JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (15)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018

2.c7 – scorul

Când copilul nu se mai joacă singur, scorul devine scopul cuantificat al activităţii. Din clipa aceea, jocul nu-şi mai ajunge sieşi şi devine competiţie. Ceea ce, putând fi pus în cuvinte, îndepărtează starea de fericire[1]. Odată cu jocul cu reguli şi roluri, intervenind şi competiţia, scopul urmărit acoperă prezentul. (Lupta are loc pentru scop, ceea ce ţine de viitor.) Chiar şi jocurile în care rivalitatea iniţial nu este prevăzută, mai ales în etapa jocului imitativ – de pildă, „de-a tata şi de-a mama” -, apar curând deosebirile de percepţie a situaţiei, deosebiri ce se materializează fie în preluarea iniţiativei de către unul dintre participanţi, fie în ceartă. În primul caz, născându-se o relaţie ierarhică, apare şi un scor, în cel de-al doilea caz, jocul se întrerupe ori chiar se termină.

Aşadar, când intervine competiţia, prevăzută din start ori ivită pe parcurs, scorul devine raţiunea jocului. Doar că această raţiune nu se manifestă la fel în diferitele perioade ale vieţii şi, ca o consecinţă firească, are cu totul alte urmări.

Bibi (un an), este un „copil cuminte”, poţi să-l laşi singur în cameră şi se joacă şi o oră în linişte cu trenuleţul mecanic. Totuşi, când familia organizează sărbătorirea zilei sale de naştere şi invită şi alţi prunci, Bibi nu mai este atât de „cuminte”. Oaspeţii au venit cu cadouri, după care părinţii se întreţin între ei, iar copiii, după ceremonia cu suflatul lumânărilor de pe tort, sunt lăsaţi să se joace singuri. Numai că nici unul dintre puşti nu este dispus să cedeze din teritoriul său de stăpân al centrului lumii. Cei ceva mai mari câştigă nu numai atenţia celorlalţi, dar pun mâna şi pe jucăriile primite în dar de Bibi. Se porneşte o mare luptă chiar şi pentru hârtiile lucioase în care au fost învelite cadourile. Astfel apare un scop şi o  rivalitate ce naşte câştig pentru unul şi pierdere pentru altul. Liniştea netulburată în care poţi să-l laşi singur în cameră pe Bibi jucându-se şi o oră în linişte cu trenuleţul mecanic a dispărut. Izbucneşte cearta şi plânsetele. Părinţii trebuie să intervină. După doar câteva minute, cei mari pot să revină la ale lor, copiii se joacă din nou. Până la o nouă ceartă şi noi plânsete. Când vine vremea despărţirii, copiii ar vrea să mai rămână. Obosiţi, adorm imediat ce ajung în paturile lor.

Bubu (4 ani şi 5 luni), are îndeletniciri ce-l pasionează în absolut. Când se implică într-un joc, vrea neapărat să câştige. Dacă nu obţine victoria, el sau echipa sa, o dată, de două ori, de trei ori, se va plictisi căutând alte îndeletniciri, alte jocuri apte să-i ofere mai multe satisfacţii. Deja şi pentru Bubu (4 ani şi 5 luni), mult mai important este scorul decât jocul însuşi. Doar că, măcar deocamdată, după ce nu reuşeşte într-un joc, Bubu va căuta un altul. Şi-l va găsi. Până atunci, va privi la jocurile celor mai mari şi va spera să fie cooptat şi el printre ei. Şi, între timp, chiar va simţii cum va fi când acest lucru se va întâmpla. (Dacă va fi inclus într-o echipă pierzătoare măcar va simţii mândria că a fost acceptat de cei mai mari, însuşi acest lucru conferindu-i un scor infinit mai mare decât al celorlalţi copii de vârsta sa rămaşi pe de lături. Acesta va fi adevăratul său scor, chiar dacă n-a câştigat „pe teren”, aşa că va povesti seara la cină alături de cine a avut onoarea să joace.) Deja şi pentru Bubu, mult mai important este scorul decât jocul însuşi. Doar că, măcar deocamdată, după ce nu reuşeşte într-un joc, Bubu va căuta un altul. Şi-l va găsi cu uşurinţă.

