Jocul în Orientul Mijlociu trebuie schimbat, dar nu oricum

TREI DECENII DE SPERANȚE ȘI DEZAMĂGIRI

Acordurile de la Oslo, încheiate în 1993, au murit. Ele prevedeau, în esență, coexistența a două state independente și suverane, unul, Israelul, fiind deja constituit, iar cel de al doilea, Palestina, urmând a se organiza pe teritoriile ocupate de Israel în războiul din 1967, respectiv în Cisiordania și Gaza. După treizeci de ani în care fructele înțelegerii nu s-au copt pentru a fi culese, dar mai ales după ce baza lor teritorială a fost distrusă prin apariția în Cisiordania a numeroase așezări evreiești locuite în special de o populație religioasă fundamentalistă gata să reziste cu arma în mână oricărei idei de a rămâne într-un stat palestinian sau de a se retrage în granițele israeliene din 1948, formula de la Oslo a căzut în desuetudine.

Acordurile abrahamice, încheiate în 2020, și-au dovedit insuficiența fiind afectate de două vicii de concepție esențiale: pe de o parte, convingerea că prin normalizarea relațiilor Israelului cu statele arabe (în special cele având relații apropiate cu SUA și dependente de sprijinul economic și militar american) problema palestiniană va fi dată uitării pentru a se stinge de la sine; pe de altă parte, ideea că apropierea israelo-arabă va duce la formarea unei concentrări de putere anti-iraniene care va permite SUA să ducă prin interpușii medio-orientali un război câștigător cu Iranul, respectiv cu principalul rival al Washingtonului în ocuparea poziției de hegemon în regiunea Orientului Mijlociu extins. Ambele calcule s-au dovedit a fi greșite.

Amânarea în găsirea unei soluții pe fondul multiplicării antantelor israelo-arabe nu a dus la caducitatea crizei palestiniene, ci a amplificat-o, făcând-o să izbucnească în forme de o violență fără precedent, așa cum s-a întâmplat cu atacul Hamas din 7 octombrie 2023. În același timp, în paralel cu normalizarea relațiilor lor cu Israelul, statele arabe (în special cele din Golf) au normalizat și relațiile cu Iranul, sporindu-și astfel spațiul de manevră geopolitică și garanțiile de securitate. Dacă cu privire la Israel, curtierul a fost SUA, cu privire la Iran a fost China, concurența americano-chineză pentru influență în Orientul Mijlociu, tranșându-se, în acest context și cu privire la acest episod, în favoarea Beijingului.

Referitor la confruntarea de ultimă oră dintre Israel și Hamas două elemente sunt de natură să atragă atenția în mod special. În primul rând, rămâne suspectă ineficiența forțelor israeliene responsabile cu apărarea securității Israelului, altminteri având o excelentă reputație, în a preveni atacul Hamas sau, cel puțin, în a-i reduce gravitatea efectelor. Parcă cineva ar fi dorit ca lucrurile să se petreacă în așa fel încât să justifice un răspuns în forță apt, împreună cu acțiunea care l-a generat, să zgâlțâie conștiințele comunității internaționale și să ducă la un război regional. În al doilea rând, surprinde nu doar caracterul disproporționat al reacției israeliene la atacul Hamas, dar mai ales împrejurarea că o armată având capacitatea de a opera cu lovituri chirurgicale de o precizie uluitoare, a produs atâtea pagube colaterale în rândul populației civile încât până și aliații cei mai fideli ai Israelului (SUA, UK, dar și România, aceasta la nivelul societății civile) au fost siliți la delimitarea față de respectivele metode și la dezaprobarea lor. Sub aspect moral și al simpatiei publice, Israelul a suferit deja importante pierderi strategice, deși pare că nu sinchisește de asta, obiectivul fiind chiar acela de a provoca un răspuns militar din partea adversarilor săi regionali care să ducă la o confruntare decisivă, evident încheiată în favoarea sa.

„DĂ-NE DOAMNE RĂZBOI CU IRANUL!”

