Istoria unei organizații din care se revendică și Iohannis (I)

Grupul Etnic German, subiectul nostru de astăzi, a reintrat în atenţia generală după circa 70 de ani de absenţă, odată cu discuţiile pe marginea numirii domnului Klaus Iohannis în funcţia de „vicepremier“. Legătura dintre K. Iohannis, primar al Sibiului, şi defuncta organizație nazistă fiind următoarea: K. Iohannis s-a aflat în fruntea „Forumului Democrat al Germanilor din România“ (una dintre organizaţiile germanilor din România, similară cu U.D.M.R.). Prin implicarea unor politicieni români, precum Adrian Năstase, a preluat drepturile patrimoniale ale sus-numitei organizaţii naziste (pactul Năstase-Iohannis).

Această poveste începe pe 27 februarie 2007, când Hans Klein (preot evanghelic şi consilier local), în calitatea de preşedinte al organizaţiei municipiului Sibiu a Forumului Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R. – președinte Klaus Iohannis), a chemat în judecată municipiului Sibiu, reprezentat tot de primarul Klaus Iohannis (şeful său în F.D.G.R.). Instanţa a admis cererea domnului Hans Klein, iar sentinţa civilă nr. 2790 din 28 mai 2007, la dosar nr. 1672/306/2007, nu a fost atacată de nimeni şi a rămas definitivă. Astfel, în mod oficial, printr-o sentinţă definitivă, F.D.G.R. devine succesorul organizației naziste care face obiectul prezentului studiu.

Grupul Etnic German şi Partidul Muncitoresc Naţional-Socialist au dat Germaniei Naziste pentru 50.000 de soldaţi

Grupul Etnic German, menţionat în Dictatul de la Viena

Despre Grupul Etnic German trebuie înţeles că atât înfiinţarea cât şi desfiinţarea sa au fost dictate României de către forţe externe şi, prin urmare, statului român nu i se poate reproşa aproape nimic în legătură cu această organizaţie. Grupul Etnic German este menţionat pentru prima oară în Dictatul de la Viena. La acea dată, Germania se temea ca românii să nu se prindă că rapturile teritoriale fuseseră parte a unui plan german (numit Fruhling Offensive, adică ofensiva de primăvară) menit a slăbi statul român și a-l aduce în aria de influenţă a Reich-ului.

Prin urmare, la Viena, pe 30 august 1940, pe lângă actul propriu-zis al „Dictatului de la Viena“, s-a semnat de către miniştrii Afacerilor Străine român și german (adică M. Manoilescu și Joachim von Ribbentrop) și următorul acord:

„În dorinţa de a consolida situaţia grupului etnic german din România, potrivit relaţiilor prieteneşti dintre România și Germania, guvernul Regal Român și Guvernul Reich-ului au convenit următoarele: Guvernul Regal Român îşi ia angajamentul de a pune în toate privinţele în condiţii de egalitate pe cei care aparţin Grupului Etnic German din România cu populaţia etnică românească și de a dezvolta și de aici înainte poziţiunea grupului etnic german în spiritul hotărârii de la Alba Iulia pentru conservarea naționalităţii germane“.

În ciuda faptului că minoritatea germană prosperase sub statul român, mai ales ţinând cont că până la 1918 germanii din fosta provincie „Erdely“ fuseseră aproape maghiarizaţi şi doar sub stăpânirea română etnicii germani au avut şansa unei re-germanizări (şcoală, biserică, instituţii), României îi este impus, odată cu Dictatul de la Viena, semnarea unui protocol adiţional privind respectarea angajamentelor luate la Alba Iulia în 1918 privind minorităţile, de această dată cu trimitere directă la minoritatea germană. Prin urmare, toate datele indică impunerea acestui protocol ca o „garanţie“ că statul român nu va trece la represalii împotriva etnicilor germani.

Prin urmare, Grupul Etnic German va fi înfiinţat juridic pe 20 noiembrie 1940 (Decret-lege 3884), practic, cu o zi înaintea vizitei generalului Ion Antonescu la Berlin, vizită ce a avut ca scop aderarea României la „Pactul Tripartid“ (23 noiembrie.)

