Invitaţie la lectură

”Act de război”

După incitantul volum Lista neagră, semnat de Brad Thor, ce a trezit aprecierea cititorilor, un nou succes de casă. Undeva, ascunsă în dosarele guvernului Statelor Unite, se află o listă bine păzită. Membrii Congresului nu o văd niciodată, doar preşedintele şi o echipă secretă de consilieri. Odată ce numele tău apare pe listă, nu dispare… până nu eşti mort. Cineva tocmai adaugă numele agentului de contraterorism Scot Harvath. El trebuie să se ferească de echipele trimise să-l ucidă pentru a afla cine l-a luat în vizor şi de ce doreşte să-l elimine. Undeva, cineva, cumva poate să pună toate piesele laolaltă. Singura problemă e dacă Harvarth va ajunge la acea persoană înainte ca Statele Unie să sufere cel mai cumplit atac terorist care a existat vreodată.

Act de război este cumva o continuare a romanului anterior.

„Act de război este unul dintre cele mai bune thrillere ale lui Brad Thor, rivalizând cu tot ce s-a scris înainte”, afirmă ZenksMorningReport.com.

„În ultimul thriller al lui Brad Thor, Act de război, Scot Harvath primeşte undă verde de la preşedinte pentru a stopa o operaţiune teroristă împotriva Americii. Romanele lui Thor se bazează pe acţiuni care au loc la cel mai înalt nivel, la fel cu cele mai multe thrillere din subcategoria aceasta, incluzând misiuni speciale secrete şi războiul împotriva terorii. Soldaţii folosesc orice mijloace aflate la dispoziţia lor, ca să ţină în siguranţă Statele Unite. Şi Thor îşi transformă cititorii, ei având impresia că participă, parcurgându-i cartea, la un TV show, cum e cunoscutul 24, direct în pagină!”, apreciază Associated Press.

”Din Hong Kong în America, apoi în Coreea de Nord şi China, cu Al Quaeda şi puşcaşii marini din Navy Seal la bord, cititorul aflat în această navă virtuală abia îşi trage respiraţia în călătoria extraordinară pe care a conceput-o Brad Thor”, comenta cronicarul de la Revista Suspense.

”Cine crede că singurul gând despre teamă trebuie să fie cel despre însăşi teama noastră ar trebui să-l cunoască pe Brad Thor”, afirma News Week.

”Arme, bani şi câteva echipamente de înaltă tehnologie. O scenă ruptă parcă dintr-un film. Doar că nu era aşa. Era cât se poate de real.

„Luând-o la dreapta, el intră într-o piaţă mare, descoperită. Ai fi zis că e o maşină-capcană plină cu bidoane de vopsea neon – care, vizibil în lumina UV, tocmai explodase acolo. Totul, până şi păsările închise în colivii incredibil de mici, oferea o explozie de culori aprinse. Mirosurile se întrepătrundeau – de la mirosurile de ghimbir şi usturoi până la izurile pestilenţiale ale «uleiului reciclat», dragat din canalele colectoare ale restaurantelor şi din separatoarele de grăsimi ale nenumăraţilor vânzători ambulanţi de mâncare… Ken Harmon străbătea piaţa aşa cum primul izvor născut din topirea zăpezii se scurge şerpuind de-a lungul albiei secate a unui râu. Cu toate că nu căuta ceva anume, el observa tot – fiecare ţigară aprinsă, fiecare ziar ridicat, fiecare telefon mobil folosit. Urechile lui percepeau sunetele înconjurătoare ca pe o cacofonie, iar el le identifica, le analiza şi le sorta neîncetat.

Îşi controla cu calm şi cu profesionalism mişcările corpului şi funcţionalitatea simţurilor. Agenţia Centrală de Informaţii nu îl trimisese în Hong Kong ca să intre în panică. Ba dimpotrivă, i se dăduse această misiune tocmai pentru că nu intra în panică. Și cei de la Washington o făcuseră deja; odată cu repatrierea trupului lui David Cahill… Informatoarea era un DJ din Shanghai, care îşi spunea Mingxia. Petrecerile ei erau unele dintre cele mai tari din China: vedete, droguri, femei frumoase – aveau de toate. Aceste petreceri o propulsaseră în cercurile celor bogaţi şi puternici din China.