Fără îndoială, Guvernul Netanyahu știe că singur Israelul nu poate câștiga un război ofensiv cu Iranul, care și de nu ar avea de partea sa vreo țară arabă ori pe Turcia, nu le-ar avea pe acestea nici împotriva sa. De aceea, trebuie atrasă în luptă SUA. Ceea ce nu se poate petrece decât dacă Iranul apare în postură de agresor.

Imediat după atacul Hamas din 7 octombrie, la Ierusalim și la Washington s-a afirmat că acesta a fost inspirat, pregătit și susținut de Iran. Nu a putut fi prezentată, însă, arma fumegândă. Teheranul a negat implicarea sa directă în atacul respectiv, ceea ce, pentru cei bine informați, era perfect plauzibil. Hamasul, organizație de orientare religioasă sunnită, în mod tradițional se găsea în tabăra adversă geopoliticii iraniene, printre altele luptând de partea opoziției siriene la regimul lui Bashar al Assad. Cine, în timp, a dat o mână de ajutor Hamasului, cu scopul de a dezbina mișcarea pentru independența Palestinei, au fost tocmai SUA și Israelul.

Autoritățile israeliene susțin că acțiunea lor militară de acum din Gaza, îndreptată împotriva Hamas, nu are scopuri genocidare, uriașele pierderi în rândul civililor fiind doar un nefericit sacrificiu inevitabil asociat operațiunilor de luptă menite a restabili securitatea Israelului; o regretabilă pierdere colaterală. Așa o fi, dar dacă nu este clar în ce măsură măcelul populației palestiniene din fâșia Gaza sporește securitatea statului Israel (personal nu cred că Hamas punea în pericol statul, ci pe cetățenii israelieni împingându-i să ceară statului soluții reale pentru o pace durabilă), este limpede că el proiectează o presiune psiho-politică uriașă asupra lumii arabo-musulmane și în special a membrilor așa numitei „Axe a rezistenței” în frunte cu Iranul, împingându-i la reacții armate anti-israeliene. Aproape că îți vine a crede că nu distrugerea Hamas se urmărește, ci provocarea Iranului și a Hezbolahului, cu consecința extinderii luptelor la nivel regional și implicarea directă în conflict a armatei americane.

Atât Iranul, cât și statele arabe și Turcia, foarte probabil inclusiv sub influența Rusiei și Chinei, împreună cu care se găsesc în plin proces de restructurare a ordinii mondiale, au evitat intrarea în război, menținându-se la nivelul disputei retorice. În ceea ce privește lumea arabă, rezerva ei a dat expresie și lipsei de simpatie reală pentru palestinieni, ale căror aspirații la statalitate au oferit un permanent alibi intervenției americane în Orientul Mijlociu și au încurcat promovarea agendelor geopolitice și geoeconomice ale celorlalți actori regionali (este vorba inclusiv despre cooperarea economică și tehnologică arabo-israeliană).

În loc să atace Israelul, pe 23 decembrie 2023, Președintele Iranului și Guvernul iranian au convocat o „Conferință politică consultativă la nivel înalt referitoare la problema palestiniană” al cărei scop declarat a fost acela de a „asigura pacea și securitatea regională și globală”. Am fost invitat să particip la eveniment în calitate de fost șef al diplomației române. Nu m-am putut deplasa la Teheran, inclusiv considerând că nu existau condiții pentru lansarea unei inițiative de pace concrete care să antreneze toate părțile în conflict, dar am răspuns printr-o scrisoare adresată ministrului de externe iranian în care, printre altele, am arătat că „problema palestiniană nu poate fi rezolvată pe calea armelor, ci numai prin mijloace politice, cu respectarea egală a principiului autodeterminării și a dreptului la securitate al tuturor popoarelor”, în condițiile în care „securitatea fiind indivizibilă, nimeni nu-și poate găsi propria securitate pe seama insecurității altora”. Am mai adăugat atât observația că timpul nu rezolvă problema palestiniană, ci doar o agravează, cât și pe aceea că, potrivit poziției tradiționale a României, deopotrivă poporul evreu și cel palestinian au dreptul la statalitate și securitate, cu mențiunea că apărarea acestor drepturi nu înseamnă și dreptul de a apela la metode de luptă barbare, generatoare de suferințe care șochează orice conștiință umană. În context, am încurajat Iranul să facă dovada autoreținerii și să evite cu înțelepciune orice escaladare a conflictului armat, întrucât aceasta ar provoca daune ireparabile tuturor.