Şi pentru părinţii lui Bubu, jocul devine prilejul de a obţine un scor cât mai bun: un salar mai mare, fapt ce le poate conferi un loc mai sus în ierarhia socială, iar acest loc, la rândul său, îi poate ridica în stima celor din jur. Şi în propriii lor ochi. Toate ambiţiile părinţilor lui Bubu la aceasta se reduc. Chiar şi atunci când doamna Victoria afirmă că îi place munca desfăşurată cu elevii, că pentru aceasta s-a pregătit încă din timpul Liceului Pedagogic, însă chiar şi pentru doamna Victoria, o profesoară din vocaţie – „care nu vede ce altă meserie i-ar plăcea mai mult” -, chiar şi pentru dânsa îi prinde foarte bine comparaţia avantajoasă faţă de doamna Felicia, colega ei de cancelarie: când a fost bolnavă şi doamna Felicia a suplinit-o, la revenirea la clasă, copiii s-au bucurat şi i-au şi spus că au aşteptat-o cu nerăbdare. Toată lumea ştie că doamna Victoria este una dintre cele mai bune profesoare de matematică din oraş, dovadă că nici nu mai poate face faţă la numărul mare de cereri de meditaţii pentru admiterea la facultate. A auzit cu urechile ei de mai multe ori că „dacă n-ai fost la doamna Victoria, n-ai nici o şansă să fii admis!”. La ce scor mai bun poate aspira doamna profesoară? Până şi năzuinţa de a deveni director adjunct şi pe urmă…, ehei, „pe urmă…”, până şi această năzuinţă este alimentată de scorul realizat, chiar dacă, ehei, promovările nu se prea fac pe criterii de competenţă… Totuşi, scorul profesional contează, „chiar dacă în societatea noastră, unde se fac atâtea mişmaşuri, nu este cel hotărâtor”. Da, chiar şi atunci când doamna Victoria afirmă că îi place munca desfăşurată cu elevii, că pentru aceasta s-a pregătit încă din timpul Liceului Pedagogic, scorul nu numai că nu-i este indiferent, ci o stimulează decisiv în jocul ei.

Domnul inginer doctor Gheorghe B. Romaşanu recunoaşte în sinea sa că mai mult a nimerit la Politehnică decât să fi ales din convingere viitoarea sa profesie. Un şir de împrejurări l-a împins acolo, spre locul care, ulterior, s-a dovedit câştigător. Iniţial, a vrut să dea la universitate şi doar cu două luni înainte de examenul de admitere a virat spre politehnică. L-a convins Doru, prietenul său încă din ciclul primar, tovarăşul său de pereche la tenis. Jocul de tenis a intuit adolescentul, este un loc perfect pentru socializarea cu oamenii importanţi, oameni pe care altfel nu prea ai ocazia să-i întâlneşti. Domnul inginer doctor Gheorghe B. Romaşanu a intuit bine: primele relaţii importante şi acolo şi le-a făcut. (Bine, mai înainte la barul de lângă facultate, dar doar la tenis le-a putut consolida.) După aceea, cu ambiţia şi cu felul său cuceritor în societate, lucrurile s-au desfăşurat aproape de la sine. Chiar şi meseria a început să-i placă. (Poate că nu atât însăşi meseria, cât ambientul de la serviciu – şi, drept urmare, nu numai de la serviciu -, precum şi facilităţile ce i se ofereau. Şi cum să nu-i placă viaţa – şi chiar şi meseria – în asemenea condiţii?) Scorul domnului Gheorghe B. Romaşanu este cu adevărat grozav.

Întrebarea este dacă nu cumva Ghiţă ar fi avut o carieră la fel de ascendentă indiferent de domeniu de activitate, dată fiind ambiţia se viguroasă şi talentul desăvârşit de a-şi face relaţii. Întrebarea rămâne deoarece şi pentru el este destul de evident că scorul l-a interesat şi-l interesează mult mai mult decât jocul însuşi.