Nu era însă fără pată. Tocmai de aceea o recrutase Cahill. După moartea lui, Mingxia dispăruse de pe suprafaţa pământului. Cei de la CIA nu reuşiseră să-i dea de urmă. Voiau răspunsuri şi o căutaseră prin toate cotloanele. Apoi, două săptămâni mai târziu, ea îşi făcu din nou apariţia.

Se presupune că ea deţinea informaţii despre un posibil atac zdrobitor împotriva Statelor Unite, însă nimeni nu ştia dacă putea fi de încredere. Cei de la Agenţie aveau nevoie disperată de informaţii. Prin urmare, apelaseră la Ken Harmon. Era înalt, mătăhălos şi nu lua parte la petreceri simandicoase. Era un om dur, fără prea multe obligaţii şi cu un scop clar. Când cineva, undeva, intra în panică, Harmon era cel care îşi făcea apariţia. Hotărâse să o întâlnească pe informatoare în Hong Kong. Harmon alesese cafeneaua”.

”Oona&Salinger”

În noul său roman, Oona &Salinger, Frederic Beigbeder, autorul acestui volum, scrie magistral despre război şi dragoste, demitizând figuri ca Hemingway, Truman Capote sau Chaplin şi creionând un portret sensibil şi emoţionant al lui Salinger.

Visul american nu se împlineşte nici pentru J.D. Salinger nici pentru Oona – sau este mai degrabă un vis pervertit, sfărâmat de cruzimea războiului şi a vieţii.

Există o vreme când oamenii par să aştepte o catastrofă care să le şteargă toate problemele. Sunt anii dinainte de război. Nu e perioada cea mai prielnică pentru a te îndrăgosti.

Încercând să explice retragerea lui Salinger din viaţa publică în 1953, Frederic Beigbeder imaginează o poveste de dragoste sortită eşecului, între romancierul emblematic al Americii, J.D. Salinger, şi Oona, fiica unui dramaturg nu mai puţin celebru, Eugen O’Neill.

Legătura lor va înflori doar pentru scurtă vreme, chiar înainte de atacul de la Pearl Harbour. Oona va pleca să-şi încerce norocul la Hollywood, iar Salinger va fi înrolat. Experienţa războiului îl va schimba complet, făcându-l incompatibil cu spiritul rebel şi însetat de viaţă al Oonei.

Nu vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Aceste două comete nu-şi vor mai intersecta căile niciodată, însă aura Oonei va continua să-l urmărească pe Salinger chiar şi în cele mai întunecate clipe ale sale.

”Cu trei ani în urmă, într-o cofetărie din Hanover, New Hampshire, mi-au picat ochii pe această fotografie a unei adorabile moarte. Această tânără se numeşte Oona O’Neill: observaţi-i coafura în stil Gene Tierney (părul cu cărare pe o parte şi fruntea liberă), strălucirea danturii perfecte şi carotida întinsă care exprimă încredere în viaţă. Faptul că această fată a existat îţi dă curaj. Infanta brunetă, cu sprâncenele puternic conturate cu dermatograf, îţi umple plămânii cu aer proaspăt, fiindcă pare să creadă că totul este posibil. Și totuşi, copilăria ei… Avea doi ani când tatăl i-a părăsit mama pentru a se stabili în Europa, alături de noua soţie. Oona avea să-i trimită atunci cărţi poştale sfâşietoare: «Tati, te iubesc atât de mult, nu mă uita».

