară că putea vorbi cu Pavel mai mult decât cu ceilalţi doi, nu era pentru prima oară că Pavel chiar îl asculta. Aşa că Victor accepta, la rândul său, tot ce-i spunea Pavel, chiar dacă acela era de cele mai multe ori jenant de direct.
Când farmacoenciclopedistul Schneider şi-a terminat, în sfârşit, expozeul, au revenit la problemele zilei dominate de cumplita criză economică.
– Nu e vina lor, a spus Pavel, degeaba îi urăsc oamenii. Până nu trec marile puteri de perioada asta, n-ai cum să scapi tu. Decât şmecherii şi hoţii. Dar nici ăia toţi. E ca la loterie, dintre, să zicem, o sută de noi îmbogăţiţi, nouăzeci şi cinci sunt prinşi şi anihilaţi.
– Iar ceilalţi?
– Ceilalţi vor fi marii miliardari de mâine. Iar urmaşii lor se vor lăuda cu strămoşii lor de succes.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.