Comunicatul final al Conferinței, la care au fost prezenți și și-a exprimat punctul de vedere și un grup de evrei americani anti-sioniști (ceea ce arată că lucrurile sunt mult mai complexe și mai nuanțate decât s-ar crede), nu a fost o declarație de război, ci a preluat multe din aceste idei. Este drept că în Orientul Mijlociu, drumul de la vorbe la fapte este lung și șerpuit, dar deocamdată Iranul a refuzat intrarea în luptă, cel puțin direct, și astfel nu a oferit portavioanelor americane, trimise grabnic în Mediterana de est, ocazia represaliilor.

Cei care au atacat au fost rebelii șiiți houthi din Yemen (susținuți de Iran). Aceștia, profitând de poziția lor geografică, aflată la intrarea sudică în Marea Roșie, au luat la țintă prin operațiuni de piraterie navele israeliene care tranzitau zona și, bulversând întregul trafic regional, au obligat la schimbarea rutelor pentru toate navele comerciale venind din Oceanul Indian spre Europa și invers, pe la Capul Bunei Speranțe. Este exact ceea ce s-a întâmplat cu ocazia „războiului de șase zile” din 1967. Un dezastru pentru comerțul mondial, consecutiv lungirii distanțelor de marș, măririi cheltuielilor de transport și întârzierii livrărilor. Statele europene, confruntate și cu protestele anti-israeliene de acasă, proteste inflamate de acțiunile militare israeliene din Gaza, au refuzat (cu excepția Marii Britanii și Olandei) să coopereze cu SUA pentru a contracara atacurile houthi și astfel, conflictul Israelului cu Hamasul a căpătat o dimensiune globală dar numai în plan economic, precum și în cu totul alt fel și în cu totul alt loc decât ar fi fost pe placul uliilor războiului din Occidentul colectiv (căruia îi aparține și Israelul).

Confruntată cu această sfidare, producătoare de pagube economice, și obsedată de teama de a nu arăta slăbiciune, Casa Albă, fără a mai cere aprobarea Congresului, cum era constituțional, și contând pe implicarea AUKUS, a deschis un nou front de luptă în Yemen, și mai departe de frontul ucrainean decât cel din Gaza, unde nu poate decât să tragă cu tunul în muște. Cineva oferă noi Vietnamuri și noi Afganistanuri Americii, și ea mușcă din toate aceste nade întrucât zeul pe care îl venerează și sub ascultarea căruia s-a pus este Marte (zeul războiului), iar nu Venus (zeița păcii).

În ultimele câteva săptămâni Israelul a asasinat un șef politic adjunct al Hamas (Saleh al-Arouri), rezident în Liban iar nu în Gaza, care se preconiza a fi implicat în negocierea soluției politice a crizei, un consilier de rang superior al Gărzii Revoluționare a Iranului (Sayyed Razi Mousavi) și vreo zece oficiali militari de rang înalt iranieni, pe un aeroport din Damasc (Siria). Peste o sută de persoane participante la ceremonia de comemorare a patru ani de la asasinarea de către SUA a generalului iranian Qasem Soleimani au murit în explozia a două bombe amplasate în apropierea mormântului acestuia, în Iran. Doar, doar Iranul va ataca Israelul, obligând SUA să intervină în apărarea lui. Și Iranul nu mișcă. Până când?

„Schimbarea jocului iranian” este un concept care include, pe lângă provocarea unui război cu Iranul în care să fie atrasă SUA, și o revoltă internă aptă a produce o schimbare de regim la Teheran, transferând puterea din mâna ayatolahilor șiiți, în cea a unei opoziții sunnite relativ numeroase, găzduite și antrenate în prezent de oligarhiile (de democrații nu mai putem vorbi) occidentale. Schema este veche. Ea a mai fost folosită în Iran, dar și în alte state asiatice, africane sau sud americane.