În 1940, Oona O’Neill se îndrăgostea de scriitorul meu preferat. Am descoperit această fotografie la momentul în care Salinger mai avea doar trei ani de trăit. Autorul romanului De veghe în lanul de secară se mutase în 1953 într-o fermă situată în inima pădurii din New England. Nu mai publicase nimic de un timp. Nu acorda niciun inerviu. Refuza orice fotografie şi orice contact cu lumea exterioară. De veghe în lanul de secară s-a vândut în peste 120 de milioane de exemplare în toată lumea… Este autorul care a definit cel mai bine lumea actuală, o lume împărţită în două tabere. Pe de o parte, indivizii serioşi, burghezii îmbătrâniţi care merg zi de zi la birou, se căsătoresc cu vreo menajeră superficială, joacă golf, citesc articole despre economie şi acceptă sistemul capitalist aşa cum e. Şi pe de alta, adolescenţii imaturi, copii trişti, blocaţi de o eternitate tot la jumătatea anilor de liceu, rebelii care dansează cât e noaptea de lungă şi dezaxaţii care rătăcesc prin păduri, aceia care îşi pun întrebări despre raţele din Central Park, care stau la taclale cu vagabonzi sau cu măicuţe, care se îndrăgostesc de o adolescentăd de 16 ani, care nu îşi iau niciodată o slujbă fiind astfel liberi, săraci, singuratici şi nefericiţi – pe scurt, rebelii eterni. Aveam nevoie să mă confrunt cu fondatorul fantasmei infantile care face lumea dezvoltată să viseze. Salinger este scriitorul care a făcut să-i piară cheful omenirii de a îmbătrâni.”

Astfel îşi începe autorul acest roman.

Pentru a evita să clacheze, Salinger va trimite scrisoare după scrisoare dragostei sale îndepărtate, pierdute, idealizate. Neputând să citească scrisorile trimise de Salinger lui Oona, Beigbeder le-a imaginat. Îţi trebuie curaj pentru a-ţi apropria această voce rând pe rând îndrăgostită, rănită, furioasă atunci când viitorul scriitor descoperă că tânăra minune plecată să facă carieră la Hollywood a căzut pradă farmecului lui Charlie Chaplin, care ar fi putut foarte uşor să-i fie tată.

Frederic Beigbeder a fost distins în 2003 cu Premiul Interallié pentru Window on the World şi în 2009 cu premiul Renaudot pentru Un roman francez. În 2000, romanul lui 99 francs a înregistrat un succes uriaş, fiind ecranizat de regizorul Jean Kounen.

Dragostea durează trei ani a fost ecranizat în 2012 în regia lui Beigbeder.

O monografie a cuplului: ”Străin în căsnicie”

Avînd drept fundal Bosnia-Herţegovina anilor ’70, înainte de destrămarea Iugoslaviei, spaţiu în care domneşte influenţa partidului, povestirile lui Emir Kusturica descriu viaţa a trei tineri, Dragan, Aleksa şi Kosta.

Inspirîndu-se din realul mărunt, Străin în căsnicie este o colecţie de istorii cu teme dintre cele mai obişnuite: poveşti de familie, în care părinţii şi copiii intră inevitabil în conflict, poveşti de dragoste, uneori imposibile, poveşti în care tinerii se maturizează şi încearcă să depăşească graniţele lumii „de acasă”.

De la iubirea adolescentină la cea matură, care conduce spre mariaj, cu dramele şi neînţelegerile lui, monografia cuplului se consumă în scurtmetraje pline de umor şi de compasiune, iar spectatorii lui Kusturica-regizorul vor recunoaşte detalii în care fantezia şi întunericul coexistă, într-un decor inspirat din realismul magic.

În poveştile lui Emir Kusturica, părinţii şi copiii se înfruntă, se protejează, se iubesc, idealurile unora se confruntă cu himerele celorlalţi. Impregnată de amintirile autorului, profund marcată de evenimentele din ţara lui, fauna din Străin în căsnicie lasă să se întrevadă personaje viu colorate, când tragice, când burleşti, în scene în care realul „pur şi dur” se regăseşte la graniţa dintre fantastic şi vis.

