Jocuri și jucării din mahalaua de la 1900

Jocurile şi jucăriile rămân la scară istorică cele dintâi accesorii care modelează comportamente, creează atitudini, sporesc imaginaţia.

În mahalaua anului 1900, de cum se încălzea vremea porneau „piedicile“, „leapşa pe ouate“ sau „capra franţuzească“, cu strigătele de rigoare în limba lui Molière: „Abiolan! Bonjurnal! Conjurnal! Santuşé!“. Apoi, cât dura iarna, bucuroşi de vremea rea erau numai copiii. Cât ţineau ploile şi noroaiele şi până se făcea pârtia bună după viscol, nu se mai duceau la şcoală. (…) Unde era noroiul mai cleios, acolo se adunau şi făceau „giugele“, nişte gogoloaşe aşezate într-un vârf de nuia de salcie, pe care le repezeau în câini, în fete sau în străinii de mahala. Când nu avea în cine le propti, le aruncau între ei. Nu rareori vedeai câte unul cu ochiul umflat de-o giugea mai vârtoasă. Pe zăpadă, bătăile cu bulgări scoteau câte un geam de la locul lui, iar datul pe gheaţă aşeza pe mulţi la pat, până li se dregea noada.

Până la vârsta şcolară, copiii aveau o libertate tot mai redusă ca manifestare a copilăriei din cauza treburilor casnice la care erau îndatoraţi de părinţii sau tutorii lor. În lumea oraşelor, la periferie, lucrurile se petreceau cumva asemenea, însă exista o mai mare libertate deoarece, de multe ori, părinţii lucrau în spaţii specializate unde minorii nu aveau acces, precum ateliere, fabrici, manufacturi etc. Clasele mijlocii şi înalte ofereau copiilor alte posibilităţi: jocuri şi jucării diversificate, primele lecţii pentru deprinderea unor preocupări de bon ton, precum bunele maniere, dansul de societate, pianul, limbi străine etc. Existau şi perioade de relaxare consumate în vilegiaturi, după putinţă: la moşie, pentru cei cu bani mai puţini sau prin străinătăţuri, pentru cei cu dare de mână. Societatea a impus prin regulile sale de conduită primele reguli şi interdicţii în jocurile şi preocupările copiilor, în funcţie de categorie socială, mediu de cultură, nivel de educaţie.

Dorinţa de a alimenta jocurile copiilor cu accesoriile atât de dorite, jucăriile, a însemnat încă din secolul al XIX-lea, pentru numeroase manufacturi sau trusturi, o afacere profitabilă. Astfel, cu trecerea timpului, tipologia jucăriilor s-a diversifcat într-atât, încât a scăpat de sub controlul naivităţii pe care îl presupune jocul copilăriei. În 1934 se sublinia greşeala enormă a părinţilor care cumpărau copiilor „jucării periculoase“, precum puşti, săbii, revolvere, cartuşiere, măciuci. „Bineînţeles sub formă de jucării inofensive. Și când privesc mândrii la băieţaşii lor, care înarmaţi cu aceste jucării păşesc ţanţoşi, provocători, ca nişte adevăraţi eroi, şi se joacă de-a războiul cu alţi copii. Este oare cu putinţă ca părinţi cu mintea întreagă, oameni adulţi, să cumpere copiilor arme ucigătoare – ca obiecte de joc? Ştim prea bine“ – se spune de către specialiştii epocii, „că toţi copiii, mai ales băieţii, în mod instinctiv caută exerciţii violente pentru dezvoltarea corpului lor. Ştim prea bine că în mod atavic a rămas în mintea copilului convingerea că fiecare soldat reprezintă un erou.“

În timp ce fetele se jucau odinioară cu păpuşi, dezvoltându-şi astfel „sentimentul lor matern“. Apoi, învăţau să coasă rochiţe pentru păpuşi, să se adreseze păpuşilor în cuvinte duioase, pregătite să devină viitoarele mame. Astăzi, păpuşile sunt transformate în eroine de cinema, agente de spionaj sau modiste cu fiţe vestimentare. Modelul miniatural este urmat de tipologia feminină similară întâlnită pe micul ecran. Totul devine o şcoală a imaginii, a arătării de sine, un limbaj al trupului arătat tuturora încă din primii ani de şcoală, cu realitatea deloc de neglijat a şcolilor transformate pe negândite în rampe de lansare a modelor, comportamentelor angajante erotic, fără să existe o însuşire a unor cursuri care să lămurească rolul social al unor astfel de tendinţe.

Pentru băieţi, ca un posibil antidot la jocurile agresive similare strategiilor războinice, se recomandau în interbelic alte „jucării cu mecanisme, în care pot învăţa cum se construiesc case, cum funcţionează trenurile, vapoarele, avioanele, atâtea şi atâtea unelte pentru a le dezvolta sagacitatea şi îndemânarea lor“, alături de exerciţiile fizice sau comunităţi de vârstă, organizate spre o mai bună educare civică, cum a fost pe vremuri cercetăşia.

Potrivit specialiştilor, „ce băgaţi în creierul copilului mic, cu aceea rămâne şi când va fi mare!“.

(Material realizat cu sprijinul Muzeului Municipiului București)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.