Ceea ce autorii care au brevetat-o nu pot înțelege este că importul democrației pe tancuri străine se izbește mereu de un instinct al demnității mult umilitelor popoare ale lumii persano-arabo-turco-musulmane. Asta face ca „patrioții cinstiți” produși în incubatoarele serviciilor secrete euro-atlantice (sic!) să nu poată supraviețui odată aduși într-un mediu natural și obligați să respire aerul nefiltrat al popoarelor pe care sunt trimiși să le fericească cu „valorile occidentale”. Schimbarea în Iran, când va veni (și va veni, întrucât nimic nu este etern), va putea fi realizată numai de elitele crescute pe pământ iranian din sânul societății iraniene, inclusiv dinăuntrul elitelor actualului regim, și pornind de la tradițiile culturale iraniene. Presiunile externe nu fac decât să amâne schimbarea, iar nu să o accelereze.

VICTORII TACTICE ȘI ÎNFRÂNGERI STRATEGICE; NEVOIA DE UN PLAN B

În tot acest timp, Israelul pierde războiul mediatic, iar aceasta are caracterul unei înfrângeri strategice. Până și aliații săi cei mai fideli și puternici se dezic public de maniera în care decurg acțiunile militare israeliene din Gaza. Miniștrii de externe american și britanic nu s-au putut feri să aprecieze că numărul victimelor civile este cu mult prea mare și să califice reacția Guvernului Netanyahu ca fiind disproporționată. Un diplomat american prieten, cu vechi state în serviciul extern al SUA, îmi scria chiar în aceste zile: „Israelul devine un stat criminal de război.” Asemenea cuvinte, ale prietenilor, iar nu ale dușmanilor, nu trebuie luate în deșert la Ierusalim.

UE nu a fost vreodată o mare susținătoare a politicilor de forță israeliene. Inclusiv sub presiunea marilor comunități arabo-musulmane stabilite pe teritoriul său, acum este și mai critică decât de obicei. (În treacăt fie observat și un fenomen ciudat potrivit căruia astăzi stânga lgbtq, altădată israelo sceptică și propalestiniană, simpatizează mai mult cu politica israeliană, în timp ce dreapta europeană, cândva filo-israeliană, este tot mai israelo-critică.)

Despre ONU, ce să mai vorbim? Voturile critice la adresa Israelului curg râu, lăsând SUA singură să ridice, altminteri neînțelept, baraje în calea viituri, prin vetoul său în Consiliul de Securitate.

Remarcabilă este și schimbarea de poziție a Chinei. Până de curând, Beijingul a avut un discurs care păstra un echilibru perfect între israelieni și palestinieni. Acum, după ce a mediat normalizarea relațiilor Iranului cu statele arabe din Golf (altminteri curtate și de Israel, cu sprijin american), a trecut clar și net, în contextul războiului dintre Israel și Hamas, de partea palestiniană. Aceasta sugerează că implicarea SUA într-un război în Orientul Mijlociu cu Iranul, va fi imediat urmată de tăierea „nodului taiwanez” cu sabia chineză a Marelui Xi.

Pe atare fundal, SUA și-a retras unul dintre portavioanele din Mediterana, rechemându-l la bază. Inițial se spusese că sporirea forțelor armate americane în zonă ar fi menită să descurajeze agresiunea Iranului. Acum, retragerea ar putea semnifica, pe de o parte, că Washingtonul are asigurări, eventual pe filieră chineză, că Iranul nu va ataca, iar pe de altă parte, că dorința Ierusalimului de a atrage SUA într-un război regional medio-oriental nu va primi prea ușor răspuns favorabil de la Washington (deși ulii de la Casa Albă se pare că, totuși, ar continua să și-o dorească, desigur, în măsura în care provocările ar reuși).

Este perfect posibil (ba, poate, chiar probabil) ca potrivit calculelor israeliene să apară că terminarea „operațiunii militare speciale” din Gaza nu poate fi favorabilă, din punct de vedere strategic, pentru Israel, decât dacă are loc în contextul unui război regional, posibil de câștigat numai cu participarea directă a SUA. Victoria americano-israeliană în acest război ar pune la pământ Iranul și pe aliații săi de pe așa numita „Axă a rezistenței antisioniste”, determinând și schimbarea regimurilor lor politice. În siajul ei ar fi relansate acordurile abrahamice, iar palestinienii ar primi statutul unei comunități tolerate, tutelate și disciplinate prin reguli specifice în cadrul unui Mare Israel, care ar deveni superputerea dominantă a Orientului Mijlociu, aptă a asigura acolo pacea americană.