„În textele lui, Emir Kusturica inventariază clipe de iubire şi de nebunie, de disperare şi violenţă în Sarajevo, Belgrad sau în sate din fosta Iugoslavie, de parcă ar dori să salveze, înainte ca Europa să fie nivelată, puţin din sufletul slav, căruia îi este portdrapel fervent. Găseşti aici scatoalce, chercheliri, hlizit de voie, muzici cu aer cunoscut prin care paginile capătă substrat vizual”, scria cronicarul de la BibliObs.

Volumul Străin în căsnicie a apărut în colecţia Biblioteca Polirom, traducere din limba franceză şi note de Mădălin Roşioru, şi este disponibil şi în ediţie digitală.

Emir Kusturica s-a născut în 1954 la Sarajevo, unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa. În 1978 a absolvit Academia de Arte Dramatice din Praga (celebra FAMU) şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai apreciaţi regizori sârbi. Este cunoscut publicului datorită filmelor sale: Ce mai ştii de Dolly Bell? (1981), Tata în călătorie de afaceri (1985), Vremea ţiganilor (1988), Arizona Dream (1993), Underground (1995), Pisica albă, pisica neagră (1998), Viaţa e un miracol (2004), Promisiunea (2007). A fost premiat cu Leul de Aur la Festivalul de Film de la Veneţia şi de două ori cu Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes. De asemenea, din 1999, de la lansarea albumului muzical Unza Unza Time, face turnee internaţionale împreună cu trupa sa, The No Smoking Orchestra. Cartea de memorii Unde sînt eu în toată povestea asta? (Polirom, 2015) a reprezentat debutul lui editorial.

”Să nu plângi”

Să nu plângi de Lydie Salvayre, roman câştigător al Premiului Goncourt în 2014, una dintre cele mai aşteptate cărţi ale acestei toamne la Humanitas Fiction. La lansarea cărţii au participat scriitorul Sebastian Reichmann, jurnaliştii Mihaela Dedeoglu şi Luca Niculescu şi criticul literar Adina Diniţoiu. Întâlnirea a fost moderată de Denisa Comănescu, director general al Editurii Humanitas Fiction.

Nume de rezonanţă al literaturii franceze actuale, Lydie Salvayre a primit pentru romanele sale mai multe premii importante, culminând în 2014 cu Premiul Goncourt pentru Să nu plângi. Opera sa este tradusă în peste douăzeci de limbi.

Nonagenara Montserrat, împuţinată de vârstă şi de boală, rememorează, într-o savuroasă şi lipsită de pudibonderii franceză amestecată cu spaniolă, cele mai fericite şi tragice clipe ale vieţii ei, toate din vara anului 1936, când Spania era scindată între mişcările politice divergente, între ideal şi crimă. La cincisprezece ani, Montse, o fată dintr-un cătun catalan, ajunge în Barcelona revoluţionară, unde descoperă dragostea şi libertatea. Însă euforia începuturilor este întunecată violent de tăvălugul războiului. În Palma de Mallorca, teritoriu franchist, Georges Bernanos consemnează în Marile cimitire sub lună, pamflet publicat în 1938, regresia semenilor săi la stadiul de animalitate şi de acceptare a ororii, sub patronajul unei Biserici care şi-a trădat menirea.

„Unicitatea acestui roman, care prezintă vara anarhistă a anului 1936 de la Barcelona ca pe un moment de maximă intensitate, o constituie amestecul de universal şi de particular. Universalul este tot ce s-a spus, tot ce s-a ascuns sub tăcere şi tot ce s-a pus la cale la Berlin, la Moscova, la Paris şi în cele două Rome, cea a papilor şi cea a lui Mussolini, pe când spaniolii se omorau între ei; particularul este povestea mamei lui Lydie Salvayre, aşa cum i-a povestit-o în amurgul vieţii ei”, nota cronicarul de la Le Figaro.