De reţinut că naşterea acestei organizaţii naziste nu a avut o conjunctură foarte „democratică“, diplomaţia românească fiind nevoită sa tacă și să accepte formarea „Grupului Etnic German“.

Conform Monitorului Oficial, Grupul Etnic German era declarat persoană juridică română de drept public (Art. 1), aparţineau acestei organizaţii „toți cetăţenii români care prin confesiunea lor la poporul german au fost recunoscuţi ca fiind de origine etnică germană“ (Art. 2)

Tot prin acest decret (Art. 3) se recunoaşte şi existenţa partidului „Muncitorilor Naţional-Socialist German“, care reprezenta politic Grupul Etnic, acesta fiind și singurul partid care va funcţiona în România, după desfiinţarea Mișcării Legionare, până la întoarcerea armelor.

Deşi unii susţin că etnicii germani au fost constrânşi, statul român a făcut tot ce a putut pentru a asigura înscrierile în Grupul Etnic German

A. Schmidt, membru SS, în fruntea Grupului Etnic German

Deşi o parte dintre cei care au tratat acest subiect au înclinat să spună că „etnicii germani nu au avut de ales“, nici la înscrierea în G.E.G. și nici la înrolările în SS/Wehrmacht/Todt, în realitate documentele indică clar că statul român a făcut tot ce a putut pentru a asigura voluntariatul înscrierilor și înrolărilor.

Problema pare a fi simplă, germani din România au avut posibilitatea de a raporta statului român abuzurile comise de Grupul Etnic German și de a da prioritate legilor române. Cu toate acestea, ei au ales Vaterland-ul (nu că îi condamn, dar faptele sunt fapte) și, făcând aceasta, ei au făcut, practic, un pariu. De altfel, rapoartele serviciilor din 1945 arătau clar resemnarea populaţiei germane, care era perfect conştientă că a pierdut războiul.

Istorici care au tratat acest subiect, precum Claudiu M. Florian, Florian Banu, Vasile Ciobanu, sunt cu toţii de acord că în realitate, prin formarea G.E.G. Germania nazistă preia controlul comunitaţii germane din România (care fusese destul de divizată până la acea dată).

Pentru germanii din România, lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată, odată cu desfiinţarea partidelor și crearea F.N.R. de către Carol II. A urmat aderarea germanilor la FNR (10 ianuarie 1939), cărora guvernul le aproba funcţionarea „unei reprezentanţe a intereselor generale culturale, sociale, economice ale germanilor din România“ (Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumanien) în cadrul F.N.R., sub preşedinţia lui Fritz Fabritius, susţinut inițial de cercurile germane. Înlăturarea Landesfuherer-ului Fabritius, câteva luni mai târziu, şi impunerea lui Wolfram Brukner ca lider al comunităţii germane (11 octombrie 1939), atunci când Fabritius devenise indezirabil în ochii cercurilor bucureştene, au simbolizat momentul pierderii autonomiei germanilor din România faţă de Berlin.

În fruntea Grupului Etnic German va fi numit direct de la Berlin Andreas Schmidt, pe 26 septembrie 1940, scopul acestei organizaţii şi principala misiune a lui A. Schmidt (acesta se întorcea în țară 1939, după o lungă ședere în Germania unde devenise membru SS) fiind organizarea eficientă după model nazist a germanilor din România şi realizarea de înrolări pentru Wehrmacht, SS și Todt.

Etnici germani, voluntari în armata nazistă

Grupul Etnic German, împreună cu Partidul Muncitoresc Național Socialist, cu care se confunda, a controlat o serie de organizaţii de inspiraţie nazistă, precum: „Einsatzaffel“, „Deutsch Manmschafr“, „Deutsch Arbeiterscheft“, „Deutsch Arbeiterschejt“, „Landesbaarerscheff“.

Datele arată că această organizaţie a dat Germaniei naziste 50.000/55.000 de soldaţi, inclusiv în infamele unităţi SS, şi circa 15.000-20.000 de lucrători în industria germană (Organisation Todt). Ideea folosirii etnicilor germani din România în armata germană se pare că a apărut în anul 1939, când, după izbucnirea războiului, 350 de germani originari din România, aflați în Germania la studii, s-au oferit voluntari pentru armata germană.