Este discutabil dacă printr-un război în care SUA și Israelul s-ar vedea în confruntate nu doar cu Iranul și statele arabe, ci și cu puterile emergente ale Asiei, dintre care China se ridică deja la rangul de superputere globală, precum și cu Rusia, și poate chiar cu Turcia și unele state membre ale UE, se pot atinge asemenea obiective. America deja ne-a învățat cu ideea că ea poate câștiga războaie dar nu câștigă păcile, și că războaiele pe care nu le poate pierde în afară le pierde înăuntru (vezi cazul vietnamez). Fără participarea SUA, însă, un astfel de plan este de neconceput. Ceea ce cere de urgență un Plan B. Or acesta pare-se nu doar că nu există, dar nici nimeni nu lucrează la conceperea sa.

Israelul susține cu lux de argumente că tot ceea ce face este de dragul securității proprii amenințate de un inamic genocidar. Oricât de genociadar al fi adversarul, problema tot prin soluții politice se poate rezolva. Or, în timp ce insistă asupra nevoii de a continua acțiunea militară, și înțelegând, totodată, că fără un proiect politic, toate victoriile tactice obținute pe câmpul de luptă se vor termina printr-o înfrângere strategică, Guvernul israelian pare a nu avea nici o soluție politică menită a-i aduce securitatea mult dorită.

Fără a propune un plan de pace, acțiunea militară a Israelului poate fi acuzată, însă, ca urmărind exclusiv distrugerea fizică a comunității etno-culturale din care au ieșit inamicii săi. Or, asta i-a dus pe mulți experți în drept umanitar la concluzia că avem de a face chiar cu un genocid, mai mult decât cu niște crime de război sau crime împotriva umanității. Teza genocidului poate fi, cel puțin teoretic, combătută dacă demersul militar care a afectat un număr inacceptabil de mare de civili (inclusiv copii) poate fi prezentat ca urmărind promovarea unui plan de pace. Cu toate acestea Guvernul Netanyahu nu îl avansează. Aspirațiile sale vizează mai mult război, iar nu puțină pace; extinderea războiului, iar nu promovarea păcii.

Oare de ce? Probabil pentru că, pur și simplu, nu știe să traseze drumul păcii. În aceste condiții, spre binele tuturor și în primul rând al Israelului, trebuie să se facă loc rapid unui guvern care să poată concepe o propunere de pace.

PACEA ESTE O OBLIGAȚIE DE REZULTAT, IAR NU DE MIJLOACE

Un prieten israelian mă întreabă: „Nu am făcut noi oare destul pentru pace?” Pacea nu este, însă, o obligație de mijloace. Ea este o obligație de rezultat, și oricât ar fi făcut cineva pentru ea, dacă pacea nu s-a instalat, nu a fost destul.

Desigur, este nevoie de doi pentru a se dansa tangoul. Ca să se ajungă la pace este necesar ca în rândurile combatanților însele să crească mișcări pacifiste.

Personal îmi vine greu să cred că asemenea mișcări și grupuri de susținători ai păcii în regiune vor apărea mai întâi în cadrul comunității palestiniene, acolo unde, într-adevăr, copii se nasc cu kalașnikovul în mână și sug de la mame, odată cu laptele, sentimentul urii față de tot ce este israelian. Din păcate, represalii de felul celor care au loc acum în Gaza nu pot diminua asemenea sentimente.

Israelul trebuie să fie, deci, prima casă a unor asemenea grupări. De ce? Pentru că Israelul deja există ca stat independent și suveran, a acumulat, în raport cu adversarii săi potențiali, mult prea multe mijloace de apărare pentru a fi în mod serios amenințat și pentru a se victimiza, are suficientă putere pentru a arăta responsabilitate, autoreținere și generozitate, și de multă vreme nu a mai suferit rigorile umilinței naționale. Acordurile de la Oslo au fost inițiate tot de către membri ai societății civile israeliene. În sânul acesteia trebuie să apară „înțelepții păcii” care să ofere întregii regiuni liniștea și siguranța de care are nevoie. Pentru binele său Israelul are nevoie acum de o mișcare pacifistă israeliană. Și nu vorbesc despre un pacifism naiv, romantic și utopic, ci de unul realist, rațional, pozitiv și ferm pragmatic.