Lydie Salvayre, pe numele de fată Lydie Arjona, s-a născut la Autainville, în 1948, dintr-un tată andaluz şi o mamă catalană stabiliţi în Franţa de la sfârşitul Războiului Civil. Copil fiind, într-o comunitate de spanioli de lângă Toulouse, a deprins limba franceză prin intermediul şcolii şi al literaturii. După încheierea studiilor filologice la Université de Toulouse, se înscrie în 1969 la Medicină, iar după absolvire se specializează în psihiatrie, profesând ani buni la Marsilia. La sfârşitul anilor ’70 începe să scrie, iar primele ei texte apar în reviste literare în anii ’80. În 1983, Lydie Salvayre se stabileşte la Paris, unde continuă să profeseze, dar şi să scrie, publicând în ritm constant.

În 1990, romanul ei de debut, La déclaration, primeşte Prix Hermès. Este urmat de La médaille (1993), La puissance des mouches (1995), La compagnie des spectres (1997), care a obţinut Prix Novembre şi a fost declarat de revista Lire „Cea mai bună carte a anului“, La conférence de Cintegabelle (1999), Les belles âmes (2000), Passage à l’ennemie (2003), La méthode Mila (2005), Portrait de l’écrivain en animal doméstique (2007), BW (2009), distins cu Prix François Billetdoux, Hymne (2011) şi Să nu plângi (Pas pleurer, 2014), pentru care autoarea a fost recompensată cu Premiul Goncourt.

”Mic tratat despre întâlnire şi dialog”

Mic tratat despre întâlnire şi dialog este un tulburător volum de Pierre Claverie, episcop de Oran.

„Autorul cărţii de faţă a ales calea spinoasă, dar singura vrednică de om, a deschiderii şi dialogului. El este un martor cât se poate de credibil pentru valorile pe care le susţine, întrucât şi-a plătit convingerile cu viaţa”, comenta la lansare Monica Broşteanu.

Pierre Claverie s-a născut la Alger, în 1938, într-o familie de francezi stabiliţi în Algeria. După terminarea liceului, în1957, a plecat în Franţa, la Universitatea din Grenoble, pentru a studia matematica, fizica şi chimia. După doi ani a intrat în noviciatul dominicanilor din Lille, revenind apoi în Algeria în 1967. Aici a început să studieze araba, pe care a reuşit curând s-o vorbească fluent. Totodată, a început să ia legătura cu musulmani algerieni şi a aprofundat istoria şi spiritualitatea religiei lor. În1981 a fost numit episcop de Oran, iar în1987 a fost numit în Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios. În acelaşi an, a cerut cetăţenia algeriană, care nu i-a fost acordată niciodată.

În timpul războiului civil din Algeria, Claverie a condamnat atrocităţile comise de islamişti şi a primit în secret în Biserică tineri algerieni deveniţi creştini, ca reacţie faţă de extremismul musulman. În 1994, aparticipat la Sinodul Episcopilor pentru Africa, desfăşurat la Roma, şi a denunţat laşitatea asasinării a patru misionari pentru Africa şi a altor patru călugări. A fost el însuşi asasinat la 1 august 1996, la două luni după decapitarea a şapte călugări trapişti răpiţi de la mânăstirea Notre Dame de l’Atlas.

„Întâlnirea era lucrul cel mai important din viaţa lui Pierre Claverie. A muncit neîntrerupt ca să pună în legătura persoanele cele mai diferite. Şi pentru noi, întâlnirea este o provocare permanentă în varietatea comunităţilor noastre omeneşti: de la serviciu, din familie sau din viaţa călugarească… Ne găsim mereu faţă în faţă cu celălalt, trăim împreună situaţii identice, dar oare ne şi întâlnim cu adevărat?

Pierre Claverie n-a evitat confruntarea cu lumea musulmană în care a trăit în calitate de creştin. Modul diferit în care tradiţiile musulmane şi creştine se apropie de Dumnezeu subliniază originalitatea creştinismului, caracterul extraordinar şi tulburător al mesajului creştin. Numeroasele texte ale misticilor musulmani citate de el depun mărturie despre bogăţia pe care şi această tradiţie o posedă. Reculegerea de faţă ne cheamă să ne aprofundăm relaţia cu Dumnezeu şi relaţiile cu ceilalţi”, afirma Sora Anne-Catherine Meyer.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.