Principala problemă a fost că cetăţenii români nu puteau fi înrolaţi în alte armate, prin urmare înrolările îmbrăcau diverse forme, precum plecări la „muncă“, „specializare“, „şcoală“, sau chiar trecere ilegală a frontierei. În 1940 a avut loc „1000-Mann Aktion“, sub coordonarea lui Heidrich Himmler din Germania şi Andreas Schmidt, acţiune care îşi propunea recrutarea a 1.000 de voluntari. Mare parte dintre aceştia vor ajunge înrolaţi în Divizia 2 SS Panzer „Das Reich“ (ca şi alţi etnici germani, din Banatul românesc, înrolaţi ulterior). Această unitate a fost acuzată şi condamnată la Nürnberg pentru masacrul de la Oradour-sur-Glane.

Deşi guvernul român se arată iniţial intransigent în legătură cu înrolarea cetățenilor germani, în faţa unor presiuni considerabile din partea Reich-ului, începe treptat sa facă concesiuni, de exemplu, la 1 iulie 1941 și la 16 noiembrie 1942, și se emite câte un Decret-lege pentru amnistierea unor infracţiuni legate de dezertare.
Abia la 12 mai 1943 guvernul român își dă acceptul în vederea înrolării etnicilor germani, doar în regim de voluntariat.

O mare parte din voluntari au fost înrolați în divizia 7 Munte SS „Prinz Eugen“ (staționată în Iugoslavia), care se afla sub comanda generalului Arthur Phleps, etnic german din România.

Patrimoniul nazist a fost restituit, după 1989, către Forumul Democrat al Germanilor din România

Transilvania urma să devină o regiune a marelui Reich

Naționalismul G.E.G. a degenerat în idei de superioritate rasială şi cultură, ajungând chiar în a cocheta cu ideea creării unui Donalaund (o regiune „a Dunării de jos“ constituită din Banatul istoric), conform unor date strânse de serviciile noastre, populația ne-germană de aici urmând a fi deportată în Transnistria „împreună cu ţiganii“.

Referitor la Transilvania, aceasta urma să devină şi ea o regiune a marelui Reich. Referitor la rasismul cultivat în acea perioadă de liderii comunității germane între etnicii săi, o notă a jandarmeriei ne semnalează apariția unui certificat de arian în cadrul etniei germane:

„Printre minoritarii germani din România circulă un fel de carnete denumite AHFNPASS-URI/pașaportul străbunilor, cu care persoanele de origine germană caută a se stabili originea lor ariană“.

Relația etnicilor germani cu statul român era definită de Volksgruppenfrer-ul A. Schmidt într-o cuvântare ținută la Sibiu, pe 9 februarie 1941, astfel: „Nu suntem nimic altceva decât o parte a marelui popor german și raportul nostru cu statul este raportul Germaniei cu România“.

Arhivele românești sunt pline cu rapoarte realizate de diverse servicii şi direcţii, precum „SSI“, „Jandarmerie“, „Poliţie“, „Consiliul de miniştri“, în care ne sunt relatate apariţia unor sentimente antiromâneşti, manifestate prin diverse acțiuni, precum: germanizarea numelor străzilor din Timişoara, înlăturarea tablourilor cu Regele Mihai și Antonescu şi înlocuirea lor cu tablouri cu Adolf Hitler în diverse clădiri publice din zonele cu populaţie majoritar germană, prezenţa steagurilor româneşti disproporționată ca număr şi mărime, în comparaţie cu drapelele naziste, la întrunirile publice ale etnicilor germani.
La acestea se pot adăuga şi unele mai grave, precum refuzul de a se prezenta la încorporare în armata română sau refuzul de a ceda rechiziţiile obligatorii cerute de statul român (Legea nr 139/1940), motivând că etnici germani contribuie la rechiziţii pentru armata germană. (Continuare în ziarul nostru de mâine)

Victor Dogaru, istoric

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 4

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.