Afirmarea acum a unei asemenea mișcări va găsi sprijin în întreaga lume sau, cel puțin, în acea parte a ei care contează. Astfel, partizanii războiului din tabăra palestiniană sau, în general, anti-israeliană vor fi obligați să bată în retragere și să își reconsidere drastic opțiunile politice. Pe o atare cale Israelul ar reveni în avantaj strategic.

În același timp, este necesar ca Israelul să își redefinească propria identitate statală. În primul rând din punct de vedere etno-cultural. Este el un stat eminamente etnic, în care o anumită națiune culturală are rol dominant deținând puterea absolută asupra celorlalte comunități și capacitatea de a le izola și controla, ori este un stat civic și multicultural, fie el unitar, federal sau confederal? Desigur, rămâne valabilă și ipoteza a două state, israelian și palestinian, dar asta presupune un răspuns deloc simplu și foarte dureros dat problemei așezărilor evreiești din Cisiordania și celei a repatrierii refugiaților palestinieni răspândiți prin lume. Oricât de greu ar fi răspunsul, el trebuie dat. Ținând seama de tendințele demografice din rândul populației palestiniene, precum și din cel al populației israeliene radicalizate din Cisiordania, timpul îl va face tot mai greu de găsit și de pus în aplicare.

Redefinirea identității politice și culturale a statului israelian, va impune și o reconsiderare a identității sale geostrategice. Va rămâne Israelul o mică Americă în Orientul Mijlociu, zburând cu aripi americane și mergând pe picioarele SUA, sau își va asuma rolul unui actor regional, dispus să negocieze o ordine regională împreună cu ceilalți actori ai locului, fără amestecul marilor puteri terțe și fără a fi ventrilocul lor? Tăierea cordonului ombilical ce leagă azi Israelul de SUA în prezent este posibilă, ținând seama de puterea proprie acumulată de Israel, și dezirabilă, atât din punct de vedere israelian cât și american. Israelul își va afla mai repede securitatea în Orientul Mijlociu dacă nu va mai fi perceput ca un prepus al SUA, iar SUA își va elibera forțele pentru a putea acționa în alte părți ale lumii în care interesele sale sunt cu adevărat vitale, consolidând sau obținând totodată relații cordiale cu toate statele medio-orientale. Iată, într-adevăr, un joc de sumă pozitivă, în care toți pot câștiga fără ca nimeni să piardă.

Jocul în Orientul Mijlociu trebuie schimbat, dar nu în sensul rezolvării unei boli cronice provocând o criză acută, nu prin înlocuirea războiului interpușilor cu războiul direct și decisiv al principalilor actori globali, nu prin lovituri de stat și purificări etnice, nu prin terorism și contra-terorism practicate cu metode similare, nu prin concentrarea puterii la nivel regional și crearea de hegemoni, nu prin mai mult război și internaționalizarea conflictelor locale, ci prin mai multă pace, prin împărțirea echitabilă a puterii între actorii locali și regionali, cu excluderea intereselor terțe sau minimizarea influenței lor, prin edificarea unei ordini medio-orientale care să facă din acest spațiu unul al națiunilor care îl locuiesc și un centru de raliere și iradiere într-o ordine mondială multipolară. Mai mult război nu va aduce pacea, ci mai multă mizerie, mai multe suferințe, mai mult sânge și mai multe lacrimi pentru toată lumea.

P.S. Nimic din ceea ce este scris în acest text nu poate fi și nu trebuie interpretat ca minimizând, ignorând sau scuzând oribilele crime săvârșite de militanții Hamas împotriva civililor israelieni pe 7 octombrie 2023. Ostatecii luați atunci și încă aflați în puterea răpitorilor lor trebuie eliberați de îndată și fără condiții prealabile.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.