Domnul judecător pensionar Basil B. Romaşanu, bunicul lui Bibi, a lui Bubu, al Augustei şi tatăl inginerului doctor Gheorghe Romoşanu, după ce a luptat cu toate forţele pentru şefia Tribunalului Districtual, şefie pe care a şi exercitat-o până cu două luni înainte de pensionare, se pomeneşte că raţiunea vieţii i se scurge printre degete. El, care a fost toată viaţa un luptător, caută cu disperare o ţintă pe care s-o urmărească. Şi întrucât îşi poate petrece acum multă vreme acasă, îşi găseşte asemenea ţinte chiar în stricta sa apropiere. Când iese în oraş, constată cu mâhnire – şi chiar cu revoltă! – că aura sa devine tot mai palidă, vechile cunoştinţe se răresc, iar noii veniţi, chiar dacă-i ştiu trecutul, nu se mai simt influenţaţi de el. Pe stradă ori la cofetărie, scorul său este tot mai mic. Aşa că îşi petrece acum multă vreme acasă. După cum se ştie, majoritatea jocurilor bătrânilor au loc în nostalgia trecutului, în retrăirea lui, în spaima de schimbări[2], de unde apare o tiranie tot mai apăsată a stereotipurilor. De aceea, acasă îşi găseşte terenul propice unde mai poate să puncteze: de o viaţă întreagă, ştie unde se află în bucătărie maşina de cafea, dar nora „a împrumutat-o” şi a dus-o în apartamentul ei la onomastica copilului. Asta mai treacă-meargă, dar „a uitat” s-o mai aducă înapoi la locul unde domnul judecător era obişnuit să-şi pregătească micul dejun. Acesta este un lucru extrem de neplăcut şi socrul îşi pretinde cu glas apăsat drepturile. Şi câştigă. Şi câştigă şi când pretinde ca prânzul de duminică împreună cu toată familia să aibă loc la ora unu fix, chiar dacă fiul este fanul echipei de fotbal care, retrogradată în divizia a doua, joacă la matineu, uneori chiar duminică[3]. Don Bazilio are o pensie consistentă după atâţia ani de şefie la tribunal şi a hotărât să-şi ajute lunar cu o sumă fixă copiii. Aşa că aceştia se supun şi prânzul de duminică a rămas sfânt la ora unu fix. Iar dacă – e drept că destul de rar – cineva din casă mută din loc un obiect al domnului judecător sau dacă – Doamne fereşte, dar s-a întâmplat de două ori! – i se aruncă din greşeală pantofii vechi, părăsiţi în debara, altercaţiile sunt pe măsură şi, în pofida mormăielilor vinovatei, ultimul cuvânt îl are tot Don Bazilio. Chiar dacă acel „ultim cuvânt” nu prea mai contează decât pentru satisfacţie sa. Acasă, chiar dacă în continuă scădere, scorul domnului judecător pensionar Basil B. Romoşanu, mai este pozitiv. Cel puţin deocamdată.

În celula sa de patru metri pe doi, Julius Zimberlan Junior a obţinut aproape întotdeauna scorurile cele mai mari în jocurile sale imaginare. („Aproape întotdeauna”, întrucât o dată, neatent, a pierdut o competiţie, o luptă cu o bandă rivală revenită în memoria de demult. Asta a fost posibil doar fiindcă Julius nu a făcut un plan bun pentru o spargere imaginară, având o atitudine prea suficientă după atâtea victorii consecutive. După acest episod nefericit – noroc doar că singurul în cei patruzeci de ani de penitenciar -, Julius n-a dormit multă vreme, până ce a găsit soluţia infailibilă de a întoarce lucrurile. După cum a dovedit întotdeauna, Julius este un tip meticulos[4].)

Julia Zimberlan trăieşte două vieţi diferite: cât se află cu violoncelul între picioare, timpul dispare; când vine la aplauze, este atentă ca nu cumva alt solist să fie mai ovaţionat decât ea. Julia Zimberlan a devenit o divă din fragedă copilărie, aşa că trebuie să-i acceptăm şi comportamentul de divă. Ea şi-a atins scopul, deşi pretinde mereu mai mult.

[1] Încă o dată: fericirea desfăşurându-se în clipa singură, se transformă cel mult în bucurie atunci când este verbalizată, explicată. N-aţi ţinut minte? Păi, cât să mai repetăm?!

[2] Fiindcă simt că orice schimbare nu mai poate fi decât malignă.

[3] Dom’ Ministru ştie că în tribunele stadionului poate demonstra excelent iubirea sa faţă de oameni, spiritul său democratic.

[4] Dacă n-ar fi atât de meticulos, probabil că nici n-ar fi fost prins (cu consecinţe atât de dramatice). La spargerea respectivă, a vrut, ca întotdeauna, să nu părăsească nici cea mai mică parte din pradă lăsată la locul faptei. Dacă s-ar fi mulţumit cu mai puţin, dacă ar fi fugit imediat după ce s-a declanşat alarma, nimeni nu i-ar mai fi putut lua urma. Din păcate, aceea a fost o întâmplare cât se poate de adevărată, iar întâmplările cât se poate de adevărate se petrec într-un timp anume, un timp ce nu e reversibil asemenea atât de subtilelor întâmplări imaginate în recluziune.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.